„Credința mea, pe care o propovăduiesc pe unde pot, este că un artist nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine. Mă consider un norocos, deși am trăit multe întâmplări pe care nu le-am pus pe seama norocului. [...] Poate singurul meu regret este cel pe care l-am spus la finalul filmului «Magnatul» în personajul pe care l-am făcut atunci: «Nu-mi pare rău că mor, îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc.”
Dorel Vișan s-a născut la data de 25 iunie 1937 în satul Tăușeni, județul Cluj. A absolvit în anul 1965, cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, la clasa coordonată de profesorul George Dem-Loghin, lectorul Dem Rădulescu și asistenta Adriana Piteșteanu. După absolvirea facultății a fost angajat ca actor la Teatrul Național din Cluj, având o carieră remarcabilă.
Rolurile din filme i-au adus notorietate pe plan național și internațional. A debutat în filmul „Trecătoarele iubiri” în anul 1974. Filmografia românească dintre anii 1974 – 2015 există și prin rolurile interpretate de actorul Dorel Vișan. A jucat în aproximativ 90 de producții cinematografice și a colaborat cu regizori importanți printre care: Geo Saizescu, Stere Gulea, Nicolae Corjos, Nicolae Mărgineanu, Sergiu Nicolaescu, Radu Gabrea, Mircea Danieliuc, Marius Th. Barna, Șerban Marinescu.
Este unul dintre puținii actori români cu reputație europeană. Deține o nominalizare pentru cel mai bun actor la Festivalul european al filmului, în 1988, pentru rolul din filmul „Iacob” și Premiul pentru interpretate masculină pentru rolul din „Senatorul melcilor” la Festivalul Filmului Mediteraneean de la Montpellier, Franța, 1995.
Activitatea literară este a doua pasiune a actorului Dorel Vișan. În anul 1995, a debutat cu poezii în revista Steaua. A publicat până în prezent 4 volume de versuri. Numele său se regăsește în antologiile „Poeți clujeni contemporani” (1997) și „Un pahar cu lumină. Poeți contemporani clujeni” (antologie bilingvă româno-maghiară, 2005). Dorel Vișan este cunoscut, de asemeni cu un frumos volum de Psalmi, lucrare care a fost tradusă în mai multe limbi. În paralel cu activitatea artistică, Dorel Vișan a fost și director al Teatrului „Lucian Blaga” și profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
În anul 2002 a fost decorat de către președintele României Ion Iliescu, cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de cavaler.
Câteva dintre cele mai renumite roluri au fost: polițistul Iosif Damian (O lacrimă de fată), președintele de CAP (Baloane de curcubeu 1982), Bălosu, vecinul mai înstărit a lui Ilie Moromete (Moromeții 1987), minerul Iacob (Iacob 1988) sau senatorul Vârtosu (Senatorul Melcilor 1995) cu care Mircea Daneliuc a mers la Cannes.
Activitate literară: volume publicate De vorbă cu Domnul (1997); Vremea cireșelor amare (1998); Păcate ... (2000); Psalmi (2003).
Onoruri:
- decorat la 30 mai 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler
- premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costinești (1981),
- cel mai bun actor al anului acordat de Asociația Oamenilor de Teatru (1987),
- nominalizare pentru cel mai bun actor la Festivalul european al filmului (1988),
- premiul pentru interpretare masculină pentru rolul din „Senatorul melcilor” la Festivalul Filmului Mediteraneean de la Montpellier, Franța (1995),
- Premiul de Excelență la TIFF pentru activitatea sa neîntreruptă în slujba artei (2003).
„Mi-a rămas întipărită experiență din timpul tragerii cu armamentul, la Capul Midia, unde executam trageri antiaeriene, făceam simulări și exerciții militare”
- Bună ziua și vă spun „La mulți ani”, cu o zi în avans!
- Aș zice că nu ai venit anticipat, pentru că ziua mea este astăzi. Dacă veneai ieri, era ieri. Dacă veneai mâine era mâine, dacă veneai în octombrie era atunci. Eu trăiesc după un principiu oriental în care îți oprești înaintarea în vârstă. Am spus de multe ori treaba asta, dar românii râd. Deci: bărbații își opresc vârsta la 50 de ani și femeile la 40. Și de acolo înainte nu mai conștientizezi anii. Nu te mai interesează câți ani ai, rămâi la 50. Consider că este o metodă genială.
