Profesorul Ioan Scurtu (n. 27 noiembrie 1940, Dochia, jud. Neamț) este una dintre personalitățile de referință ale istoriografiei românești postbelice, cu o activitate didactică și științifică remarcabilă desfășurată pe parcursul a peste șase decenii.
Absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București (promoția 1962), și-a obținut titlul de doctor în istorie în anul 1971, cu o teză dedicată Partidului Țărănesc din România. Lucrarea, publicată ulterior, avea să deschidă un drum distinct în cercetarea vieții politice din perioada interbelică. A fost cadru didactic la Facultatea de Istorie a Universității din București între anii 1962 și 2004, continuând apoi activitatea academică la Universitatea Spiru Haret și la Facultatea de Arhivistică.
În plan profesional, a ocupat funcții de conducere și demnitate publică de prim rang: șef al Catedrei de Istoria românilor (1990-2003), director general al Arhivelor Naționale ale României (1991-1996), director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” (2001-2006), prorector și decan în cadrul Universității Spiru Haret, precum și director general-adjunct al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, începând cu anul 2004. Între 2000 și 2004, a fost consilier prezidențial al președintelui Ion Iliescu, implicându-se activ în conturarea politicilor culturale și a memoriei istorice naționale.
Din anul 1998 este președinte al Societății de Științe Istorice din România, fiind totodată membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România.
Opera sa științifică este impresionantă atât prin amploare, cât și prin rigoare: peste 100 de volume publicate - în calitate de autor unic, editor sau coautor - și peste 220 de studii de specialitate, dintre care o parte semnificativă apărute în reviste internaționale de prestigiu, în limbile engleză, franceză, rusă și germană. O parte dintre aceste contribuții au fost reunite în volumul Studii de istorie.
Prin claritatea discursului, spiritul analitic și asumarea unor perspective curajoase asupra istoriei recente a României, profesorul Ioan Scurtu rămâne o voce esențială în peisajul academic contemporan și o conștiință vie a istoriei naționale.
-Bună ziua și vă mulțumim că ați acceptat invitația noastră de a oferi un interviu cititorilor Revistei Frontiera. Vă propun să intrăm direct în dialog și să vă întreb, domnule profesor: ca istoric, cum ați defini, în termeni simpli, ce înseamnă „frontiera”?
- Prin natura meseriei mele, am fost nevoit să reflectez adesea asupra conceptului de „frontieră”. Vă pot spune, așadar, din perspectiva istoricului, dar și a omului care privește în ansamblu evoluția statelor, că frontiera reprezintă spațiul care delimitează existența și suveranitatea unui stat. Este linia - uneori clar trasată, alteori mai difuză - care separă un stat de altul, fie că vorbim despre o graniță naturală (râu, munte, mare), fie despre una convențională, stabilită prin tratate sau acorduri politice.
De pildă, Țara Românească - sau Muntenia - se învecina la sud cu Dunărea, care o separa de Imperiul Otoman. Transilvania era delimitată de Munții Carpați, care formau o frontieră geografică clară înspre Moldova și Muntenia. De-a lungul timpului, întotdeauna s-au identificat zone sau elemente naturale care să delimiteze hotarul dintre diferite entități politice sau statale.
Sigur, aceste frontiere nu au fost mereu rigide. În funcție de contextul istoric, ele au fost mai permeabile sau, dimpotrivă, mai ferme și bine păzite. Astăzi, asistăm la o formă modernă de organizare a frontierelor prin intermediul Uniunii Europene, care a creat spațiul Schengen - o zonă de liberă circulație pentru statele membre. România, de exemplu, a fost admisă în acest spațiu doar începând cu ianuarie 2025, deși era membră a Uniunii Europene încă din 2007.
Totodată, dacă ne raportăm la realitățile contemporane, vedem cum frontiera devine din nou un subiect sensibil și disputat. Europa este de mai mulți ani supusă unor valuri de migrație, în special dinspre Orientul Mijlociu și Africa, prin Marea Mediterană. Mulți migranți ajung în Italia, Grecia sau Spania și apoi încearcă să pătrundă în alte state membre. În acest context, au reapărut idei legate de întărirea frontierelor externe ale Uniunii, tocmai pentru a limita accesul necontrolat. Germania, care inițial pleda pentru primirea migranților ca soluție la declinul demografic, și-a reconsiderat în parte poziția.
