Informații personale
- Data nașterii: 1 ianuarie 1951,
- Locul nașterii: București.
Experiență profesională
- 01 iulie 2010 - prezent: Director - general al Muzeului National de Istorie a României,
- 12.11.1980: până în prezent: Muzeul National de Istorie a României - muzeograf-principal; cercetător științific (din 2001),
- 25.09.1998 - 07.07.1999: Ministerul Culturii - director al Direcției Muzee și Colecții,
- 01.10.1990 -15.07.1999: Facultatea de Istorie a Universității din București - cadru didactic asociat,
- 20.12.1975 - 11.11.1980: Muzeul Deltei Dunării, Tulcea (în prezent institutul de cercetări eco-muzeale) - muzeograf,
- 01.01.1979 - 11.11.1980 muzeograf: coordonator al Oficiului Județean Pentru Patrimoniul Cultural Național - Tulcea,
- 01.09.1974 - 20.12.1975 - școala generală de 10 ani din Jurilovca, județul Tulcea - profesor de istorie și limba latină.
Educație și formare
- 24.03.2000 - doctor în istorie cu teza: Relațiile daco-romanilor și populației romanești cu lumea sud - est europeană în secolele IV - XIV. Privire specială asupra spațiului de la est și sud de Carpați,
- 2018 - absolvent curs de management - Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală,
- 2007 - expert în dosarul Aurul Dacic, deschis la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, Alba Iulia,
- 2003 - expert atestat pe domeniul „Bunuri arheologice și istoric documentare: numismatică” ,
- 1996 - Bursa de 6 săptămâni a Fundației și Colegiului Wolfson pentru numismații din Europa centrală și de est, Oxford,
- 1992 - Bursa de 6 săptămâni a Fundației și Colegiului Wolfson pentru numismații din Europa centrală și de est, Oxford, Marea Britanie,
- 1985 - absolvent al programului de perfecționare în domeniul numismatică, medalistică, gliptică,
- 1984 - admis la doctorat la Facultatea de Istorie a Universității București, cu teza relațiile daco-romanilor și populației romanești cu lumea sud - est europeană în secolele IV - XIV. Privire specială asupra spațiului de la est și sud de Carpați,
- 1979 - absolvent al Programului de Perfecționare în Domeniul Bazele Evidenței Științifice - specialitatea arheologie,
- 21.03.1975 - 18.09.1975 - elev la școala de ofițeri de rezervă, nr. 1 din Bucureștii, u.m. 01075,
- 01.10.1970 - 15.07.1974 - Facultatea de Istorie a Universității din București - specialitatea Istorie Veche Universală și Arheologie,
- septembrie 1958 - iunie 1970 - a absolvit cursurile școlii primare, gimnaziale și liceale în cadrul liceului mixt, orașul dr. Petru Groza, azi orașul Ștei, jud. Bihor.
- Bună ziua, domnule director! Interviul pe care îl realizăm este legat și de contextul actual, de sărbătorire a zilei Poliției de Frontieră Române, care va avea loc pe data de 24 iulie. Așa că ne dorim să surprindem, pe de o parte, momentele istorice ale Poliției de Frontieră Române, iar pe de alta interacțiunile dumneavoastră, din punct de vedere profesional, pe care le-ați avut cu instituția noastră.
-Poliția de Frontieră Română este o instituție nouă, modernă, legată de crearea statului național român, dar, în același timp este o instituție foarte veche, pentru că începând cu Antichitatea și continuând cu Evul Mediu, statele au luat măsuri de protejare a frontierelor. În primul rând, mă refer la protejarea căilor de trecere obligatorii, cum erau defileele sau vadurile, păzite de comunități de țărani conduse de o căpetenie militară, numită de autoritatea vremii, care, în schimbul scutirilor de impozite, aveau această obligație: de a servi ca paznici ai frontierei, pentru a împiedica trecerea persoanelor nedorite sau a împiedica contrabanda, ori a preveni furtul de vite și bunuri.