Cel mai rău lucru pentru noi și cel mai bun lucru pentru om este mintea, cea care gândește, care își amintește și care face planuri pentru viitor. Mintea, în momentul când spui „am 70 de ani” te și setează la 70. În momentul când îi spui am 50, te setează la 50. Fenomenul de degradare se încetinește. Degradarea se întâmplă pentru că așa suntem făcuți. Acest corp al nostru, cum spun creștinii, este putrezicios. Datorită neascultării noastre, am ajuns cu sufletul într-un trup putrezicios. Bătrânețea este o urâțenie pe care ne-o facem singuri prin gândurile de durere, de supărare, prin gândurile de ură și de invidie.
Tinerețea este veșnică, este spirituală, este viață. Tinerețea este partea de Dumnezeu din noi. Și trebuie să o păstrăm cât de mult putem. Putem spune că viața unui om nu trebuie să fie un drum spre îmbătrânire, ci unul spre înțelepciune, adică toate experiențele pe care el le are în viață, și bune și rele, trebuie să-i dea alt mod de gândire, un alt fel de a se cunoaște. În momentul când te cunoști, atunci îți cunoști originea.
- Noi vă cunoaștem, fiecare dintre noi, din teatru, din film, dar dacă ar fi să vă prezentați în câteva rânduri, ce ați spune despre dumneavoastră?
- Dacă ar fi să mă prezint, nu știu dacă pot, aș spune că sunt un țăran întârziat. Un țăran întârziat, un om sau o ființă, una morală aș îndrăzni. Sau, în orice caz, una care a încercat să se educe. Care are nostalgia rânduielilor bătrânești. Am văzut asta la un trib de indieni care n-au primit civilizația, n-au primit nimic, chiar și focul îl aprindeau tot cu lemn învârtit. Și ei spuneau că dacă nu ne vom întoarce la rânduielile bătrânilor noștri, vom dispărea ca oameni.
Deci, consider că sufletul nostru, al omului, are un caracter care îi permite întoarcerea la vremea copilăriei sau la starea edenică. M-aș caracteriza ca un român în primul rând. Care se întoarce mereu la rânduielile bătrânilor. Din păcate, noi nu mai predăm datinile și rânduielile generațiilor viitoare. Aceste rânduieli pot forma un om pentru că ele aduc o experiență gata încercată, nu mai trebuie inventată roata.
A venit într-o zi o nepoțică pe la mine, avea trei ani pe atunci, și a pus mâna în apa izvorului care curge prin fața porții mele. Fiind vară, a simțit că apa era destul de rece, iar atunci i-a spus tatălui ei dacă nu poate cumva să o dea mai caldă. Ea nu avea atunci înțelegerea că apa aia vine din pământ. Deci, toate practicile pe care le făceau odată elevii, cele agricole, dar de altă factură, în uzine și așa mai departe, acestea îi îmbogățeau pe copii și îi țineau într-un anumit ritm de viață. Altfel, dacă omul nu face acest lucru, dacă nu muncește, omul se animalizează, își pierde umanitatea. Omul, ca ființă, este ființă natural, iar prin educație devine ființă morală.
- Cum a fost copilăria dumneavoastră? Spuneați, la un moment dat de iubire, de o mamă care avea trei copii și alegea ca unul să rămână acasă, altul trebuia să învețe o meserie, iar altul să meargă la școală. Însă iubirea de mamă era la fel pentru fiecare dintre ei. Cum se făcea această alegere?
- Copilăria mea a îmbrățișat datinile și obiceiurile, sufletul autentic al țăranului și înțelepciunea bătrânilor. Există o clasificare a iubirii, care evidențiază trei tipuri ale acesteia: iubirea senzuală care este între bărbat și femeie, iubirea hristică – iubirea de Dumnezeu și iubirea tandră, iubirea de mamă.
Alegerea celor trei copii se făcea în funcție de înclinațiile copilului. De obicei, cel mai mic era dat la învățătură, cum a fost și cazul meu. Știți de ce? Pentru că ceilalți erau folosiți la țară, fiecare avea sarcina lui și fiecare știa locul lui ca în junglă. În junglă, dacă nu îți știi locul, te-ai distrus, deci în junglă trebuie să știi unde-i locul tău față de cel mai puternic, dar și față de cel mai viclean. Aceeași treabă ar trebui să fie și în viață, pentru că mulți gânditori spun că viața este o junglă de răpitori individuali.
- Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, nu-i așa? Cei mici sunt mai nărăvași...
- Ei nu sunt nărăvași, sunt la fel de buni. Am văzut copii de grădiniță minunați, sunt ca plastilina, pot fi modelați în cel mai plăcut mod. Dintotdeauna copiii de la o anumită vârstă, mai ales la vârsta pubertății, au un oarecare spirit de revoluționar, de independență, de libertate. Și atunci, dacă părinții nu știu cum să-i strunească și nu știu cum să-i îndrume, se poate produce un dezechilibru în relația părinte – copil. Consider că este necesară o educație de o anumită duritate, mai ales pentru băieți. Trebuie încercați, trebuie trecuți prin niște lucruri ca să se pregătească pentru viață.
O idee care a făcut foarte mult rău tinerilor este aceea în care părinții spun, dacă eu am suferit copilul meu să nu sufere. Este absolut greșită această judecată pentru că niciodată nu poți face un lucru deosebit și nu poți îndeplini un ideal dacă nu treci printr-o suferință. Un sportiv mare nu poate ajunge sportiv mare dacă nu renunță la o parte din copilărie sau la ciocolată.
- Vă auzeam că îl citați pe Aristotel „că rădăcinile sunt amare, iar fructele sunt dulci”.
- Da, așa este. Era un profesor italian care spunea: „mi-ar plăcea mult să-i văd pe băieți cu o carte în mână decât cu șoimul pe braț”. Școala noastră a fost foarte severă. Educația copilului trebuie să fie severă, trebuie să aibă severitate. Este un proverb, posibil turcesc care spune așa, copilul e ca și copacul, dacă de mic se strâmbă, anevoie să mai îndreaptă. În acest spirit trebuie procedat pentru a crește un copil, nu să nu sufere, trebuie să treacă prin suferință, nu ca formă de durere, ci ca formă de învățătură, de cunoaștere. Acesta a fost exemplul lui Iisus. În afară de iubire și de cruce, a adus suferința, ca formă de rodnicie, deci dacă treci prin suferință, rodești ca un copac.
- Ați urmat cursurile școlii de învățători din Cluj Napoca. Cum a fost această perioadă?
- Pentru mine a fost o perioadă extraordinară. Mă doare sufletul când aud că vor să desființeze acea școală acum. E o mare greșeală. În acea vreme era organizată exemplar, cum de altfel erau toate școlile de învățători. În cadrul lor întâlneai cei mai pregătiți profesori. M-a impresionat un profesor, C. Lazăr, un profesor de geografie care desena toate contururile țărilor lumii cu spatele la tablă. Efectiv se întorcea cu spatele la tablă, lua creta și desena.
Toți au fost și profesori universitari, toți au fost emeriți, dar și cinstiți. În credința mea, cel mai important dascăl și cel mai important reazăm al copilului în viață este învățătorul. Octavian Goga îl considera sfânt coborât dintr-o icoană. Așa era învățătorul, un sfânt coborât dintr-o icoană. Împreună cu primarul și cu preotul din sat, erau cele trei verigi de învățătură și de înțelepciune. Pe atunci, primarii nu prea făceau parte din partid sau dacă făceau, erau din frontul plugarilor. De exemplu, la mine în sat, timp de 30 de ani a fost tot același primar. Dar avea un fel de a fi, dacă cineva făcea o boacănă sau avea o problemă, acesta o rezolva, însă te și moraliza ca să nu repeți greșeala.
- Dumneavoastră după liceu ați avut diplomă de învățător și ați profesat?
- Nu, nu n-am profesat pentru că am dat examen de admitere la Politehnică și am intrat. Am intrat, deși nu eram pregătit la matematică, pentru că atunci nu se făceau meditații. Tot ceea ce învățai, învățai la școală.
La examen am luat 5 la matematică, la fizică am luat 7, iar la limba rusă am luat 10. Atunci se dădea limba rusă. Dar, după ce am intrat mi-am dat seama că nu pot ține ritmul cu ceilalți de la liceele teoretice. Eu făcusem numai bazele trigonometriei și bazele geometriei.
