În acest interviu, o avem alături pe doamna colonelul în retragere Natalia Doina Damian, prima femeie ofițer din arma grăniceri a României. Născută într-o familie cu tradiție militară, doamna Damian a îmbrățișat de timpuriu disciplina și valorile militare, devenind prima femeie, care a intrat într-un domeniu dominat de bărbați la acea vreme. Pe parcursul carierei sale, a fost martoră și participantă activă la schimbările majore din structurile militare și a deschis drumuri pentru generațiile viitoare. În interviul de față, vom discuta despre provocările și realizările sale, despre începuturile în cariera militară și despre cum a reușit să echilibreze viața profesională cu cea personală.
- Vă mulțumim că ați acceptat invitația noastră de a ne acorda acest interviu. Aș dori să începem prin a vă ruga să ne oferiți o scurtă prezentare pentru cititorii noștri.
- M-am născut într-o iarnă grea, cu zăpada până dincolo de ferestre, a anului 1953, la 23 noiembrie în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, într-o familie de tineri dobrogeni, Ion şi Elena Lipan. Pentru că tatăl meu era ofiţer de tancuri, în 1957 a fost mutat la Piteşti, unde se înfiinţase un nou regiment de tancuri şi în acest minunat oraş de provincie mi-am petrecut 26 de ani, timp în care am vazut transformarea în bine a locului ce a fost martorul celor mai frumoase evenimente din viaţa mea. Am absolvit cu rezultate cu care mă mândresc, graţie implicării responsabile a părinţilor, Şcoala Generală nr. 3 şi în 1972 Liceul de Fete „Zinca Golescu". În acelaşi an am păşit cu dreptul şi în viaţa de familie împreună cu soţul meu Damian Petrică, tânar locotenent de auto repartizat la absolvirea Şcolii Militare de Tancuri şi Auto „Mihai Viteazul” din Pitești ca şi comandant de pluton în cadrul ei.
Pentru că mediul militar îmi era familiar şi cunoscut din copilărie, am reuşit să înţeleg destul de bine ce implica şi care erau cerinţele profesiei de militar şi în consecinţă visam să ajung medic militar, dar cum în momentul în care am absolvit liceul nu era permis accesul femeilor în profesia de militar am început să mă pregătesc pentru facultatea de psihologie. În acelaşi an s-a publicat Legea nr.14 referitoare la apărarea ţării de către întregul popor, în care se stipula, între altele, că studentele în primii trei ani de studii universitare vor face pregătire militară specifică pentru a deveni, ca şi colegii lor bărbaţi, cadre militare în rezervă. Aşa se face că în anul următor, în octombrie 1973, la Centrul de Instruire al Infanteriei și Tancurilor din Făgăraş a absolvit prima promoție de cadre militare femei, ofițeri și subofițeri, care au început să pregătească studentele din punct de vedere militar în cadrul catedrelor militare de pe lângă toate instituţiile de învăţământ superior din ţară.
Am aflat de acest lucru cu totul întâmplător atunci când în drumul către casă împreună cu soţul am văzut înaintea noastră doi militari, bărbat şi femeie, despre care am aflat de la soţul meu că erau fraţi - el încă elev la şcoala de ofiţeri şi ea ofiţer la Bucureşti. Din acel moment decizia asupra viitoarei mele profesii a fost luată. După ce am obţinut toate informaţiile necesare pentru a-mi putea îndeplini visul de a deveni şi eu ofiţer, m-am pregătit foarte serios şi intens pentru examenul de admitere la cursul de pregătire al cadrelor militare femei de la Făgăraş, pe care l-am trecut cu bine şi astfel în noiembrie 1974 am îmbrăcat pentru prima oară o uniformă militară conştientă fiind de toate rigorile unei vieţi cazone.