După perioada Imperiului Roman, mai târziu, de-a lungul Dunării au existat trupe specializate numite „limitanei”, soldați militari care stăteau în anumite fortificații și aveau obligația să asigure prima linie de protecție împotriva invaziilor, dar și pentru a controla fluxul de persoane deoparte și de alta a frontierei, dar și fluxurile de bunuri, pentru că încă din Antichitate statele au încercat să își protejeze interesele, fie prin interdicția de a se exporta materiale strategice, de exemplu arme sau metale, cereale în anumite perioade de secetă, anumite bunuri de lux, mătasea, care erau considerate monopol de stat, fie pur și simplu să culeagă informații de pe partea cealaltă a frontierei, să stabilească inclusiv legături cu diverse grupuri sau persoane, care să fie exploatate în caz de situație critică.
- În ce an cei însărcinați cu atribuții la frontiere purtau denumirea de „limitanei”?
- „Limitanei” este o denumire din secolul IV-VI d.Hr., fiind niște unități militare, legiuni special recrutate din populația locală, care făceau serviciul militar și în același timp aveau și gospodăriile lor proprii pe care le îngrijeau.
Din această perioadă noi avem izvoare scrise care fac referire la organizarea protecției frontierei și zona Dunării de Jos. Aceasta este o practică generalizată în tot Imperiul Roman și, cu siguranță, că protecția frontierelor a existat și înainte în perioada dacică. Nu întâmplător fortificațiile sunt amplasate în anumite puncte obligatorii de trecere, în dreptul defileelor, pasurilor din munți sau în zonele obligatorii de trecere pe unde urmau să ajungă inamicii.
Apoi, în Evul Mediu, avem comunități întregi de așa-ziși „posadnici”. „Posada” este termenul din româna medievală pentru punct de trecere a frontierei. Avem documente în care aceștia sunt răsplătiți de domnie pentru serviciul pe care-l fac și în același timp sunt prevăzute și îndatoririle lor. Aceștia erau obligați să raporteze orice mișcare suspectă de persoane, să prindă persoanele care trec fără documente și să împiedice contrabanda în zona de frontieră. Aceste persoane aveau și rolul de prevenire a răpirilor de persoane sau a furturilor de vite.
Protecția frontierei și extrădarea răufăcătorilor este prevăzută în mai multe tratate române, pe care domnii Țărilor Române le încheie cu regii polonezi, cu regii maghiari sau cu Imperiul Otoman. Era o prevedere de drept internațional în care se prevedea că statele se angajau să asigure ordinea și liniștea în zona frontierei, să prindă și să judece sau să extrădeze răufăcătorii, indiferent din ce parte veneau. Instituția s-a păstrat până în secolul al XIX-lea, când, odată cu instituirea regimului Regulamentului Organic s-au creat trupe specializate de protecția frontierei: grănicerii. De altfel, prin Regulamentul Organic s-a restabilit frontiera internațională a Țărilor Române pe Dunăre față de Imperiul Otoman, cu posturi de pază și chiar un sistem de carantină împotriva epidemiilor și epizootiilor.
- La ce se referea acest sistem de carantină?
- În zonele de frontieră se stabileau puncte în care cei care treceau de o parte și de alta trebuiau să stea în carantină un număr de zile, asigurându-li-se tot ce le era necesar pe întreaga perioadă. Carantina vine din limba italiană și însemna că aceștia trebuiau să stea 40 (quaranta) de zile într-un spațiu închis și nu aveau voie să se intre în contact cu aceste persoane, până nu se dovedea că nu sunt purtători de boli contagioase.
Aceasta a făcut parte din restabilirea suveranității naționale și crearea instituțiilor moderne, pentru că toate statele moderne s-au constituit, printre altele și prin stabilirea foarte precisă a frontierelor și a protecției acestora, a populației și a bunurilor lor.
- Cine făcea parte din acest corp?