Toate aceste exemple ne arată că ideea de frontieră este dinamică, fluctuantă, și că rareori poate fi definită ca fiind aceeași, de-a lungul istoriei. Ea reflectă mereu realitățile politice, economice, sociale și culturale ale momentului.
- Dacă ar fi să facem o scurtă călătorie prin istoria frontierelor românești, care ar fi, în opinia dumneavoastră, cele mai importante momente de cotitură?
- Cele mai importante momente sunt, fără îndoială, cele legate de formarea statelor românești. Acestea au avut, încă de la început, anumite granițe - unele naturale, altele politico-militare, în cadrul cărora își exercitau suveranitatea, autonomia și autoritatea. Aceste granițe marcau o delimitare clară față de statele din jur, dar, trebuie spus, nu erau întotdeauna ferme sau perfect trasate.
Un prim exemplu important este cel al lui Mircea cel Bătrân, care și-a extins stăpânirea până la Marea Neagră, cuprinzând teritorii întinse de la Dunăre până spre Turnu Severin și mai departe, spre sud-vest. A fost, deci, un moment de apogeu al întinderii Țării Românești.
În Moldova, pe vremea lui Ștefan cel Mare, granița de est era fixată pe Nistru, iar pentru a apăra această frontieră în fața invaziilor, s-au ridicat cetăți puternice - cum ar fi Hotin, Cetatea Albă, Chilia, Soroca. Cetățile Neamț și Suceava au fost construite pentru apărarea unei invazii străine. Acestea aveau nu doar rol militar, ci și simbolic, marcând voința de a apăra integritatea statului moldovean.
După ce Principatele Române au intrat în sfera de influență a Imperiului Otoman, lucrurile s-au schimbat. Granițele au fost reconfigurate, mai ales spre sud, unde Dunărea a devenit linia de demarcație, iar otomanii au construit cetăți-raiale (precum Giurgiu, Turnu, Brăila), prin care controlau zona de graniță. În schimb, în nord, granițele erau mai puțin strict păzite. Comerțul se desfășura adesea cu încălcarea monopolului otoman, românii reușind să exporte porci, vite sau cereale spre Austria și mai departe în Europa Centrală, ocolind astfel barierele oficiale.
Așadar, de-a lungul istoriei, frontierele românești au cunoscut atât perioade în care erau strict păzite - cu pază înarmată, puncte de control și restricții clare -, cât și momente de permeabilitate, în care granița era mai degrabă o zonă de tranzit, negociere sau chiar adaptare economică. Acest dinamism al frontierei reflectă mereu realitățile politice, militare și sociale ale epocii respective.
- Anul acesta se împlinesc 105 ani de la recunoașterea internațională a frontierelor României Mari. Ce ne puteți spune despre contextul istoric care a făcut posibilă această realizare?
- Da, cred că este important să menționăm că România a intrat în Primul Război Mondial după ce a semnat o convenție cu statele Antantei - adică Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia Țaristă. Prin această convenție, marile puteri recunoșteau dreptul României de a uni teritoriile locuite de români aflate în componența Imperiului Austro-Ungar. Erau vizate, în mod special, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.
Norocul - dacă putem spune așa - a fost că, spre sfârșitul războiului, în anul 1917, Imperiul Țarist s-a prăbușit în urma revoluției bolșevice. În acest context, prima provincie care s-a unit cu România a fost Basarabia, la 27 martie 1918. A urmat apoi Bucovina, la 28 noiembrie 1918, și în cele din urmă Transilvania, la 1 decembrie 1918, prin decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.
La Conferința de Pace de la Paris, granițele au fost stabilite în funcție de principiul majorității populației. Poate părea curios, dar după ce am studiat cu atenție Tratatul de la Trianon - și chiar am scris despre el - am constatat că acesta consfințește unirea Transilvaniei cu România, însă fără să folosească în mod explicit termenul „Transilvania”. În schimb, sunt enumerate localitățile care delimitează Ungaria de România, iar acestea includ teritoriile cunoscute sub numele de Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.
