- Bună ziua şi vă mulţumim mult că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne acorda acest interviu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de Revista FRONTIERA. În calitatea dumneavoastră de preşedinte al UZPR vă rugăm să vă prezentaţi pentru cititorii noştri, care în marea lor majoritate vă cunosc doar vocea pe care au ascultat-o la radioul public, acolo unde transmiteaţi concursurile sportive!
- Sunt născut la Timişoara, la 7 iunie 1946. Am absolvit 7 clase elementare la Reşiţa. M-am descoperit în nişte fotografii în faţa microfonului, cum era înainte de anii 60 când şi copiii aveau serbările lor, iar eu eram crainic, la aproximativ 9-10 ani. Copil fiind, îmi aduc aminte că am participat la tot ceea ce a însemnat evenimente de genul acesta. Am dansat, am cântat, am luat premii naţionale şi am făcut sport, chiar şi atletism, obligat şi de faptul că am făcut un reumatism articular.
În 1960 mi-a fost refuzată intrarea la liceu cu una din cele mai mari medii, 9,81, din cauza dosarului bunicilor mei, care erau plecaţi în America din 1911. Tot cam în această perioadă am prins dragul de statistică sportivă. La acea vreme documentarea era foarte dificilă deoarece datele nu erau la un click depărtare aşa cum sunt ele astăzi.
Am intrat, ca lider, la Şcoala Profesională, în clasa cea mai pretenţioasă, lăcătuş motoare Diesel, înfiinţată odată cu apariţia producţiei de locomotive Diesel, când au fost înlocuite cele cu aburi. Era prima clasă de genul acesta din România. Sunt acele motoare care circulă şi azi. Menţionez că doar carcasa şi generatorul electric al locomotivelor erau făcute la Electroputere Craiova, motorul era făcut la Reşiţa, iar boghiurile la Caransebeş şi Balş.
Din primul an, la câteva luni, în mod excepţional, am fost singurul ucenic repartizat, ales pentru practica în sectorul montaj, unde erau doar ingineri elveţieni şi doar patru muncitori români cu cea mai mare calificare profesională. Am absolvit şcoala, cu calificativ profesional excepţional categoria a V-a (grupa la absolvirea ucenicilor, în calitate de „calfă” era a III-a, devenind salariat la locul uceniciei, secţia montaj, motoare Diesel de la UCMR. Am lucrat doar în schimbul de după amiază, rareori şi în cel de noapte.
Spun toate acestea pentru că eu m-am simţit ca un lider în generaţia mea. Tot ceea ce am făcut a fost să fiu primul, iniţiatorul, susţinătorul şi chiar un bun sportiv de performanţă. Cei de la Clubul Muncitoresc Sportiv Reşiţa, pentru faptul că eram un bun organizator, bun statistician, m-au luat organizator de competiţii la ei la club, unde m-am ocupat de 28 de Asociaţii Sportive din Uzina Reşiţeană şi Combinatul Reşiţean.
În 1963 am început liceul seral la cursuri matinale, în premieră, pentru că nu mai erau locuri libere după-amiaza, în clasele a VIII-a, a IX-a şi a X-a având numai note mari. După amiaza, de la ora 15 la ora 23 mergeam la muncă, la uzina de motoare. Nu puteam să intru la cursuri la ora 8 fix, intram la ora 8.10, pentru că dimineaţa mai avea nevoie de mine directorul general al uzinei, pe linie sportivă, evident. Din acest motiv, din păcate la 12 iunie 1966 (cursurile se încheiau la 15 iunie) am fost exmatriculat din clasa a X-a pentru 31 de absenţe nemotivate făcute din cauza schimbării locului de muncă, scos din producţie ca instructor sportiv la Clubul Sportiv Muncitoresc Reşiţa, iar absenţele urmau a fi motivate, prin adresă parafată de Inspecţia şcolară a vremii. A fost un capriciu, o atitudine abuzivă împotriva unui elev care avea 10 medii încheiate din 12, numai cu 9 şi 10. Principalul oponent al meu a fost directorul adjunct al liceului, care îmi era profesor de fizică. Culmea, ora de fizică, la el, şi ora de matematică, se desfăşurau cu mine la tablă, adică cu mine se făcea noua lecţie. Efectiv îi ajutam pe cei doi profesori ca să predea.
În toamna acelui an am fost încorporat militar, adică în 1965, pentru un an şi patru luni. Am fost încorporat la Drăgăşani, la o unitate de securitate a MAI-ului, aşa se numea atunci, adică de jandarmi. Am fost apreciat şi premiat, ca militar în termen, pentru rezultate în pregătirea militară şi pentru multe activităţi culturale, artistice, sportive şi educative pe care le-am organizat. Am fost imediat promovat furier, unde am învăţat planurile de pregătire, ajungând să fac aceste planuri pentru compania mea, dar şi pentru întreaga unitate, stând peste ora de stingere a luminii. Şi aici am participat la activităţi sportive şi chiar la cor.