- Din acest corp făceau parte în primul rând membrii comunității din regiunile învecinate. De-a lungul Carpaților, din Moldova și până la Porțile de Fier existau asemenea comunități privilegiate de țărani liberi care prestau serviciul de pază și protecției a frontierei, iar ei erau conduși la nivel zonal de către boieri, care aveau și o pregătire militară. Funcția era una răsplătită, acești boieri primeau alocații din partea visteriei pentru îndeplinirea serviciului.
- Dar, despre „prisăci” ce ne puteți spune?
-„Prisăcile” sunt niște fortificații din defilee, alcătuite din șanțuri, valuri și palisade din trunchiuri de copaci. Cele mai vechi mențiuni de „prisăci” le avem din Transilvania din secolul al XI-lea și apoi sunt menționate la invazia mongolă, când aceștia din urmă au năvălit prin pasurile Carpaților Răsăriteni și au trimis înainte trupe recrutate din Rusia care se găseau și în viitoarele teritorii ale Moldovei și Țării Românești să distrugă fortificațiile de lemn. De asemenea, purtau și numele de „posade”, după cum am spus mai devreme. Deci, bătălia de la 1330 a avut loc într-o zona specifică frontierei. Acestea sunt menționate încă din secolul al XI-lea. În limba maghiară se chemau „gyepü”, iar în română se chemau „prisăci” sau „posade”, puncte obligatorii de trecere.
După cum spuneam mai devreme, aceste persoane aveau și sarcina de a culege informații de dincolo de frontieră. Ei urmăreau care sunt drumurile, cine umblă pe ele, ce resurse și ce amenințări vin din partea opusă. Deci, nu făceau numai protecția pasivă, ci se culegeau informații pe care le furnizau voievodului sau principelui, să știe dacă se pregătește ceva pe partea opusă, dacă se intenționează să se facă o campanie în Polonia, Pocuția sau Transilvania. Acești oameni culegeau informații despre situația drumurilor, podurilor, resurselor, a stării de spirit a populației și așa mai departe. Era, de fapt, o abordare foarte modernă. În principiu nu s-au inventat foarte multe lucruri de atunci până astăzi, doar că între timp s-a perfecționat tehnologia. Principiul era același: ca să-ți păzești frontiera trebuie să știi tot ceea ce este dincolo și cât mai adânc în interior.
- Revenind la perioada modernă…
- Da, revenind la perioada modernă, paza frontierei s-a constituit, tot pe baza comunităților de țărani din zona de frontieră, grupuri specializate de pază a graniței, care aveau și rol de Poliție sau Jandarmerie.
Ei acționau într-o fâșie de 20 de km de-a lungul frontierei și erau recrutați doar de pe malul Dunării, de pe malul Prutului, din zona carpaților sau subcarpaților, iar serviciul se executa cu schimbul. În principiu, primeau foarte puțini bani de la stat și cea mai mare parte a existenței trebuiau să și-o asigure prin muncă proprie. Existau mai multe grupe care se roteau periodic. Odată la lună mergeau și făceau serviciul la frontieră și, de obicei, cu echipament achiziționat din fond propriu.
În schimbul scutirii de taxe și impozite ei își asigurau cea mai mare parte din armament, echipament și cai. În zona noastră calul a jucat un rol important pentru că erau zone destul de mari deschise sau fără posibilitatea de a avea vizibilitate și trebuiau să se deplaseze rapid dintr-un loc în altul. Existau aceste sectoare de frontieră care au fost înglobate de Alexandru Ioan Cuza în sisteme specializate de pază a frontierei, începând cu zona Prutului, a Carpaților Orientali și Meridionali, cu comandamente în anumite locuri, spre exemplu Piatra Neamț, Pitești și de-a lungul Dunării la Giurgiu, la Călărași.
- Practic Alexandru Ioan Cuza este cel care unificat sistemul grăniceresc acum 158 de ani, luând ca model sistemul din Moldova.
