Gabriel Crăciun
Am scris 24 de ani despre alții. Despre oameni, despre misiunile lor, despre frontiere, responsabilitate și lucruri care, multe, nu se văd niciodată la prima vedere.
Am fost, timp de peste două decenii, cel care a ascultat, a observat și a pus în pagini poveștile altora.
Astăzi, pentru prima dată, scriu despre mine.
Nu din vanitate. Nu din nostalgie, ci pentru că unele plecări cer o poveste.
Începând cu data de 13 martie, voi trece în rezervă.
Și poate că era firesc ca, înainte de a închide acest capitol, să spun și povestea celui care a scris atâția ani poveștile altora.
Am vrut să fiu polițist. Ca majoritatea dintre copiii acelor vremuri.
Am absolvit Academia de Poliție. Deși purtam uniforma și respectam rigorile militare, la început nu eram pe deplin convins că acesta era locul meu. După repartiție, pentru o perioadă, am fost încadrat în structurile operative din IJPF Galați și IJPF Brăila, acolo unde meseria se învață direct, din teren.
Drumul meu însă, avea să mă aducă la București.
Nu pentru funcții și nu pentru ambiții de carieră.
Am venit pentru cineva drag mie, care, în scurt timp, avea să-mi devină soție.
Ceea ce a început ca o alegere personală s-a transformat, fără să-mi dau seama, într-un drum profesional care avea să-mi definească viața.
Am venit pentru un om și am rămas pentru o meserie.
Ajuns în București, ca alți nouă colegi din promoție, am fost delegat la Relații Internaționale la Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, pentru că nu existau alte funcții disponibile.
La un moment dat, în Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a apărut o funcție liberă la Revista Frontiera.
Am avut de ales - și am ales REVISTA FRONTIERA.
După un examen și un interviu susținute cu redactorul-șef de atunci, Marius Ionescu, a urmat mai mult decât o probă profesională.
A fost începutul unei prietenii. Într-un timp foarte scurt, Marius mi-a devenit nu doar șef, ci și unul dintre cei mai buni prieteni. Din păcate, astăzi nu mai este printre noi. Dar rămâne prezent în fiecare amintire legată de începuturile mele la Revista Frontiera, în fiecare lecție de meserie și în fiecare sfat spus la timp.
O parte din ceea ce sunt, profesional, i se datorează și lui.
La revistă am venit ca secretar de redacție.
Pe hârtie, funcția în stat era a doua după redactorul-șef. În teren, însă, lucrurile stăteau ceva mai… interesant.
Când mergeam în documentare, prin zonele de frontieră, și spuneam ce funcție am, reacția era aproape mereu aceeași:
— „Bine… și redactorul care scrie când vine?”
Pentru mulți, secretarul de redacție părea omul care mută hârtii, nu cel care scrie sau cel care pune întrebări. Mi-a creat probleme la început, recunosc.
Privind acum în urmă, a fost una dintre cele mai bune școli de răbdare și modestie profesională, după ce ai fost șef de tură la frontiera verde, șef de tură în punct sau la intervenții.
Cu timpul, lucrurile s-au așezat, iar după 9 ani am devenit redactor-șef. Fără grabă, fără scurtături.
Ani la rând, am trăit o mică dilemă profesională: polițiștii mă vedeau ziarist, iar ziariștii mă vedeau polițist. Pentru unii eram „ăla cu scrisul”, pentru ceilalți „cel în uniformă”. Eram undeva între frontiere: nici complet dinăuntru, nici cu adevărat din afară. Un fel de prezent permanent și, în același timp, mereu puțin dincolo.
Au fost și momente când, în timpul misiunilor de documentare, cineva m-a întrebat de ce nu scriu și „de rău”.
Am spus, la un moment dat, foarte serios:
— „Bine, o să scriu de rău, dacă asta vreți.”
S-au uitat unii la alții, au zâmbit și mi-au spus:
— „Atunci, începeți mai bine din numărul următor. Să nu fim noi primii. Că știți cum e…” Am înțeles imediat, la ceilalți era diferit.
Lucram la o revistă în care imaginea polițistului conta, iar rolurile structurilor erau clare. Noi spuneam poveștile, alte structuri se ocupau să caute vinovații.
Am prins transformări majore, nu doar în instituție, ci și în redacția Frontiera.
La început, documentarea se făcea în biblioteci și pe teren. Plecam cu trenul, cu agenda în buzunar și cu timp suficient să înțelegi locurile. Mai târziu, am început să plecăm cu o Dacia 1300, fără aer condiționat. Vara, drumurile spre Oradea, Arad sau Satu Mare se făceau noaptea, pentru că temperaturile nu ne permiteau luxul confortului.
Ajungeam obosiți, transpirați, dar dornici să căutăm povești. Așa se făcea presă atunci: cu răbdare, cu drumuri lungi și cu multă transpirație. Încă nu apăruse internetul sau era chiar la începuturile lui.
Astăzi, lucrurile sunt altele, tehnica s-a schimbat, mijloacele s-au modernizat.
Dar esența a rămas aceeași: să fii aproape de colegii din teritoriu, să bați țara la pas alături de ei și să-i înțelegi, chiar dacă nu e ușor să treci peste eticheta de „cel de la București”. Cu toate acestea, cred că am reușit să trec testul timpului și să devin, pentru mulți, un prieten.
Am fost martor la reorganizări, la integrarea României în Uniunea Europeană și la parcursul său către Spațiul Schengen.
Astăzi pot spune limpede: parcursul României în Uniunea Europeană și în Spațiul Schengen este un succes, construit prin muncă și profesionalism, la care Poliția de Frontieră Română a avut un rol esențial.
Am fost martor la modernizarea instituției, la dotări moderne, la sedii noi, la sisteme performante, la trecerea de la soldații în termen la profesionalizarea completă a Poliției de Frontieră.
Am fost în redacție și în 2020, când Revista Frontiera a împlinit 100 de ani. Din păcate, era perioada pandemiei și nu am putut marca atunci, așa cum se cuvenea, acest moment istoric.
Am făcut-o doi ani mai târziu, într-un cadru festiv care a reunit foști redactori și redactori-șefi, colaboratori ai revistei de-a lungul anilor, dar și colaboratori actuali, invitați și parteneri apropiați. Printre invitați s-a numărat și Academicianul Profesor Universitar Dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române.
A fost un moment al continuității și al recunoștinței. Țin să le mulțumesc tuturor redactorilor și colaboratorilor - de ieri și de astăzi - care au ținut și țin vie această publicație.
Profit de această ocazie pentru a le mulțumi și polițiștilor de frontieră, cei care ne-au oferit mereu motive să scriem. Fără ei, Revista Frontiera nu ar fi existat.
În cei 26 de ani am căutat povești și am găsit oameni, iar polițiștii de frontieră despre care am scris mi-au devenit, în timp, a doua familie.
Începând cu 13 martie, predau ștafeta unui colectiv tânăr. Le doresc inspirație, curaj și puterea de a scrie, cu aceeași credință, istoria oamenilor de la frontieră.
Mulțumesc Poliția de Frontieră!
Pentru oameni, pentru lecții și pentru un drum care a meritat fiecare pas.
A fost o onoare.
Vă salut pe toți și rămânem aproape!
Servesc Patria.
Și o voi face, în felul meu, în continuare.
Cu inimă.