A fost o experienţă inedită trăită timp de 6 luni alături de nişte colege minunate, cu momente mai dificile cărora ca infanteriste trebuia să le facem faţă, dar şi cu momente mai hazlii de care ne amintim cu plăcere chiar şi după aproape o jumătate de secol de la absolvire. Pe lângă faptul că a fost prima oară în viaţă când la propriu „am văzut cum creşte iarba” fiind zilnic pe câmpul de instrucţie, eram mândre când dimineaţa plecam în formaţie la orele practice de pregătire şi cântam toate cele 7 plutoane cântece ostăşeşti de ieşeau făgărăşenii la ferestre sau se opreau din drum să ne admire, căci pe undeva devenisem emblema inedită a oraşului. Ca pentru orice militar, cele mai impresionante şi de neuitat momente au fost: depunerea jurământului militar cu mâna pe lancea drapelului de luptă (considerat de generațiile noastre „biblia militarului”) împreună cu comandantul nostru de pluton, jurământ pe care de atunci îl voi respecta cât voi exista şi bineînțeles primirea la 15 mai 1975 a gradului de sublocotenent cu steluţele ce străluceau pe umerii mei ca doi luceferi şi pentru care nici un efort nu mi s-a părut prea mare. Am fost repartizată în Piteşti, garnizoana pentru care candidasem, şi timp de 8 ani am fost comandant de pluton pentru studentele de la facultăţile din cadrul Institutului de Invăţământ Superior din localitate. În anul următor 1976, tot pe 15 mai, fix la un an de când devenisem ofiţer, am adus pe lume pe unicul copil al familiei, Rareş-Robert, care spre bucuria noastră la rândul lui a ales să devină medic militar.
Spre deosebire de mai tinerele noastre colege ce au devenit cadre militare după anul 2000, care beneficiază în calitate de mame de condiţii deosebite de creştere a copiilor, în cazul nostru, ca în orice pionierat, aveam dreptul doar la 3 luni și jumătate de concediu pre şi post natal pentru creşterea copilului nou născut, iar eu personal, datorită faptului că nu avea cine să-mi ţină locul la comanda plutonului pe timpul perioadei de graviditate, am condus plutonul inclusiv pe terenul de instrucţie îmbrăcată civil până în ultima zi de sarcină.
Din 1976 şi până în 1978 toate absolventele primelor 4 promoţii, aproape 650 de femei militari, am dat examene pentru obţinerea diplomei de absolvire a Şcolilor Militare în armele şi specialităţile în care am fost pregătite ( infanterie, chimie, transmisiuni, construcţii, intendenţă şi finanţe, topografie, etc).
Pentru că doream să-mi completez studiile necesare înaintării în profesie, am urmat începând cu 1982 cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca pe care am absolvit-o în 1987 la Fără Frecvenţă, în condiţiile în care anual aveam dreptul pentru a ne prezenta la examene la o lună de concediu de studii fără plată, adică făceam studiile pe banii proprii și fără să absentăm de la serviciu.
- Povestiți-ne cum ați ajuns să lucrați în arma „GRĂNICERI”!
- În 1983, aveam gradul de locotenent major și din cauza reorganizării catedrelor militare, m-am numărat printre cele ale căror funcţii de comandanţi de plutoane s-au desfiinţat şi pentru că cei ce luaseră această decizie nu ne ofereau o altă funcţie, eu una am început să-mi caut o funcţie corespunzătoare, mai întâi în garnizoana Piteşti şi mai apoi la Bucureşti şi după aproape o jumătate de an am fost acceptată la Comandamentul Trupelor de Grăniceri din Bucureşti, pe o functie de locotenent colonel. În mod discriminatoriu, cele ce am reuşit să ocupăm asemenea funcţii „mari” în condiţiile în care aveam doar gradul de locotenent major, timp de 2 ani cuantumul soldei de funcţie era cel pentru maxim gradul de maior.