În ceea ce privește Bucovina, Tratatul de la Saint-Germain (1919) menționează în mod expres unirea acestei provincii cu România. La fel, Tratatul de la Paris, din octombrie 1920, recunoaște unirea Basarabiei cu România.
Prin urmare, granițele României întregite au fost stabilite prin tratate internaționale, în baza voinței majorității populației din provinciile respective și a recunoașterii de către marile puteri ale vremii.
Aș dori să fac, totuși, o precizare importantă: nu sunt un adept al termenului „România Mare”, pe care îl consider nepotrivit, mai ales în contextul în care se vorbește frecvent și despre „Ungaria Mare”. Prefer să folosesc expresia „România Întregită”, pentru că nu a fost vorba de o expansiune teritorială forțată, ci de un proces de reunificare a teritoriilor locuite majoritar de români. De aceea, și în calitate de coordonator al volumului VIII din Tratatul de Istorie a Românilor, am optat pentru titlul „România Întregită (1918-1940)”.
- Da, parcă sună mult mai adevărat. Așa și este, spun eu, însă trebuie spus că, în 1940, România a pierdut, într-un interval foarte scurt, teritorii importante.
- Situația s-a schimbat radical. Tratatele de după Primul Război Mondial - în special sistemul Versailles - au fost percepute ca o impunere dură de către statele învinse. Acestea - în special Germania, Italia și Ungaria - au început, treptat, să se regrupeze, să se înarmeze și să se pregătească pentru o revizuire a ordinii internaționale. În acest context a apărut și înțelegerea dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, cunoscută sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat în august 1939.
Acest pact conținea o anexă secretă, în care cele două mari puteri își împărțeau sferele de influență în Europa de Est, între Marea Baltică și Marea Neagră. În această anexă, Germania se dezinteresa de Basarabia, lăsând mână liberă Uniunii Sovietice, care își manifesta un interes deosebit pentru acest teritoriu.
Pe baza acestei înțelegeri secrete, în iunie 1940, guvernul sovietic a adresat un ultimatum României, cerând cedarea Basarabiei, la care a adăugat și Bucovina de Nord. Ministrul de externe german, Ribbentrop, s-a opus inițial pretențiilor sovietice asupra Bucovinei, întrucât aceasta nu fusese inclusă în pactul din 23 august 1939. Cu toate acestea, Stalin a „renunțat” formal la o parte din pretenții, limitându-se la nordul Bucovinei. Chiar și așa, România a fost silită să cedeze aceste teritorii, în condițiile în care Germania nu și-a exprimat opoziția în mod ferm.
A urmat apoi Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei au impus României cedarea nord-estului Transilvaniei către Ungaria. Acest act, denumit oficial arbitraj, a fost, în fapt, o impunere fără drept de apel.
În septembrie 1940, România a mai fost obligată să cedeze și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) Bulgariei, tot în urma unei presiuni exercitate de Germania nazistă. Astfel, într-un interval de doar câteva luni, granițele României s-au prăbușit, iar țara s-a regăsit izolată, fără sprijin internațional.
Alianțele pe care România le clădise în perioada interbelică, în special cu Franța și Marea Britanie, nu au mai funcționat. Franța s-a prăbușit în iunie 1940, fiind ocupată de Germania aproape fără luptă, iar Marea Britanie, rămasă singură, se afla în plin asediu aerian.
Există o tentativă diplomatică interesantă în 1936, când Gheorghe Brătianu a fost primit de Hitler și a discutat despre integritatea teritorială a României. Hitler i-a sugerat că, dacă România va renunța la alianțele tradiționale cu Franța și Marea Britanie și va coopera cu Germania, atunci Berlinul ar putea garanta granițele țării. Gheorghe Brătianu a informat conducerea politică de la București, inclusiv pe regele Carol al II-lea și pe Iuliu Maniu, liderul opoziției, iar răspunsul a fost clar: România trebuie să rămână fidelă alianțelor sale occidentale.