-Da, acela era mai eficient, deoarece Moldova avea frontieră comună cu Rusia, iar aceasta din urmă avea permanent această preocupare de a-și proteja frontierele. Din acest motiv trupele de grăniceri din Moldova erau mai bine organizate, pentru că era și interesul Rusiei ca frontiera Prutului să fie protejată. Acesta a fost modelul, dar au fost introduși în sistemul defensiv, cu o organizare stabilă, de data aceasta începând să fie finanțați în mod regulat, ne mai depinzând de resursele proprii.
De asemenea au cunoscut o pregătire militară modernă pentru vremea respectivă, compatibilă cu sistemul unităților militare de infanterie și de cavalerie, având numai armament ușor. Aveau și ambarcațiuni pentru a se deplasa și pentru a proteja anumite locuri în care deplasarea nu se putea face decât pe apă. Rolul grănicerilor era de a asigura protecția în primele momente, după care urmau să vină trupele regulate.
Grănicerii fiind așa de bine integrați în sistemul militar au jucat un rol foarte important în Războiul de Independență, pentru că unitățile de grăniceri au luptat în Bulgaria și s-au afirmat, trupele dovedind calitate și profesionalism. Repet, în urmă cu circa 20 -25 de ani erau încă niște miliții țărănești, mai mult sau mai puțin voluntare și au fost integrate într-un sistem organizat, defensiv al statului român.
Modelul a fost unul francez deși după unificare Cuza a spus să fie folosit modelul rusesc, dar când s-a creat sistemul militar al statului modern, în 1859 instrucția și regulamentele au fost după model francez, iar ele s-au menținut până la Primul Război Mondial.
Grănicerii au jucat un rol important și în Primul Război Mondial, nu numai în culegerea de informații, când s-au dovedit a fi foarte importanți în Transilvania.
- Reîntorcând-ne la Cuza, acesta a reușit într-o perioadă extrem de scurtă să modernizeze toate instituțiile din întreaga societate românească. Cum vă explicați acest lucru? Tot ce există astăzi a fost început de Cuza.
-Da, așa este. Tot ce este în România astăzi este început, practic, de Cuza. Și în ce condiții? Noi ne plângem tot timpul că nu avem bani. Pe vremea lui Cuza situația economică a României era dezastroasă. Adesea, statul nu avea bani să facă plăți care erau scadente peste trei zile și, în plus, era o uriașă lipsă de personal pregătit. Numărai pe degetele de la o mâna pe cei care absolviseră studii superioare și câteva sute de persoane care aveau studii medii absolvite cu bacalaureat. Și cu toate acestea Cuza a dat dovadă de o voință politică extraordinară.
În cazul lui Cuza putem să spunem că a prevalat voința politică și existența unui plan foarte bine stabilit în care era prevăzut ce trebuie să facă România și unde trebuie să ajungă. El a urmărit în mod sistematic crearea de instituții și funcționarea lor. Sigur, în condițiile în care, repet, România era o țară foarte săracă și extrem de vulnerabilă din cauza problemelor sociale și din cauza nivelului scăzut de cultură și, în plus, era încorsetată de faptul că nu era independentă. Deciziile lui Cuza trebuiau să fie luate adesea pe muchie de cuțit. Trebuia să dea dovadă de o diplomație extraordinară încât să navigheze printre contradicțiile și interesele marilor puteri în așa fel încât obiectivul final, acela de a întări statul român, să fie realizat.
- Inițiativa lui Cuza a fost una personală sau a fost vorba despre un context internațional european în care trebuiau să fie îndeplinite niște obiective?
-Putem vorbi și de un factor general. Cuza era conștient că un stat trebuie să aibă instituții puternice bazate pe regulamente, pe legi, pe norme care să fie profesioniste. Cuza și cu cei care-i erau alături, toată pleiada de politicieni care făcuseră revoluția de la 1848, care luptaseră pentru unire între 1848 și 1859 și-au pus în aplicare cunoștințele și întreaga energie pentru înființarea unui stat modern. Ei și-au dat seama că dacă România nu se modernizează și nu se consolidează, națiunea română era pusă practic în mare pericol.