Astfel, am abandonat cursurile Politehnicii și m-am reorientat către Institutul de Educație Fizică, iar în paralel lucram și în învățământ. Am lucrat în învățământ timp de trei ani ca profesor de sport într-un centru minier, mai exact într-o comună de lângă Jibou. Totodată, în perioada în care am fost în învățământ, făceam teatru pentru amatori. M-au văzut niște profesioniști care m-au îndrumat și îndemnat să aprofundez teatrul. Astfel am devenit artist.
- Ați făcut armata?
- Am făcut și armata, mai exact la baza antiaeriană din București. Asta s-a întâmplat în perioada când activam în învățământ, în 1958, deci pot să spun că le-am făcut pe toate. În armată am fost furier, fapt pentru care nu am făcut foarte multă instrucție. Am lucrat mai mult la birou. Comandant era colonelul Crișan, un om absolut extraordinar. Doamne, ce tip sever, dar, totodată, foarte drept.
De asta consider eu că persoanele care ocupă funcții importante, în armată sau în serviciile de care depinde soarta oamenilor, trebuie să fie dinainte pregătiți, pe modelul împăraților Chinei și a comandanților militari. Pe vremea aceea se educau de la grădiniță în spiritul dreptății. Ideea fundamentală a unui conducător, a unui comandant, este să facă dreptate, să studieze și să știe ce e dreptatea, pentru că dreptatea este legea fundamentală a adevărului și în momentul când dreptatea se execută, se execută și adevărul.
- Ce amintiri aveți din armată?
- Mi-a rămas întipărită experiență din timpul tragerii cu armamentul, la Capul Midia, unde executam trageri antiaeriene, făceam simulări și exerciții militare. Faptul că de atunci, armamentul s-a sofisticat nu e problemă, dar faptul că este și folosit dovedește că știința, uneori, e dăunătoare.
- V-ați gândit să rămâneți în armată?
- Nu, nu eram pentru armată, deși toată viața am fost și sunt un om și disciplinat și ordonat. Am făcut un film și l-am interpretat pe Regele Carol I. Îmi amintesc de deviza lui. Atunci au fost probleme foarte multe și nu știam de care parte să intrăm în război, împreună cu ce aliat. Iar el a spus: „am ținut la trei lucruri fundamentale ca rege: la onoare, la dreptate și la disciplină. Și deviza mea a fost totul pentru țară, nimic pentru mine.”
- Ați fost remarcat încă de când ați fost actor amator?
- Da, cu toate că la mine la țară artistul nu era privit cu ochi buni. Ba chiar mă întrebau: ce faceți voi acolo la școala de artiști? Vă strâmbați, așa-i? Aceasta era percepția lor despre artiști, că se strâmbă. Eu am concluzionat mult mai târziu. Artistul este o ființă foarte importantă în educația omului și în educația sufletului, dar și în crearea emoției. Dacă o operă de artă nu creează emoție, atunci n-are nici o valoare. Când există creație, atunci se întâmplă o mișcare în minte, în suflet sau în inimă. Artistul adevărat este cel care poate să ajungă să înțeleagă viața de după text. Deci, în spatele textului, acolo e viața, nu textul în sine. Textul poate fi reprodus de oricine. Cel care interpretează, înțelege și recreează destinul din spatele textului, acela este artist.
- Cum a fost examenul de admitere la UNATC?
- Era foarte dificil. Mulți încercau atunci chiar pentru a șaptea oară. Eu am reușit din a doua încercare. Aș fi reușit din prima dacă nu făceam o prostie. Am siguranța asta când spun pentru că am fost pregătit de maestrul Finteșteanu. Împreună cu un coleg de la Timișoara, ca să fim mai buni la examen, am tras două cognac-uri înainte, iar mie alcoolul îmi dădea o lenevie diafragmatică, de nu mai stăpâneam coloana sonoră și precipitam de nu înțelegeai ce vorbesc. Așa am pierdut un examen. A doua oară m-am pregătit singur, fiind și cadru didactic și am reușit.
- Ce nume mari ați avut printre colegi?
- Emil Hossu, Peter Paulhofer care a plecat în Germania, Ovidiu Schumacher și el a plecat tot în Germania, Melania Cârje, care a plecat în America, Alexandru Repan, Ștefan Sileanu care a făcut niște lucruri frumoase, Ileana Cernat, Olga Bucătaru, Silvia Năstase. Eu am învățat de la Dem Rădulescu teatru. Iar film am învățat din mers. Filmul e același lucru cu teatrul, numai că pui mai puțin piper. Însă nu e ușor de rezolvat, pentru film trebuie să ai o pregătire specială. Trebuie să ai o anumită stare și să te detașezi de toate problemele și grijile pentru a putea juca și interpreta.