Din dragoste pentru profesie am trecut şi peste acest neajuns şi am avut şansa să lucrez, deşi la început am fost privită cu curiozitate şi de ce nu cu puţină neîncredere în ceea ce aş fi capabilă să fac, fiind primul cadru militar femeie din trupele de grăniceri, cu nişte oameni adevăraţi, dornici să împărtăşească din experienţa lor şi să te ajute să cunoşti nobila armă ce de secole apăra hotarele ţării.
- În ce structuri ați activat de-a lungul carierei la Comandamentul Național al Grănicerilor?
- Am ocupat funcţii în diferite compartimente: informatică, mobilizare, secretariat, paza frontierei sau relaţii internaţionale și protocol, tocmai pentru a mă perfecţiona profesional şi a cunoaşte mai bine specificul armei.
- În cadrul biroului de informatică al comandamentului v-ați ocupat de centralizarea și redactarea rapoartelor lunare referitoare la toate evenimentele de frontieră și care erau prezentate ministrului apărării naționale. Cam câte persoane forțau zilnic frontiera pentru a trece în Ungaria sau Serbia, câte dintre acestea erau prinse în tentativă de trecere a frontierei de către grănicerii români și câte erau returnate de grănicerii vecini din vestul țării?
- În cei 3 ani cât am lucrat efectiv la realizarea acestor rapoarte ce cuprindeau evidența lunară a evenimentelor de frontieră și a trecerilor ilegale peste frontiera de stat, responsabilitatea mea era foarte mare, căci trebuia să codific absolut toate datele referitoare la fiecare eveniment în parte, ținând cont de toate datele personale, de locul și modul de trecere, de motive, etc. Ca o medie a evenimentelor de frontieră ce includeau încălcări de animale, de persoane, tentative de trecere ilegală, treceri efective cu urme sau fără urme, pe uscat sau pe apă și înapoieri de persoane trecute ilegal cu urme descoperite sau nu, acestea erau de 30-40 zilnic. Dintre persoanele care forțau zilnic trecerea frontierei în special în vestul României erau prinse în tentativă de grănicerii români aproximativ o treime, și cam tot atâția erau înapoiați de grănicerii vecini dintre cei ale căror urme erau descoperite de grănicerii români sau nu, după trecerea acestora; dar în condițiile dotărilor slabe de atunci cu mijloace moderne de supraveghere a trecerilor ilegale de persoane, numărul exact nu se putea cunoaște, fiindcă mulți treceau ținându-și în brațe de regulă copiii sau se cărau unul pe altul în spate și aflam câți au trecut real printr-un anumit loc unde li s-au descoperit urmele sau nu doar de la cei care erau prinși și înapoiați de grănicerii vecini.
- Există voci care critică modul de acțiune al grănicerilor la frontieră până în 1989. Ce părere aveți despre aceste afirmații?
- În perioada cât am lucrat efectiv în compartimente ale Comandamentului Național al Grănicerilor ce aveau legătură direct cu activitatea efectivă de la frontiera de stat, pot să afirm că cel puțin uzul de armă împotriva persoanelor ce forțau trecerea frontierei „verzi” se executa conform legii, așa cum se execută și acum oriunde în lume. Deci, personal nu am auzit să fi tras grănicerii români aflați în misiunea de pază a frontierei asupra unor persoane ce forțau frontiera și să-i fi omorât. Erau mulți dintre aceștia care se supuneau somațiilor și doar unii dintre cei ce nu se supuneau somațiilor legale erau răniți de regulă la picioare, dar ca procentaj, dacă se înregistra 1% pe lună. Am cunoștință însă de multe situații în care cei ce forțau frontiera, nu de puține ori, când întâlneau militari grăniceri în calea lor, care făceau diferite munci agricole în zona din apropierea frontierei și bineînțeles nu erau înarmați sau în grup, în momentul în care vedeau că i-au observat, uneori, chiar îi omorau pe aceștia și treceau dincolo, unde, dacă erau prinși, declarau crima ca un titlu de glorie, ca și când ar fi făcut un act de bravură.
- Ce provocări ați întâmpinat ca primă femeie ofițer într-un domeniu dominat de bărbați?