Cuza avea modele. Modelul lui era cel al statului francez, dar și altele mai apropiate cum ar fi Germania sau Austria, care aveau un sistem foarte eficient de protecție a frontierelor. Dar și consilierii, cum ar fi ministrul de război, Florescu, aveau o viziune largă. Acesta înțelegea că armata nu se rezumă doar la intervenția în vreme de război, ci că ea trebuie să fie pregătită să protejeze țara și în vreme de pace, să știe ce se întâmplă la frontieră și cum sunt protejate frontierele. În plus, mai era și o problemă economică: protecția frontierelor însemna mărirea veniturilor statului.
- Mergând mai departe pe firul istoriei, vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre rolul pe care l-au avut Grănicerii în Primului Război Mondial.
- Grănicerii au fost în linia întâi, încă de la începutul lui august 1916, pe un front uriaș: 750 de km pe linia Munților Carpați și peste 600 de km pe linia fluviului Dunărea. Pentru a acoperi această uriașă distanță a fost necesar un efort consistent. Ca dovadă că au și plătit un tribut foarte greu. În Primul Război Mondial armamentul grănicerilor era un armament mai mult personal, un armament ușor în timp ce inamicii dețineau artilerie și mitraliere performante. Această discrepanță a dus la pierderi uriașe în rândul Grănicerilor.
Apoi, pe măsură ce armata română a fost împinsă în interior și apoi s-a refugiat în Moldova, mulți grăniceri au participat din prima până în ultima zi a războiului și apoi au revenit în Transilvania. În 1918, pe măsură ce liniile de demarcație s-au deplasat de la Mureș spre Carpații Occidentali, trupele de grăniceri au fost implicate în protejarea Transilvaniei împotriva intervenției Ungariei Bolșevice.
- Rămânând tot în aceste timpuri știm că România s-a reîntregit și au apărut alte frontiere. Cum a fost gestionată această adaptare la noul context frontalier?
- România a avut mereu această problemă, lungimea excesivă a frontierelor, geometria frontierelor noastre nefiind una favorabilă, în ceea ce privește războiul.
Sigur, frontiera actuală, pe Carpați, la Frontiera cu Ucraina, este mult mai greu de apărat împotriva actualelor infracțiuni, fiind zone împădurite, greu accesibile, dar ușor de apărat în vreme de război. Pe de altă parte, linia Prutului și a Deltei Dunării, erau mai ușor de gestionat, fiind zone mai deschise, cu vizibilitate mai bună, dar în vreme de război mult mai greu de apărat.
- România a fost puternic afectată în urma Primului Război Mondial, dar cu toate acestea a avut forța necesară pentru reorganizarea întregii frontiere.
Da, așa este. Gândiți-vă că s-a deplasat frontiera pe Nistru, deci, o frontieră complet nouă pentru România, ca să spunem așa. De asemenea, s-a restabilit frontiera prin sudul Dobrogei, frontiera pe uscat de la Silistra până la Balcik. Dar, cel mai important, s-a creat Frontiera de Vest, în plină câmpie, de la Halmeu la Beba Veche, continuând până la Jimbolia. Practic, frontiera aproape că s-a dublat, față de ce aveam înainte de 1916.
În plus, la est și nord-est, la vest și în sud erau frontiere cu risc mare din cauza statelor revizioniste: URSS, Ungaria și Bulgaria, care implicau un efort suplimentar atât uman, cât și de înzestrare și de cooperare.
Frontiera între România și Bulgaria din Dobrogea, a fost, practic, o zonă de confruntare în toată perioada din 1918, până în 1940. Săptămânal aveau loc incursiuni ale așa-ziselor „grupuri de comitagii”, de fapt astăzi le-am numi grupuri de crimă organizată, dar sprijinite tacit sau pe față, de către autoritățile bulgare. De asemenea, de-a lungul Nistrului au fost permanente infiltrări ale „CEKA”, ale Armatei Roșii, care încercau să provoace destabilizare în Basarabia.