Din păcate, această fidelitate nu a mai fost însoțită de sprijin concret, iar în vara anului 1940, România a fost izolată, vulnerabilă și silită să accepte cedări teritoriale majore, sub presiunea directă a marilor puteri ale momentului - Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
- După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Versailles și tratatele conexe, s-a încercat construirea unei păci durabile în Europa. Cum s-au gândit atunci garanțiile privind frontierele și integritatea teritorială?
- A fost o iluzie. Da, o iluzie. Marile puteri învingătoare ale Primului Război Mondial au crezut că statele învinse nu se vor mai putea ridica niciodată, tocmai pentru că le-au impus condiții extrem de dure. Ele au crezut că stabilesc o „dreptate eternă”, una care nu va mai putea fi contestată.
Liderii politici români s-au aliniat, în mare parte, acestei concepții, susținând că dreptatea noastră istorică este indiscutabilă. Se afirma, cu convingere, că prin tratatele de pace de la Paris s-a făcut dreptate: nu a fost vorba despre anexiuni teritoriale, ci despre unirea teritoriilor locuite de români cu statul român. Însă prima dezmințire a acestei iluzii a venit chiar în deceniile următoare.
Odată cu venirea lui Hitler la putere în Germania și cu asumarea deschisă a unei politici revizioniste, situația a început să se schimbe radical. În fapt, prima mare cedare în fața presiunilor revizioniste a avut loc în septembrie 1938, prin Acordul de la München, când Cehoslovacia - stat creat în urma tratatelor de pace din 1919-1920 - a fost sacrificată. I s-a impus să cedeze Germaniei o parte din teritoriul său, iar, ulterior, la 2 noiembrie 1938, printr-un arbitraj impus de Germania și Italia - cunoscut drept primul arbitraj de la Viena - Cehoslovacia a fost nevoită să cedeze sudul Slovaciei către Ungaria.
Așadar, ceea ce s-a petrecut în august 1940, când România a fost obligată să accepte al doilea arbitraj de la Viena, reprezintă doar continuarea acestui proces. România nu a fost prima victimă - ci una dintre ele - în cadrul acestei noi ordini europene impuse prin forță și intimidare.
- După război, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, România a intrat într-o nouă etapă. Cum s-au stabilit atunci noile frontiere ale țării?
- Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică au ajuns la o înțelegere privind împărțirea sferelor de influență în Europa de Est, mai întâi în cadrul întrevederii miniștrilor de externe de la Moscova și apoi în timpul întâlnirii liderilor celor trei mari puteri - Roosevelt, Churchill și Stalin - de la Teheran în 1943.
Acolo s-a convenit, printre altele, că în apropierea graniței cu Uniunea Sovietică nu mai pot exista guverne ostile acesteia. Iar dacă nu erau ostile, în mod evident trebuiau să fie guverne prietenoase, adică supuse intereselor sovietice.
România, la fel ca și celelalte țări din Europa Centrală și de Est, a fost inclusă în această logică geopolitică. S-a stabilit că guvernarea din România trebuie să fie „acceptabilă” pentru Uniunea Sovietică.
Armata sovietică a ocupat teritoriul României începând din martie 1944, în contextul înaintării către Berlin, iar Stalin - într-o discuție cu unul dintre fruntașii partidului comunist din Iugoslavia- a afirmat limpede: „Atunci când o armată ocupă un teritoriu, instaurează propriul regim politic. Nu se poate altfel.” Prin urmare, ocupația militară sovietică din România avea ca obiectiv instalarea unui regim politic favorabil URSS-ului - un regim de tip sovietic.
În Convenția de Armistițiu semnată la 12 septembrie 1944, se consfințea de facto noua situație: România recunoștea frontiera cu Uniunea Sovietică pe râul Prut, graniță care confirma pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei.
Acesta este, de altfel, primul document oficial semnat de România sub supravegherea celor trei mari puteri, document care reflectă rezultatul înțelegerilor informale dintre ele. Discuțiile de la Teheran, apoi cele de la Ialta și Potsdam, nu au fost inițial făcute publice - înțelegerile privind sfera sovietică de influență au fost considerate secrete.
În cele din urmă, Tratatul de Pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, nu a făcut decât să confirme realitățile deja instalate pe teren. Uniunea Sovietică integrase oficial Basarabia și nordul Bucovinei încă din aprilie 1944, iar tratatul din 1947 a fost doar o formalizare a acestei stări de fapt.
