La început a fost REVISTA GRĂNICERILOR.
Pe 1 aprilie 1920, într-o perioadă de reconstrucție după Primul Război Mondial, apărea o publicație lunară dedicată celor care păzeau frontierele României Mari. Se numea REVISTA GRĂNICERILOR și era condusă de un comitet format din ofițeri cu experiență, printre care generalul Toma Lişcu, colonelul Pârjolescu și alți oameni de arme.
Revista era mai mult decât o colecție de articole – era un sprijin moral și profesional pentru grănicerii care își făceau datoria în locuri izolate și dificile. Conținutul era divers: tactică militară, legislație, educație patriotică, sănătate, relatări din teren, dar și poezie, glume și opinii personale.
Într-o vreme fără internet sau televiziune, revista era puntea de legătură între centru și periferie, între stat și oamenii săi de la margine.
O istorie cu multe începuturi
De-a lungul timpului, publicația și-a schimbat numele și formatul, dar nu și esența. În 1932 apărea Grănicerul, cu un mesaj clar: fiecare pichet să primească revista, iar comandanții să o citească soldaților care nu știau carte. Un gest simplu, dar profund – pentru că acolo unde nu ajungea școala, ajungea cuvântul tipărit, iar acesta putea fi rostit prin graiul puținilor cunoscători de carte, ca îndatorire de serviciu.
În 1945, după schimbările aduse de regimul comunist, apărea pentru scurt timp FRONTIERA, un „organ de educație și informare” pentru Regimentul 1 Grăniceri. Mai târziu, în 1960, revenea GRĂNICERUL, transformat într-un săptămânal tipărit până în 1982, când a fost suspendat de un ordin politic, dat de către cuplul dictatorial, iar timp de opt ani, grănicerii au rămas fără publicația lor.
Reînvierea presei de frontieră
Pe 6 decembrie 1990, după Revoluție, revista reapărea sub numele Frontiera, într-o Românie aflată în plină tranziție. Era din nou un semn de normalitate, un reper pentru o instituție care se schimba profund.
La început în patru pagini alb - negru, revista a crescut în conținut și calitate, ajungând în anii 2000 la 36 de pagini color, cu articole variate: interviuri, reportaje, relatări din misiuni internaționale, comentarii legislative, recomandări practice pentru frontieriști și familiile lor.
Revista a fost distribuită în toate unitățile, dar și în afara țării: la ambasade, consulate, instituții partenere și reviste similare din alte state UE. A fost o formă de diplomație culturală și profesională.
Mai mult decât o revistă
Frontiera nu este doar un mijloc de informare, ci și o memorie colectivă. De-a lungul anilor, a spus povești de curaj, a păstrat chipurile și faptele colegilor căzuți la datorie, a înregistrat momentele importante din viața instituției.
A fost martoră la evoluția Poliției de Frontieră Române – de la fuziune și reforme la integrarea în Uniunea Europeană, de la contrabanda clasică la flagelul traficului de persoane, de la granițele cu sârmă ghimpată la controalele digitale.
Și chiar dacă mijloacele s-au schimbat, misiunea a rămas aceeași: slujirea frontierelor.
Un drum de 105 ani
Astăzi, când Frontiera împlinește 105 ani, privim în urmă cu respect față de oamenii care au scris această istorie — la propriu. De la Revista Grănicerilor din 1920 până la publicația de astăzi, această revistă a însoțit generații întregi de grăniceri și polițiști de frontieră, rămânând martor tăcut, dar fidel, al unei munci desfășurate, adesea, în anonimat și în condiții grele.
A fost acolo în momentele de început, în anii de după război, în perioadele de transformare a țării, în anii tăcerii impuse de către regimul comunist și în vremurile de reconstrucție de după Revoluție. Publicația a reflectat nu doar faptele de zi cu zi, ci și frământările, idealurile, valorile și identitatea unei instituții esențiale la frontieră.
Pagini îngălbenite de vreme sau ediții color tipărite în mii de exemplare – toate spun aceeași poveste: despre dăruire, despre oameni care au înțeles că frontiera nu este doar o linie imaginară trasată pe o hartă, ci un angajament profund al celor care slujesc fruntariile față de lege și față de țară.
Frontiera nu a fost doar o revistă. A fost și este o arhivă vie, o cronică militară și apoi polițistă, o mărturie a deceniilor în care apărarea graniței a însemnat onoare, sacrificiu, disciplină și loialitate.
Pentru toți cei care i-au dat conținut și i-au ținut vie vocea – redactori, colaboratori, fotografi, oameni care au trimis articole sau au citit, rămâne un gând sincer de recunoștință.
Dar, dincolo de condeie și aparate de fotografiat, merită amintit un adevăr simplu: fără faptele, eforturile și rezultatele celor care au păzit, zi de zi, granițele țării – grăniceri ieri, polițiști de frontieră azi – revista Frontiera nu ar fi avut niciodată subiect. Poveștile s-au scris pentru că munca lor le-a făcut posibile.
Iar meritul lor e gravat în fiecare pagină.
Pentru că, așa cum se scria încă din primele numere:
„Momentele trec. Scrisul rămâne.”