- Urmează perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în care Grănicerii au, din nou, un rol crucial și bine meritat.
- Da, înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Trupele de Grăniceri, ca și întreaga armată română, au fost obligate să disloce personal, tot în urma modificărilor frontierei României, în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov și a ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940. Astfel, trupele de grăniceri și apoi armata regulată din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost retrase pe noi aliniamente care au trebuit să fie organizate din mers.
De asemenea, la 1 septembrie 1940, frontiera de vest, practic jumătate din ea a fost pierdută, iar trupele de grăniceri, autoritățile și armata au fost nevoite să se retragă pe noile aliniamente, la Turda și la sud de Carpații Occidentali. S-a pierdut și Cadrilaterul și s-a stabilit actuala frontieră româno-bulgară, unde, din nou s-a produs o deplasare în adâncime a trupelor de grăniceri. Practic, întreg sistemul a fost regândit pentru niște frontiere mai scurte, dar mai expuse, mai greu de apărat. Nistrul era, totuși, un obstacol destul de important, iar linia de fortificații din vest a fost, practic, pierdută, tot ceea ce se investise a fost pierdut, iar noua frontieră a devenit vulnerabilă.
Trupele de grăniceri au participat la campania din Răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, tocmai pentru că aveau o bună cunoaștere a terenului și oamenilor, dar și pentru că aveau o mare mobilitate, care s-a dovedit extrem de eficientă, mai ales în prima perioadă a campaniei.
După terminarea războiului, grănicerii au rămas ca parte a armatei, după modelul sovietic, desigur cu noi misiuni. În mod paradoxal, România era înconjurată de țări socialiste și „prietene”, un număr important de trupe a fost alocat pazei granițelor, tocmai din cauza politicii de a ține populația în interior și de a împiedica contactele cu exteriorul.
- A urmat apoi perioada comunistă. Cum au fost frontierele în această perioadă?
- Aș putea defini într-un mod plastic „mici ziduri chinezești”, cu fâșii arate, greblate, cu gard de sârmă ghimpată. Pe frontiera cu Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, încă se vedeau fortificațiile construite în 1948 - 1953 și împotriva „revizionismului” titoist.
Frontiera era, realmente, un loc de despărțire, în niciun caz de unire. Puțini aveau șansa să treacă frontiera, obținerea unui pașaport fiind aleatorie și dificilă, iar controlul asupra cetățenilor era foarte strict, de la controlul bagajelor până la controlul ideologic, ca să zic așa, să nu cumva să vina contaminați cu cine știe ce idei, din afară. Trupele de grăniceri aveau un rol important în viziunea Partidului Comunist, anume, acela de a ține populația sub control.
- A urmat perioada de după Revoluția din ’89, când Grănicerii au trecut de la Ministerul Apărării la Ministerul de Interne. Ce s-a schimbat în această perioadă?
- Înainte de 1989 când am călătorit de câteva ori în străinătate, în Bulgaria, Italia și Grecia, dar și după 1990, pot să vă spun impresii personale, în ceea ce privește trecerea frontierei. Prima este modificarea atitudinii lucrătorilor din Poliția de Frontieră față de cetățeanul pe care-l avea în față și se pregătea să iasă din țară. De la an la an s-a văzut o relaxare a celor care lucrau în Poliția de Frontieră sau la Grăniceri. Aceștia nu se mai simțeau stresați și apăsați de acea uriașă presiune de dinainte de 1989, de a fi vigilenți ca nu cumva „dușmanul de clasă” să facă ceva împotriva regimului comunist.
- Ce alte interacțiuni ați mai avut cu Poliția de Frontieră Română?