- În mod simbolic, anul 1940 a marcat atât dispariția lui Nicolae Iorga, cât și nașterea dumneavoastră. Cum resimțiți această coincidență, având în vedere că ați devenit unul dintre marii istorici ai României?
- A fost, într-adevăr, o pură coincidență. M-am născut în 1940, fără nicio legătură conștientă sau simbolică cu Nicolae Iorga. De altfel, în primii ani de viață și chiar în perioada școlară, nu am știut aproape nimic despre el. Nicolae Iorga era interzis în acea vreme, în special în perioada stalinistă, iar lucrările sale nu circulau. Abia în anii de facultate am aflat cu adevărat cine a fost și ce a însemnat pentru cultura și istoriografia română.
Sigur, mai târziu, în calitate de director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, am ajuns să-i cunosc opera mai profund și să-i port respectul cuvenit. Iorga este o personalitate de prim rang, un savant și un spirit enciclopedic cum rar a avut România.
Dar, încă o dată subliniez: această coincidență de dată între moartea sa și nașterea mea nu mă marchează în mod special. E un fapt biografic interesant, poate, dar fără semnificații profunde pentru destinul meu personal sau profesional.
- Aniversați în acest an o frumoasă vârstă - 85 de ani. Vă rugăm să primiți gândurile noastre de prețuire. Dacă ar fi să priviți în urmă, cum ați rezuma parcursul dumneavoastră în slujba istoriei naționale?
- În primul rând, vă mulțumesc pentru gândurile bune și pentru o astfel de întrebare atât de cuprinzătoare. Adevărul este că mă consider un om norocos, un om conștiincios și un om mulțumit. Mi-am bazat întreaga activitate pe propriul efort, fără să caut scurtături sau privilegii.
Unii oameni au diverse pasiuni sau hobby-uri - vânătoarea, pescuitul, colecționarea de obiecte, excursiile. Eu, fără să-mi propun în mod special, mi-am făcut din istorie o pasiune constantă, o vocație. Scrierea istoriei pe bază de documente a devenit modul meu de a trăi și contribui.
Am făcut liceul în perioada în care se învăța după manualul de Istorie a R.P.R. (Republicii Populare Române), redactat sub coordonarea academicianului Mihail Roller. În acel manual, la capitolul intitulat „România în anii 1917-1922”, se vorbea despre „binefacerile Revoluției Socialiste din Octombrie” și despre intervenția armatei române în Basarabia, prezentată drept o acțiune imperialistă. Nu se spunea niciun cuvânt despre Marea Unire, despre voința poporului român, despre Basarabia, Bucovina sau Transilvania. Nimic.
Însă eu sunt născut într-un sat din Moldova. Am crescut cu poveștile bătrânilor care luptaseră în Primul Război Mondial, pentru idealul unirii. Am cunoscut oameni care vorbiseră cu ardeleni întorși din prizonieratul din Rusia. Știam, din auzite, că Transilvania se unise cu România și revenise acasă. De aceea, când manualul oficial descria România ca „stat imperialist”, ca „stat care a cotropit teritorii străine”, simțeam o ruptură între ce știam din viața reală și ce mi se cerea să învăț.
Îmi amintesc că, înaintea examenului de Istorie Modernă a României, la o consultație, profesorul titular ne-a spus că România era un stat imperialist și că Lenin o caracteriza astfel prin cinci trăsături, una dintre ele fiind exportul de capital. Atunci, l-am întrebat: „În ce țară exporta România capital?” - căci tot el ne spusese că România era o țară înapoiată, cu o economie slabă. Mi-a răspuns sec: „Ce vrei, să-l contrazici pe Lenin?”. Dar eu nu voiam să-l contrazic pe Lenin - voiam doar să înțeleg adevărul.
După ce am absolvit facultatea, am fost numit preparator și, conform practicii de atunci, am avut la dispoziție trei ani pentru cercetare științifică. Zi de zi mergeam la Biblioteca Academiei - sala 3, unde era fondul special - și citeam lucrări interzise în acea perioadă: de Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Ion Nistor ș.a. De asemenea, am petrecut mult timp la Arhivele Statului, unde tocmai se deschisese pentru cercetare fondul Casa Regală. L-am parcurs dosar cu dosar, câteva sute la număr.
