- Bună dimineața!
- Sunteți bine?
- Sper din tot sufletul că sunteți bine!
- Păi să ne apucăm de treabă!
Dorim să vă propunem un proiect nou. Haideți să vedem cum este o zi din viața voastră, cu bune cu mai puțin bune, cu greutăți și cu succese, cu oboseală și cu emoții. Ce-ați spune dacă am realiza împreună cu voi o serie de materiale despre viața de zi cu zi a polițiștilor de frontieră. Dar nu dorim să facem o abordare generală a activității voastre, cu citate din legile după care funcționăm, ci o relevare a vieții voastre, din momentul în care vă pregătiți pentru intrarea în serviciu și până când ieșiti pe poartă și vă intoarceți la viața de dincolo de profesie.
La ce ar fi bun un astfel de proiect?
Ar fi bun pentru că ne-am cunoaște mai bine între noi, cei aflați în acestă mare echipă. Am înțelege mai bine viața colegilor care muncesc în alte zone de activitate decât noi. Ar înțelege poate mai bine și cei care-și propun să urmeze o carieră în această instituție. Și, cu siguranță, ne-ar cunoaște mai bine și cei mulți, în slujba cărora noi ne desfășurăm, în fiecare zi, activitatea.
Și ideea este că cetățenii chiar trebuie să ne cunoască cât mai bine. Misterul din spatele ușilor închise este poate apanajul altor organizații, dar nouă nu ne este nicidecum util. Sunt mulți care încă nu știu ce face un polițist de frontieră și nu este chiar de criticat, pentru că noi avem o varietate foarte mare de misiuni. Această varietate și complexitate a misiunilor are o frumusețe aparte și noi trebuie să profităm de ea și să o prezentăm cum se cuvine și celorlalți. Și când spun celorlalți mă refer la colegii din alte zone, fie geografice, fie cu alt specific de activitate, precum și la cei care intră în contact direct cu noi în procesul muncii.
O zi din viața unui polițist de frontieră nu se poate evidenția cu un singur material, cu un singur om, dintr-o singură structură, ci cu un serial. Un serial, așa cum este la modă, pe mai multe sezoane, în care actorii sunt polițiștii de frontieră de la frontiera verde, de la câmpie, de la munte, din Deltă, de la Dunăre, nu îi vom uita pe cei de pe apele de frontieră și Marea Neagră, pe cei din punctele rutiere, feroviare, aeroportuare, pe cei din structurile de logistică și suport tehnic și lista poate continua.
Așa că am început acest proiect și primul material pe care îl realizăm este:
O zi din viața unei echipe K9
Ioan Tiron în vârstă de 50 de ani este polițist de frontieră, în cadrul I.T.P.F. Iași unde ocupă funcția de conductor caine serviciu. Lucrează în Poliția de Frontieră Română de la 1 martie 2000 începându-și activitatea la Sectorul Poliției de Frontieră Berezeni. De la 1 octombrie 2001 a venit la Sectorului Poliției de Frontieră Huși de unde urmează să iasă la pensie, după 21 de ani de activitate. A debutat ca polițist angajat pe bază de contract‚ iar în anul 2004 a dat examen și a devenit agent de poliție. De-a lungul carierei și-a desfășurat activitatea atât la frontiera verde‚ cât și în punctul de frontieră. Însă momentul cheie al carierei sale a avut loc în anul 2008 când a luat în primire un cățel de la Centrul Chinologic Sibiu (este instituția din cadrul MAI care are ca atribuții generale realizarea producției canine, selecția și dresajul pregătitor al tineretului canin, până la împlinirea vârstei de 3-4 luni, asigurând apoi distribuirea acestuia pe categorii de serviciu, în cadrul unor cursuri de inițiere în dresaj lucrătorilor din cadrul MAI). De atunci și până acum, întreaga sa activitate a fost legată de colaborarea cu coechipierul care i-a stat în toate misiunile aproape, credincios și devotat.Câinele de serviciu.
Colega noastră, Denis Lazăr, purtătoarea de cuvât a I.T.P.F. Iași, a avut un rol esențial în găsirea și contactarea lui „Momo”, pentru că așa îl știu toți cei care-l cunosc. L-am contactat telefonic și i-am explicat ce proiect avem, acesta răspunzând cu entuziasm la propunerea noastră de a realiza un material pentru revistă‚ dar și un film cu titlul „O zi”. Ne-am întâlnit și ne-am apucat de treabă.