- După ce ați absolvit ATC-ul ați pus piper din plin...
- Oh... și încă cum: am jucat în peste 50 de roluri în teatru și în peste 70 de filme.
- Pentru majoritatea dintre noi sunteți cunoscut ca „Domnul Senator”.
- Da, a fost un film care s-a bucurat de popularitate și care se coace, adică pe an ce trece e tot mai autentic, tot mai adevărat, tot mai real. De fapt, ăsta este adevărul, adevărul vieții, deci o operă de artă, un film, o piesă de teatru, o melodie, dacă nu are adevăr de viață n-are nici o valoare.
- Când ați debutat în cinematografie ?
- Undeva în jurul vârstei de 30 de ani. Iar primul meu rol nu a fost cel din Păcală, așa cum se scrie, ci a fost în „Trecătoarele iubiri”, un film de Malvina Urșeanu. Am jucat rolul unui dispecer de pe șantierul de la Motru. Dar dispecerul ăsta era mai năzdrăvan. A spus niște cuvinte care pe urmă s-au tăiat din film pentru că atunci era o anumită rigoare.
- Cum este să vă priviți acum la televizor și să vă vedeți în tinerețe?
- Eu trăiesc după natură. Pentru că, în general asta fac și dacă îți oprești vârsta așa cum am făcut eu, atunci nu mai conștientizezi diferențele. Ce am constatat, e că întotdeauna când mă uit la un film în care am jucat eu știu dacă sunt bun sau nu ca personaj. Și mă uit ca un spectator și nu la mine. Mă uit la un personaj, mă uit la o viață pe care am făcut-o eu.
- Sunt roluri pe care le ați interpretat și acum nu sunteți atât de mulțumit cum l-ați interpretat?
- Sunt unele care poate ar fi putut fi interpretate mai bine, dar știi cum e? Oamenii tot întreabă dacă acum ați începe viața la experiența asta? E întrebare absolut fără sens, pentru că, dacă aș începe acum, aș face exact aceleași greșeli pe care le-am făcut până acum. N-ai cum să faci altceva, ăsta a fost destinul tău. Asta a fost scris și fixat. Nu poți face alt destin.
- Dumneavoastră ați fost și preot și militar și polițist și secretar de stat și președinte de CAP.
- Le-am făcut pe toate, am reușit asta pentru că eu am avut și am credința în continuare că actorul trebuie să gândească ca personajul. De exemplu, dacă tu trebuie să interpretezi un hoț, dar tu gândești ca un om cinstit, nu poți face hoțul.
Există o poveste orientală în care un om se trezește noaptea și se uită pe geam și vede un hoț care vrea să intre în casă la blocul de vizavi. Se urcase pe acolo pe burlan. Acesta strigă la el: -„Ce faci, mă acolo?” Hoțul zice: -„Bat toba”. -„Cumpără-ți o tobă că n-ai nici o tobă”. Hoțul revine: -„asta e o tobă specială, acum o bat și abia dimineață se va auzi”. Așa este și cu rolurile, sunt o tobă în care acum bați și se aud când trebuie. Preocupările omului pentru suflet sunt în partea a doua a vieții. În partea întâi a vieții trebuie să faci școală, trebuie să faci facultate sau meserie, că nu trebuie obligatoriu să faci facultate. A fi artist este o vocație, nu o meserie. Pentru a exersa vocația ai nevoie de un model, fără un model nu știi unde să fixezi ștacheta.
- Știu că ați participat la sfințirea bisericii Poliției de Frontieră din Maramureș.
- Când s-a sfințit am recitat din Eminescu, monologul lui Decebal, și atunci ne-am legat eu cu Laurențiu Batin, care a fost și profesor de istorie, și multă vreme comandat la Poliția de Frontieră de la Sighet. Un om foarte special și foarte disciplinat, care a avut o contribuție foarte mare la multe cazuri grave și complexe, cum e cel cu brățara dacică. Și ca primar este extraordinar, chiar de curând am trecut pe la el, cu ocazia măsurișului oilor din Maramureș. A făcut o serbare extraordinară și un simpozion în legătură cu obiceiurile care ar trebui păstrate și transmise mai departe generațiilor tinere.