Citeam presa vremii - Universul (ziar de dreapta) și Adevărul (ziar de stânga) - pentru a înțelege cât mai bine contextul și contrastul. Analizam dezbaterile parlamentare, fără idei preconcepute. Toate aceste surse mi-au deschis mintea și mi-au consolidat convingerea că trebuie să scriu o istorie fidelă documentelor și realităților, nu ideologiilor vehiculate oficial.
De asemenea, am început să studiez și dezbaterile parlamentare, încă de la început, și am reușit să înțeleg mai bine mecanismele politice ale vremii. Prin această lectură extinsă, mintea mea s-a deschis, iar treptat am simțit nevoia de a scrie o istorie care să corespundă documentelor și realităților - nu formulelor sau lozincilor vehiculate în mod oficial.
Așa am început să scriu despre partidele politice - numite atunci „burgheze” -, despre activitatea parlamentară, despre rolul unor formațiuni politice și despre politica externă a României. În felul acesta, am devenit unul dintre istoricii care au contribuit la scrierea unei istorii corecte, bazate pe fapte și documente, a României. Dacă ar fi să rezum, aș spune că mi-am dedicat viața ideii că istoria trebuie prezentată cu onestitate și respect pentru adevăr.
Când mi-am început doctoratul, tema mea era legată de istoria Partidului Țărănesc. La vremea aceea, examenele și referatele se susțineau în cadrul colectivului catedrei. Exista un câte un colectiv pentru istorie veche, unul pentru medievală, altul pentru modernă și contemporană. Referatele se prezentau în plenul catedrei, în fața tuturor profesorilor.
Primul meu referat - intitulat Mișcarea țărănistă din România (1907-1916) - a fost puternic criticat. Mi s-a reproșat că promovez o confuzie ideologică și politică, afirmând că „chiaburimea” a avut un rol progresist, fiind în fruntea mișcării de reformare politică. Se spunea că, în realitate, burghezia rurală era o clasă exploatatoare și că ea se opunea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare - alianță considerată sacră în doctrina comunistă. Din acest motiv, am fost acuzat că mă abăteam de la linia partidului comunist.
Am avut însă un mare noroc: în acel moment, din cadrul catedrei făcea parte și profesorul Constantin C. Giurescu, recent reabilitat după anii grei de detenție politică. Era încadrat, din 1963, la Catedra de Istorie a României și a intervenit în apărarea mea. Ulterior, și alți profesori - care nu studiaseră în Uniunea Sovietică și aveau o formație anterioară anului 1944 - mi-au susținut punctul de vedere. Referatul a fost supus la vot, iar cu o majoritate foarte strânsă, a fost aprobat.
Mi-era clar că nu voi putea susține lucrarea în forma aceea, pentru că o asemenea acuzație putea duce la exmatriculare și cine știe ce alte sancțiuni mi s-ar fi putut aplica. În acel context, am luat decizia să trimit referatul respectiv la Revista Studii, editată de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, ca să văd dacă există șanse să fie publicat.
După aproximativ o lună, am primit un răspuns - un referat de respingere de 5-6 rânduri - în care se spunea că textul „nu poate fi publicat, deoarece încearcă să reabiliteze burghezia rurală, care a fost o clasă ostilă alianței cu țărănimea muncitoare, o clasă exploatatoare, reacționară și opusă idealurilor revoluționare”.
Am discutat imediat cu conducătorul meu științific și i-am spus că, în aceste condiții, șansele mele de a finaliza teza de doctorat sunt minime. Atunci profesorul Vasile Maciu mi-a spus:
- „Cunoști Îndreptarul Operelor lui Lenin?”
- „Da”, i-am răspuns. „Sunt disponibile la Biblioteca Academiei la raft liber.”
- Mi-a spus: „Du-te și adu-mi trei citate despre ce spune Lenin despre chiaburi.”