- Nu pot să spun că m-am speriat, doar că trecerea de la un mediu de lucru predominant cu femei la cel în care 99% era un mediu dominat de bărbați a fost bruscă, dar am depășit repede momentul. Am căutat să mă adaptez în timp scurt, să-mi câștig respectul cuvenit și aprecierea mai întâi a colegilor de birou, iar pe măsură ce prin natura îndeplinirii atribuțiilor de serviciu aria de cunoaștere s-a extins, iar rezultatele activității mele au fost apreciate, am fost acceptată și integrată pe deplin în marea familie a celor ce purtau cu mândrie culoarea smaraldului și harta României pe epoleți.
- Care sunt cele mai memorabile momente, dar și realizări din perioada cât ați desfășurat activitatea în Comandamentul Național al Grănicerilor?
- Ca realizări pe linie profesională aș aminti cu mândrie că în anul 1995 am fost primul ofițer din instituțiile ce aparțin sistemului național de apărare al țării, care a absolvit și cu nota maximă un curs postuniversitar de relaţii internaţionale în cadrul MAE, în condițiile în care nu apăruse încă în sistemul universitar românesc Facultatea de Relații Internaționale. Pentru că și pregătirea mea militară în arma Grăniceri să fie completă, în perioada 1989-1990 am absolvit cursul de şef de stat majore de la Oradea şi astfel în 1991, prin ordinul ministrului apărării naţionale, am fost confirmată în arma „GRĂNICERI” devenind pe deplin, după o „ucenicie” de aproape un deceniu, prima femeie ofiţer de grăniceri din istoria armei şi a armatei române.
Ca momente memorabile din această perioadă au fost trei. Primul dintre ele a fost întâlnirea neprogramată cu generalul locotenent Constantin Călinoiu, comandantul Comandamentului Național al Grănicerilor, care, atunci când în 1983, ca urmare a desființării funcției mele de comandant de pluton studente, am fost pusă la dispoziție și pentru că depășisem termenul legal până la o nouă încadrare m-am văzut nevoită să-mi caut singură loc de muncă, mi-a înțeles situația și mi-a acordat încrederea de a mă primi să lucrez în eșalonul superior al unei arme de elită cu responsabilități deosebite, de apărare a hotarelor țării.
Al doilea moment memorabil a fost cel în care, tot generalul Călinoiu a decis ca în prima aplicație în zona de frontieră din primăvara anului 1984, la câteva luni după încadrarea mea, să particip și eu pentru a cunoaște la fața locului și în mod concret ce înseamnă „grăniceria”. Atunci am văzut pentru prima dată ce este cu adevărat un hotar, o frontieră reprezentate prin fâșia arată pentru imprimarea urmelor trecerilor ilegale și o bornă de hotar între două țări.
Al treilea moment memorabil din cariera mea a fost în anul 1991, an ce mi-a oferit oportunitatea de a lucra în cadrul secţiei de protocol a ministrului apărării de atunci şi întâmplarea a făcut ca și de această dată să fiu primul ofiţer femeie din serviciul de protocol al ministerului, stârnind ca în orice început curiozitatea în a mă cunoaşte a ataşaților militari străini când luam parte alături de ministrul apărării la recepţiile ocazionate de sărbatorirea Zilei Armatei sau a Zilei Naționale ale diferitelor ţări. A fost o experienţă inedită şi frumoasă din care am avut de învăţat lucruri deosebite, dar din motive familiale obiective a trebuit să renunţ de bună voie la o funcție în care aș fi avut perspective deosebite de ascensiune în carieră şi să mă reîntorc la secţia de relaţii internaţionale a Comandamentului Naţional al Grănicerilor, de unde plecasem.