- Sunteți un împătimit al poeziei. Ați publicat patru albume de versuri și unul de psalmi care a fost tradus în mai multe limbi. Ce alte pasiuni în afara de teatru, film și poezie mai aveți?
- Mă pasionează munca! Serios! Necazul României la această oră este, în afară de faptul că s-a distrus cultul național, s-a distrus cultul muncii. Se muncește on line, școală on line, nu mai înveți aproape nimic... Ca să formezi o generație de oameni trebuie să stea față în față cu dascălul.
Așa a fost întotdeauna în istoria omenirii. Am fost în China acum câțiva ani și gazdele își cereau scuze că este o perioadă în care copiii vizitează muzeele și poate ne deranjează pe noi, străinii, dar nu a fost cazul, erau foarte disciplinați și dornici să vadă în realitate lucruri despre care învățau la școală. Erau în uniforme școlare, lucru care la noi nu mai există. Uniforma școlară era unul dintre cele mai bune lucruri, pentru că așa copilul înțelege că aparține de o comunitate și trebuie să învețe. La fel cum militarii, polițiștii poartă uniformă, ca să poată înțelege misiunea, misiunea lui!
Din păcate cu armata asta plătită, nu prea sunt convins că e cel mai bine. Când era armata obligatorie, atunci omul știa că face armata pentru țară, pentru patria lui. Acum o face pentru bani, dar, cel mai bine ar fi să nu fie nevoie de armată, să nu fie războaie.
Omul zilelor noastre și omul care a fugit după libertate fără să înțeleagă ce-i libertatea, nici conștiința nu o are cum trebuie. Conștiința se formează numai prin educație, prin modele, printr-o familie care face educație și printr-o formă de instrucție ordonată, care poate fi în zona militară.
La noi s-a dezvoltat o conștiință pervertită și de-aia nu se mai duc oamenii spre armată, spre poliție. Și câștigurile sunt o problemă foarte mare, dar asta este o problemă a societății. Conștiința pervertită are un instrument foarte puternic: înșelăciunea. În ziua de azi, toată lumea vrea să te înșele un pic...
- Ați fost profesor universitar de actorie și sunteți doctor în arte. Cum este astăzi noua generație de tineri? Este ea mult diferită față de cea de acum ceva vreme în care dumneavoastră pășeați pe holurile UNATC-ului?
- La Oradea am predat și am scos trei generații de studenți, din care au fost opt actori. Am renunțat pentru că erau mai putini candidați decât locuri, și trebuia să îi iei și pe cei care nu aveau chemare pentru așa ceva și le distrugeam viața, pentru că le distrugi viața dacă îi bagi într-o zonă în care nu se pot forma și dezvolta.
În ziua de azi sunt mulți artiști, prea mulți, care nu au ce face. Fac reclame, eventual, nu mai muncesc.
Eu acum mă ocup de grădinărit. O fac pentru că mă întreține fizic, alimentar, pentru că mănânc ce cultiv, dar și psihic. „Căutați-l pe Dumnezeu în muncă” spunea Dostoievski. Așa că...
Am început să înțeleg ce se întâmplă, ce este viața, mântuirea. Nu poți să te mântuiești dacă nu ai niște păcate, și am înțeles lucrurile astea.
Săptămâna viitoare m-au rugat niște oameni să mă duc la închisoarea din Gherla, să am o discuție acolo cu cei încarcerați. E ciudat să vezi oameni privați de libertate și să știi ce să le spui. O să le spun o poveste: „un preot a primit o sarcină să spună o învățătură într-o închisoare de criminali. Nu știa ce să le spună, dar s-a gândit că Dumnezeu îl va lumina și acolo o să aibă ce le povesti. Ajuns acolo, criminalii râdeau de el, făceau gălăgie, nu îi interesa. În timp ce mergea, printre ei, nu a observat o treaptă și s-a împiedicat și a căzut, evident și mai tare râdeau. S-a ridicat, s-a dus la microfon și dintr-o dată s-a făcut o liniște extraordinară. Iar preotul le-a zis așa: am venit să vă spun că oricine cade se poate ridica”. Acesta a fost cuvântul lui.