- M-am dus, am cercetat și am adus cinci citate relevante. Profesorul Maciu a ales două dintre ele. Apoi mi-a spus:
- „Mergi la doamna secretară, să le bată la mașină, și apoi vino cu ele la mine.”
Așa am făcut. Le-am prins cu un bold, exact în locul unde fusese marcat de profesorul Baciu, care m-a îndemnat să îl prezint împreună cu citatele respective, la redacția revistei.
Peste vreo zece zile, am fost chemat și mi s-a arătat un nou referat de acceptare, în care se recomanda publicarea urgentă a studiului, „pentru că este scris în spiritul ideilor leniniste și susținut prin citate relevante din opera lui Lenin”. Apoi, în gândirea marxist-leninistă, se spunea că, în anumite etape, este necesară o alianță cu chiaburimea pentru înlăturarea marilor exploatatori. Cu alte cuvinte, acești chiaburi - care reprezentau o pătură mijlocie a lumii rurale - puteau fi folosiți în lupta împotriva marilor proprietari de pământ, a moșiilor nobiliare sau a latifundiarilor.
- Totuși, ați fost destul de curajos, pentru vremurile acelea.
- Da, dar știți… curajul meu nu era un curaj în sensul public al cuvântului. Era mai degrabă dorința sinceră de a prezenta realitatea așa cum a fost. Nu îmi propuneam să provoc sau să contest pe cineva. Îmi doream pur și simplu să redau adevărul istoric, pe baza documentelor. Asta era tot.
Ulterior, am publicat și un al doilea studiu, despre alegerile parlamentare din 1937, în care am scris că pactul Maniu-Codreanu a fost o alianță pur electorală, fără o susținere ideologică reală din partea Partidului Național Țărănesc față de Mișcarea Legionară. Spuneam acolo că a fost o înțelegere de conjunctură, nu o apropiere doctrinară.
La procesul lui Iuliu Maniu din 1947, unul dintre capetele de acuzare era tocmai această presupusă apropiere de Mișcarea Legionară și de Corneliu Zelea Codreanu. Așadar, subiectul era extrem de sensibil.
Când am dus studiul la Revista Studii, redactor-șef era Petre Constantinescu-Iași - universitar cunoscut, militant comunist activ, ilegalist, care luptase împotriva lui Maniu și Brătianu și fusese implicat în evenimentele politice din 1945, în sprijinul instalării guvernului Groza. A respins categoric articolul, spunând că „încearcă să reabiliteze figura lui Maniu”.
Dar eu nu făcusem altceva decât să arăt, pe bază de documente, că acel pact din 1937 fusese o alianță electorală, nu o adeziune la ideologia legionară.
Ce s-a întâmplat apoi a fost următorul lucru: redactorul responsabil al numărului din acea perioadă era redactor-șef adjunct Andrei Oțetea. Într-un moment favorabil - când Petre Constantinescu-Iași a plecat la un simpozion internațional - Andrei Oțetea a decis să includă studiul meu în revistă. Așa se face că, până la urmă, articolul a apărut.
Constantinescu-Iași a fost foarte nemulțumit ulterior, dar era deja prea târziu - textul era tipărit. Și, odată publicat acel studiu, nu s-a mai putut susține oficial că Maniu ar fi fost susținător al Mișcării Legionare sau colaborator al lui Codreanu. Așadar, nu a fost un act de curaj în sine, ci pur și simplu o rigoare istorică, o voință de a prezenta faptele așa cum au fost, nu cum se doreau să fie interpretate ideologic.
- La fel de curajos ați fost și în 1988, când ați publicat volumul Contribuții privind viața politică din România. Deși titlul este destul de neutru, conținutul transmite, de fapt, cu totul altceva.
- Așa este. După ce mi-am susținut teza de doctorat și am primit câteva referințe foarte încurajatoare - eram tânăr, aveam 28 de ani și o dorință puternică de afirmare - am trimis oferta la cinci edituri. Era prima monografie despre un partid politic din România, și am sperat că măcar una dintre edituri va accepta să o publice.