În 1992 Comandamentul Naţional al Grănicerilor a trecut pentru a nu ştiu câta oară în subordinea Ministerului de Interne, iar în 4 iunie 1999, spre regretul tuturor celor ce şi-au făcut datoria faţă de ţară apărându-i hotarele strămoşeşti, arma „GRĂNICERI” a fost „DESFIINŢATĂ”, locul ei fiind luat de „POLIȚIA de FRONTIERĂ”. Aşa se face că am continuat să lucrez în Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră în mijlocul acelorași colegi până în 1997, când am fost promovată să-mi desfășor activitatea în cadrul Direcţiei Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană din Ministerul de Interne, de unde am trecut în rezervă tot cu arma „Grăniceri” şi nu ca „poliţist de frontieră”, pentru că nu îndeplineam criteriile legale de schimbare oficială a denumirii armei.
- Cum a fost trecerea de la viața ca militar activ la cea de rezervist?
- A fost la fel de bruscă ca și atunci când am fost încadrată în trupele de grăniceri și am luat contact cu viitorii colegi și șefi cu care aveam să lucrez. Deosebirea a fost că dacă la mutarea în trupele de grăniceri m-am bucurat de suportul pentru o adaptare rapidă al tuturor noilor colegi începând cu comandantul trupelor, trecerea mea în rezervă a fost „sugerată și realizată” cu misoginism de către un fost șef din Direcția de Relații Internaționale și Integrare Europeană de teamă că aș putea accede, având studiile necesare, pe funcția pe care și-o dorea el. Se mai întâmplă în viață și așa, dar mulțumesc lui Dumnezeu și familiei că am reușit să depășesc cu bine și să mă adaptez noului statut destul de repede.
- Care a fost cel mai dificil moment din cariera dumneavoastră?
- Cel pe care vi l-am prezentat mai sus, când pentru a-mi putea vedea liniștită de viață, care pentru mine devenise foarte prețioasă din cauza unor probleme de sănatate pe care le-am avut, am fost determinată indirect să renunț la o carieră pe care mi-o dorisem nespus și în care mai aveam multe de făcut.
- Ați avut parte de provocări care v-au testat limitele fizice sau psihologice?
- Da, am avut un moment la 44 de ani, când datorită unei boli cronice am suportat o provocare psihologică deloc ușoară, dar în fața căreia m-am decis să nu mă înclin și singură mi-am impus să depășesc momentul și am învins acea boală cumplită, în primul rând cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Ați avut modele de urmat în carieră?
- Primele modele în carieră mi-au fost inevitabil cei doi militari din familia mea respectiv tatăl și soțul. A urmat cronologic, primul meu comandant de pluton, de la care am învățat A, B, C-ul acestei funcții și profesii, locotenentul de artilerie Viorel Grigore. Apoi au fost generalul Constantin Călinoiu, comandantul trupelor de grăniceri, care a vrut să mă integrez și să familiarizez cât mai repede cu noua armă, colonelul Jean Suzan, șeful secției mobilizare care m-a susținut moral în completarea studiilor mele superioare civile și militare și, nu în ultimul rând, domnul general de brigadă Ioan Bălăiei, care în calitatea sa de șef al secției de paza și supraveghere a frontierei a avut o contribuție deosebită în dezvoltarea carierei mele de ofițer de grăniceri, în adevăratul sens al cuvântului.
- Dacă ați putea retrăi o zi din cariera dumnavoastră, care ar fi aceea și de ce?
- Ziua care m-a marcat în întreaga mea carieră a fost indiscutabil ziua de 15 mai 1975 când am primit gradul de sublocotenent al armatei române convinsă fiind că de atunci viața mea, datorită jurământului depus, nu-mi va mai aparține mie ci țării mele.
- Ce sfat ați oferi tinerelor care doresc o carieră militară în sistemul național de apărare?
- Unul cât se poate de firesc și de simplu: să-și aleagă această profesie deosebită, grea și plină de responsabilitate nu pentru frumusețea uniformei sau siguranței locului de muncă, ci doar dacă au convingerea că pot lăsa în orice clipă totul deoparte pentru a-și face datoria ca militar în orice împrejurare la chemarea țării, uitând că sunt fiice, soții sau mame.