Oricine cade se poate ridica, dacă vrea, dar omul e sucit și de multe ori, face mai multe rele. Bine, aici este și o problemă de educație, instinct, chiar obișnuință, poate și ceva genetic, dar într-o anumită cultură ar putea primi o altă educație...
- Aveți trei băieți și șase nepoți, care este relația cu ei?
Da, toți stau în Cluj, doi lucrează în construcții și unul în IT. Nepoții au între 10 și 30 de ani, dar niciunul nu m-a urmat în cariera de artist. O nepoată doar, cântă un fel de muzică ușoară, cu jazz, Tea Vișan, deși a terminat cu 10 o facultate de economie.
Vin pe la mine când strângem strugurii. Vin toți cu neveste, copii, toți lucrează, mă ajută la recoltarea strugurilor, întindem mese, sacrificăm un berbecuț, facem miel păcurăresc.
Eu personal gătesc. Am scris și o carte de bucate, dar nu am scos-o, că am scris-o acum 45 de ani. I-am dat titlul „Mâncare ca la mama acasă”, sunt mâncăruri pe bază de borș și fără carne. La țară carnea se mânca joia, sâmbăta și duminica. Viața aia la țară trebuia menținută, stilul acela sănătos de viață.
Este un post care se numește „post spiritual”. Se referă la cei care au funcții de conducere și trebuie să aibă sentimentul că ei sunt puși acolo să slujească, nu să fie slujiți. Al doilea post, se numește „post intelectual” și se referă la savanți și la cei care fac inovații, invenții. Totdeauna când faci o invenție ea trebuie trecută printr-un filtru moral, să vezi cui folosește. Dacă folosește lui Dumnezeu sau omului, ea trebuie făcută, altfel nu! Bomba atomică, normal, nu trebuia făcută. Așa cum o echipă de fotbal a unei țări, a unui club, nu trebuie făcută cu străini.
Dacă este o echipă din Cluj, atunci jucătorii să fie din Cluj, nu din alte țări.
Părerea mea este că apa, mierea și vinul au suflet. Dacă vorbești frumos cu o picătură de apă, ea se face ca un fulg, dacă îi vorbești urât se întinde și pleacă. Mierea nu suportă nimic în ea, totul scoate la suprafață. Vinul trimite la fund ce nu îi place, impuritățile se depun pe fundul sticlei. De-aia nu suport vinul filtrat, e un vin stresat și lipsesc din el o serie de enzime care rămân în filtru. Vinul este un aliment, sunt călugări care trăiesc doar cu pâine și vin.
- Având în vedere faptul că ați călătorit foarte mult în afara frontierelor, vă rog să ne spuneți cum este percepută imaginea polițistului de la frontieră prin ochii dumneavoastră, acea persoana care vă spune „bine ați venit în România” sau care vă spune „la revedere” când plecați peste granițe!
- Sincer, eu nu am întâlnit polițiști de frontieră români care să nu fie amabili. Noi mergeam foarte mult cu avionul, controalele se făceau acolo în aeroport și se purtau exemplar.
Și în străinătatea am avut experiențe frumoase cu cei care făceau controlul de frontieră, mai ales în Peru. Am întâlnit și mai severi, în Franța, unde am avut niște sticluțe cu lichide naturiste luate din Franța, și le aveam la bagajul de mână, pe care inițial mi le-au confiscat, dar apoi mi le-au dat înapoi.
În Noua Zeelandă și în Australia mi-a plăcut foarte mult. Cele mai civilizate state din tot ce am văzut. De exemplu, era o porțiune de stradă pe care se lucra, iar o mașină de pompieri uda din când în când lucrarea ca să nu se ridice praful.
Revenind la ai noștri, eu am o părere bună despre grăniceri, polițiștii de frontieră și pentru faptul că eu am sentimentul acesta românesc, dragostea de neam! Eu sunt născut în zodia racului, iar racii sunt mari iubitori de mamă și de țară. Deci, eu tot ce fac, o fac din credința mea că așa ar trebui să fie fiecare român, indiferent de zodie. Așa că sentimentul patriotic îl leg cumva de grăniceri.
- Mulțumim mult pentru acest interviu. Având în vedere că mâine este ziua dumneavoastră, v-aș ruga să îmi permiteți ca în încheiere, în numele polițiștilor de frontieră, să vă urez mulți ani sănătoși și tot ce vă doriți dumneavoastră să se întâmple!