- Aparent, preocupările mele de arheolog, numismat sau de persoană care se ocupă de studierea și punerea în valoare a patrimoniului cultural sunt destul de depărtate de cele ale Poliției de Frontieră. În realitate Muzeul Național de Istorie a României, ca și alte muzee din țară, a interacționat și interacționează continuu cu Poliția de Frontieră, într-o misiune comună, aceea de a proteja patrimoniul nostru național, împotriva furtului și a vânzărilor ilegale, împotriva traficului ilegal cu bunuri furate din străinătate, care de multe ori tranzitează teritoriul României. Multe grupări ilegale au sisteme destul de bine organizate de transport ale bunurilor furate, pe anumite rute, iar România, prin poziția ei geografică excepțională, nu face excepție.
Instituția din care fac și eu parte, a fost implicată de multe ori în expertizarea unor bunuri pe care polițiștii de frontieră le-au descoperit ca făcând obiectul unor tranzacții ilicite. Dar, poate că cea mai importantă experiență, colaborare pe care am avut-o, a fost acea acțiune a Poliției de Frontieră, care, din păcate, nu este atât de bine cunoscută publicului larg: recuperarea vestitei brățări dacice.
A fost o misiune sub acoperire, pusă în scenă de către polițiști de frontieră din Maramureș, care în vara anului 2008 au realizat o intervenție de succes, în urma căreia a fost recuperată singura brățară dacică pe teritoriul României. Aceștia au primit informații despre existența unei brățări dacice care se găsea în posesia unui membru al unei organizații de crimă organizată, din Deva și care scosese piesa la vânzare.
Polițiștii de frontieră au creat un scenariu, în care personajul principal era un cetățean din Ucraina, care a început să negocieze cu posesorul brățării. Evident, cetățeanul era de fapt un polițist de frontieră sub acoperire. Posesorul brățării, chiar a fost dus în Ucraina ca să viziteze vila potențialului client, să se asigure că este o persoană cu o capacitate de cumpărare pe măsură. Pentru a fi și mai convingători, polițiștii de frontieră au reușit chiar să facă rost de 135 de mii de euro, „bani cash” și să îi arate vânzătorului.
Pe parcursul întregii acțiunii s-a dovedit că acesta, precum și rețeaua din care făcea parte, aveau o pregătire contra-informativă destul de bună, toate întâlnirile erau organizate astfel încât acesta să nu poată fi încolțit și să controleze tot spațiul din jurul lui. Asta a însemnat o grijă suplimentară și un efort suplimentar din partea polițiștilor de frontieră, dar în cele din urmă, au intervenit în forță în curtea acestuia, interlopul a fost imobilizat, iar brățara a fost recuperată.
- Cum a decurs această operațiune?
- Eu am fost contactat seara, destul de târziu, ca să mă duc doua zi la Baia - Mare, pentru a expertiza brățara dacică. M-am deplasat într-o stare pe care nu o mai avusesem vreodată, de fapt a fost singura dată când m-am deplasat incognito. Am fost luat, urcat în avion până la Cluj, fără alte formalități și de acolo dus mai departe cu mașina la Baia - Mare. Am făcut cunoștință cu membrii echipei și am expertizat brățara ca fiind autentică.
Tot atunci l-am cunoscut pe așa zisul „mafiot ucrainean”, iar văzându-l încă cu urmele lăsate de contactul fizic avut cu vânzătorul, am crezut că el este interlopul de la Deva, cel care vindea brățara. Chiar i-am cerut doamnei procuror să îl scoată din sală, deoarece eu nu sunt obișnuit să interacționez cu astfel de persoane. Evident, am fost asigurat că nu este interlopul și că să stau liniștit că este chiar polițistul de frontieră care a recuperat brățara.
A fost o operațiune sub acoperire făcută ca la carte. Brățara era ținută sub cușca câinelui, dar în momentul flagrantului, acesta o scosese ca să i-o arate presupusului cumpărător. Poliția mai făcuse percheziții la casa acestuia, dar fără ca să o găsească. Posibil să fi fost în altă parte, cert este că atunci ea era ținută sub cușca câinelui. Aceasta este brățara cu numărul șase, din lista celor 13 recuperate.