După aproximativ două săptămâni, am primit același răspuns, identic, de la toate cele cinci: „Editura nu poate publica istoria unui partid politic burghez din România, cât timp nu a apărut mai întâi istoria Partidului Comunist Român.” Mărturisesc că acest refuz m-a deranjat profund. Nu aveam nicio vină că institutul de istoria partidului de pe lângă CC al PCR nu scosese încă istoria oficială a PCR. Mă simțeam blocat pe nedrept.
La un moment dat, m-am întâlnit cu un fost asistent al meu din perioada studenției - Nicolaescu - care lucra la Editura Științifică și Enciclopedică. I-am povestit revolta mea și, spre surprinderea mea, mi-a spus:
„Dacă vrei să publici, va trebui să folosești un titlu de acoperire.” L-am întrebat: „Adică cum? Ce titlu?” Mi-a răspuns: „Spune-i Viața politică din România - este suficient de general ca să nu atragă atenția, dar îți permite să introduci în conținut tot ce vrei.”
Și așa am făcut. În Planul Editorial, cartea a fost trecută cu titlul “Din viața politică a României între 1918 și 1926”. A fost aprobată fără probleme și am reușit să public, practic, o istorie a Partidului Țărănesc, în perioada interbelică. Lucrarea a apărut la Editura Litera.
Ulterior, tot folosind această formulă, am reușit să public și Istoria Partidului Național Țărănesc, și Istoria monarhiei, dar niciodată cu titlul real pe copertă. De fiecare dată, am recurs la titluri „de acoperire” - Contribuții privind viața politică, Pagini din viața politică și așa mai departe. Titlul real apărea doar pe pagina de gardă sau în interiorul lucrării.
Nu puteai să mergi cu o carte la aprobare care să poarte pe copertă titlul Istoria monarhiei în România sau Istoria Partidului Național Țărănesc. Dar dacă o numeai Viața politică în România, nu ridicai suspiciuni, și puteai să-ți faci treaba. Așa am procedat.
- Tradițiile grănicerești fac parte din istoria noastră. Cum credeți că pot fi păstrate vii aceste tradiții într-o instituție europeana precum Poliția de Frontieră?
- Da, vă felicit pentru că sunteți preocupați de păstrarea tradițiilor, de cunoașterea istoriei acestei arme - și, în general, de istoria românilor. În prezent, vedem cu tristețe un fenomen tot mai accentuat de dispreț față de istoria națională. S-a reușit, în urmă cu aproape 10 ani, eliminarea obiectului istoria românilor din programa liceală, iar de atunci se tot încearcă, pe diverse căi, diminuarea rolului istoriei ca disciplină de studiu.
Nu se mai știe aproape nimic despre trecutul nostru, despre momentele esențiale care au marcat devenirea României, despre personalitățile care au făcut istorie și care merită cinstirea noastră. Poate nu realizați pe deplin, dar eu sunt tentat să cred că da: efortul pe care îl depuneți pentru a cinsti munca, lupta și jertfa înaintașilor este demn de toată lauda. Este un gest de mare responsabilitate și de respect față de identitatea națională.
Cei de astăzi au datoria să cunoască istoria, să fie mândri de ceea ce am reușit ca popor, să conștientizeze că, în ciuda tuturor încercărilor, România a trecut prin momente grele, a supraviețuit și există. Au fost popoare și civilizații care au dispărut. Sper din toată inima ca România să rămână în continuare un stat respectat, atât în Europa, cât și în lume, iar tradițiile grănicerești nu trebuie uitate, ci cultivate.
- Mulțumim mult, domnule profesor! Chiar a fost o reală plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. V-aș mai ruga, în încheiere, să transmiteți un mesaj colegilor noștri polițiști de frontieră, care sărbătoresc, pe 24 iulie, Ziua Armei - o dată cu valoare simbolică, legată de reformele lui Alexandru Ioan Cuza și de reorganizarea grănicerilor în epoca modernă.
- Desigur. Vreau să îi felicit pe polițiștii de frontieră, care de-a lungul timpului au apărat granițele României și integritatea teritorială a țării. Le doresc să rămână în continuare devotați poporului român și statului român, să ducă mai departe tradițiile istorice ale acestei arme de elită și să continuăm să auzim despre munca lor, despre succesele lor - cât mai multe și cât mai frumoase - în anii ce vin.