- În prezent sunteți președinta primei asociații de cadre militare femei în rezervă și retragere din România. Cum reușiți să rămâneți activă și după 25 de ani de la trecerea în rezervă?
- După trecerea în rezervă, în anul 2016 împreună cu alte colege din promoţia mea 1975, am înfiinţat la propunerea mea prima asociaţie a cadrelor militare femei în rezervă şi retragere, căreia în semn de omagiu şi respect i-am dat numele înaintaşei noastre în profesie „slt. Ecaterina Teodoroiu”, prima femeie ofiţer combatant din istoria naţională şi a armatei române ce şi-a cucerit gradul luptând cu arma în mâna și jertfindu-și viața la numai 23 de ani pentru eliberarea pământului strămoşesc.
În aproape un deceniu de existență, eu împreună cu colegele membre ale asociației ne putem mândri cu realizări deosebite pe linia punerii în valoare și recâștigarea locului pe care și-l merită în memoria românilor, în primul rând și în istoria națională și a armatei române a celor mai reprezentativi eroi sau personalități, mulți dintre ei unici și în istoria lumii, de la caporalul de 9 ani Marin Lungu (actualmente general de brigadă) participant la al Doilea Război Mondial, până la generalul locotenent dr. ing.erou-cosmonaut Dumitru Prunariu, de la sergentul Constantin Țurcanu (Peneș Curcanul) la primul ofițer combatant femeie slt. Ecaterina Teodoroiu. Dorința de a lăsa ceva în urma noastră ne-a mobilizat atât de mult încât avem satisfacția că după 7 ani de la inițiativa propusă Primăriei Bucureștiului, am reușit să inaugurăm cu onoruri militare în octombrie 2023, la 130 de ani de la nașterea ei, statuia de for public a slt. Ecaterina Teodoroiu de pe bulevardul Panduri.
În încheiere aș dori să mai adaug. Experienţa mea de carieră militară în două arme deosebit de solicitante pentru o femeie (infanterie și grăniceri) în cadrul a două ministere importante ale sistemului național de apărare, mă îndreptăţeşte, privind retrospective, să am satisfacţia datoriei împlinite într-o profesie pe care mi-am dorit-o cu ardoare, căreia m-am dedicat, i-am sacrificat cei mai frumoşi ani şi care mi-a adus satisfacţii, atât cât destinul meu a considerat și în cazul meu, atât cât mi s-a dat voie. Am mulţumirea sufletească că în efortul de a realiza o carieră profesională cât mai completă, am reuşit, cu sprijinul şi înţelegerea părinţilor, soţului şi copilului să-mi îndeplinesc cu rezultate deosebite şi îndatoririle de soţie şi cele de mamă. Ca o consecinţă fericită, satisfacţiile familiale au fost pe măsură reuşind în anul 2022 să realizăm, ca familie, performanţa aniversării a 50 de ani de căsătorie ocazie cu care am primit cel mai frumos cadou din partea unicei noastre nepoate Denisse Andreea - reuşita la examenul de intrare la liceul „I.L.Caragiale” din Bucureşti, unde şi-a dorit să studieze.
În concluzie, pot afirma fără falsă modestie că sunt mândră că am servit ţara sub drapel, că mi-am respectat jurământul depus şi voi face totul ca până la trecerea într-o stea să fac tot ce depinde de mine oricând va fi nevoie sub deviza :„SERVESC PATRIA”, căci militarii, femei sau bărbaţi sunt şi rămân toată viaţa nişte caractere puternice și mai ales responsabile. Doresc tuturor colegilor, femei și bărbați, din Poliția de Frontieră, realizatorilor și cititorilor revistei „FRONTIERA” în primul rând sănătate, realizări profesionale deosebite, bucurii în frumoasele lor familii, viață lungă și să îmbătrânească încet și mai ales frumos!