- Ați mai avut alte interacțiuni profesionale cu Poliția de Frontieră Română?
- Alte colaborări personale am avut cu Poliția de Frontieră din Giurgiu, prin anii 90, când se desfășura un puternic trafic de bunuri culturale din Turcia, Orientul Apropiat și Bulgaria, prin Punctul de Frontieră Giurgiu.
De asemenea, cu polițiștii de frontieră din Iași, dar și cu cei de la Otopeni, însă nu vă pot povesti, deoarece nu știu cât este de confidențial.
- Aș vrea să vă întreb dacă în cadrul Muzeului Național de Istorie al României există documente sau obiecte de interes pentru istoria instituției Poliției de Frontieră Române și dacă le putem aduce la cunoștința cititorilor noștri?
- Da, desigur. De exemplu avem o colecție de fotografii, avem documente privind organizarea protecției frontierelor, avem colecții de medalii și decorațiuni primite de către înaintașii dumneavoastră pentru merite în executarea serviciului. Mai avem și pașapoarte începând din secolul al XIX-lea și hărți cu sistemele de comunicații, drumuri folosite numai de grăniceri și punctele de trecere a frontierei.
Anul acesta a fost sărbătorită, pentru prima dată, Ziua Pașaportului, un eveniment foarte important. Muzeul Național de Istorie este foarte atașat de sublinierea importanței instituțiilor pentru existența unui stat, iar aceste instituții cu cât sunt mai vechi, mai temeinice, cu atât sunt mai eficiente. Dorim ca cetățenii să cunoască faptul că România se poate baza pe instituții eficiente, care funcționează în scopul protejării interesului național. Aceasta e una dintre dovezile stimei și simpatiei pe care o purtăm pentru persoanele care lucrează în Poliția de Frontieră și pentru contribuția lor deosebită, la îmbogățirea și protejarea patrimoniului cultural național.
- De curând ați participat la inaugurarea muzeului Poliției de Frontieră Române de la Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, mutat de la Giurgiu. Cum este văzut acest nou muzeu prin ochii directorului Muzeului Național de Istorie al României?
- Da, în 14 mai s-a inaugurat noul muzeu al Poliției de Frontieră Române, care prezintă nu numai o colecție foarte valoroasă de documente și obiecte privind evoluția Poliției de Frontieră, ca instituție modernă, ci și rădăcinile istorice ale ei. Sunt convins că prin colaborarea cu Muzeul Național de Istorie, acest muzeu se va îmbogăți și va cunoaște un aflux de public pe care îl merită.
În forma în care este acum, este deja, un mare pas înainte. Este un muzeu creat într-un spațiu nou, modern, bine plasat, care beneficiază și de interesul și grija conducerii Poliției de Frontieră Române, ceea ce este foarte important. Are toate șansele să devină un muzeu important, nu numai pentru cei care lucrează în Poliția de Frontieră Română, ci și pentru publicul vizitator din București sau din țară, care este interesat să cunoască cât mai multe despre istorie.
- Vă mulțumim pentru amabilitatea dumneavoastră și vă pot spune că pentru mine a fost o onoare să vă am astăzi ca interlocutor. Ținând seamă că acest număr al Revistei FRONTIERA va apărea în preajma Zilei Poliției de Frontieră Română, v-am ruga, acum, la finalul interviului nostru, să transmiteți câteva cuvinte la ceas aniversar străjuitorilor hotarelor țării!
- Doresc tuturor polițiștilor de frontieră multă sănătate, să se bucure de succese pe măsura profesionalismului și pe măsura devotamentului pe care l-au arătat și îl arată față de interesele naționale. Le mai transmit să se adapteze permanent la diversificarea activităților de crimă organizată și să facă față amenințărilor internaționale generale din aceste vremuri foarte tulburi.