La sosirea noastră la Huși am aflat că Momo urma să intre în tură de noapte. Ne-a invitat la el acasă să stăm de vorbă și am început să fim martorii din spatele camerelor a programului lui de zi cu zi.
Desprinderea de familie este întotdeauna un moment emoționant mai ales când micuța Ilinca Mălina, vrea cu orice preț să mai stea în brațele mele. Știe că atunci când îmi pun uniforma urmează să plec și încearcă să mă mai țină alături de ea măcar un minut.
Cu un nod în gât mă desprind, îmi iau „La revedere” de la cei dragi și mă îndrept spre sediul Sectorului. Sunt unul dintre norocoșii care nu stau foarte departe de sediu. Alți colegi vin de la distanțe mari sau stau cu chirie departe de familie.
Ajung la sediul Sectorului, particip la pregătirea turei unde primesc și misiunea, imi ridic armamentul și mă îndrept grăbit spre partenera mea de misiune, ciobănescul german Dora, un câine de un an și șase luni care urmează să fie pregătit în specializarea detecție de stupefiante. Cu siguranță m-a simțit de când am intrat pe poarta Sectorului și mă așteaptă nerăbdătoare. O scot din padoc și după câteva momente de joacă îi comand să urce în autospeciala destinată pentru transportul câinilor de serviciu.
Poate că cel mai important aspect în lucrul cu un câine este atașamentul, și acesta se construiește în timp,cu răbdare și implicare maximă. Dacă nu ai pasiune pentru lucrul cu animalele nu poți face această meserie. Și acasă am doi caini rasa Malinois.
Ne deplasăm la Punctul Poliției de Frontieră Albița și misiunea începe. Tânăra cățelușă ciobănesc-german răspunde repede la îndemnurile mele și, deși nu am participat încă la cursul de pregătire de la Sibiu cu ea, din cauza pandemiei, arată dorință de lucru, iar pe masură ce orele curg, o simt mai receptivă la comenzile mele. Însă, nu pot să nu-mi amintesc de Lila, cățelusa care mi-a fost aproape mai bine de 10 ani și alături de care am obținut rezultate foarte bune. Era un câine de serviciu pregătit pentru detecția de stupefiante. Din păcate, am pierdut-o acum doi ani când o boală nemiloasă a răpus-o.
Este o tură cu un trafic intens, mai ales la intrarea în țară, la camioane. După un timp o las pe Dora să se odihnească, iar eu vin în sprijinul colegilor de la controlul de frontieră.
Suntem la frontiera externă a Uniunii Europene și avem misiunea ca în acest spațiu să nu intre substanțe interzise.
Soarele răsare după dealurile din Republica Moldova, iar noi ne pregătim de ieșirea din tură. Ne întoarcem la sediul Sectorului Huși și o duc pe Dora la padoc unde o asteptă hrană și apă proaspătă. O mângâi și îi urez odihnă faină. Pe Lila,cătelușa pe care-am avut-o am ținut-o acasă primii 5 ani, lucru care a contat foarte mult, dar acum pentru că urmez să ma pensionez, pe Dora am hotărât să o las aici, pentru a fi mai usoară tranziția la un alt conducător.Deja un coleg iubitor de câini ca și mine și-a arătat intenția de a o prelua.
Oboseala intensificată de noptea rece de toamnă își spune cuvântul și drumul spre casă pare mai lung. Ajuns însă la poarta casei, două mâțe jucăușe m-au întâmpinat și parcă oboseala s-a diminuat, apoi cele două cătelușe malinoise și-au primit porția de joacă și de mângâiere.Mă întorc în sânul familiei cu satisfacția că am făcut și în această tură de serviciu treabă bună și că locul în care trăim este mai sigur și mai bun.
La final urez succes colegilor care își încep acum cariera, să aibă multe satisfacții profesionale și cât mai puține probleme și să ajungă să lucreze și ei 25-30 de ani de frontieră astfel încât să iasă la pensie cu fruntea sus!