După armată, din toamna anului 1968 am reluat cursurile liceului la seral, reîncepând cu clasa a X-a. În 1968, după revenirea din stagiul militar, am fost selectat ca secretar de redacţie la ziarul „Energia” al UCMR, unul din cele două ziare ale municipiului Reşiţa. Îmi plăcea foarte mult foiletonul, ceea ce nu se mai practică, pentru că aici puteai să zugrăveşti o serie de situaţii, să le persiflezi. Eu semnam, foarte rar am spus asta, cu Pavel Ciuciurică, foarte putini ştiind faptul ăsta, deşi toţi aşteptau să vină ziua de sâmbătă, pentru a vedea ce a mai scris acest Pavel Ciuciurică.
În 1970 m-am transferat la Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi Sport Caraş - Severin, ca metodist. Am absolvit liceul în 1971, cu diplomă de bacalaureat.
Din 1962 am vorbit la Radio Timişoara ca adolescent, prezentând ştiri despre tineret, din 1965 eram corespondent la Ziarul Sportul Popular, iar din 1969 am vorbit la Radio România Actualităţi, unde comentam atletism, nataţie, gimnastică, în general, chiar şi fotbal dacă nu era un crainic disponibil.
Am dorit să urmez Dreptul, lucru refuzat pentru că aveam dosar necorespunzător. Apoi, intenţia de a termina la fără frecvenţă Institutul de Educaţie Fizică şi Sport am abandonat-o din cauza înăspririi normelor pentru probele fizice, practice, pe care nu mă simţeam în stare să le îndeplinesc.
Am avut o altă opţiune – filologia, dar în domeniul jurnalismului, iar această specializare a fost transferată la Academia Ştefan Gheorghiu. Secretarul cu propaganda al Comitetul judeţean de partid m-a chemat în 1973 să-mi propună trimiterea mea la această facultate la zi, cu plata integrală a salariului, pentru preţuirea pe care o avea faţă de mine, dar din acceaşi cauză a dosarului bunicilor mei s-a abandonat ideea.
Atunci mi-am spus „GATA!”, acesta-i regimul, trebuie să muncesc şi să fac ce ştiu eu mai bine. Am continuat activitatea de metodist la CJEFS la sport, am avut nenumărate bucurii, satisfacţii, muncind deseori câte 10-12 ore pe zi, împreună cu alţi colegi, câştigând respectul şi mulţumirea oamenilor.
În acelaşi an, la Comitetul Municipal de partid din Reşiţa a fost promovat ca secretar cu probleme organizatorice un cetăţean cu care avusesem o dispută de idei, cu 3-4 ani în urmă. Nereuşind să uite disputa şi fiind un om puternic politic, i-a solicitat şefului meu, preşedintele CJEFS, să-mi găsească motiv pentru desfacerea contractului de muncă.
Legal, dar şi moral, nu a avut cum, însă a comis un abuz, pe un motiv inventat. Cu jenă, şeful meu şi-a cerut scuze, recomandându-mi să-l dau în judecată. Aşa că l-am ascultat, iar sentinţa a fost dată după alte 4 luni, făcându-se serioase presiuni asupra preşedintelui judecătoriei.
Am trăit alt moment greu, care m-a determinat să nu mai continui la CJEFS, plecând la societatea mixtă româno-vest germană Reşiţa Renk, unde am fost primit prietenos, conducând administraţia şi având sarcini de protocol timp de 16 ani, până la începutul anului 1990. Şi aici m-am devotat muncii, fiind apreciat, având permisiunea şefilor să colaborez la presa regională şi naţională. Era una dintre cele trei firme româno-capitaliste, care făcea reductoare. Un fel de cutii de viteză pentru vapoare şi benzi transportoare pentru industria transportatoare minieră. Celelalte două societăţi erau Rifil Săvineşti producătoare de fire tip lână şi tip bumbac, acrilice şi în amestec, care era cu capital mixt româno–italian şi Data Consulting cu americanii, în Bucureşti, având profil electronic, calculatoare.
Vorbeam la radio când credeam eu că e nevoie, cu îngăduinţa conducerii, dar niciodată nu am lăsat pe altul să îmi facă treaba în cadrul societăţii unde lucram. Făceam totul din pasiune, nu eram remunerat pentru treaba de la radio, primeam doar 150 - 200 de lei pe lună, pentru drepturi de autor.
S-au înfrăţit oraşele Reşiţa cu Pancevo din Serbia, astfel că aveau loc competiţii în week-end, când la ei, când la noi. Colegii mei care organizau, plecau şi la sârbi, dar eu nu am fost niciodată. Întrebat fiind, de către cineva de la securitate care răspundea de sport, de ce nu merg, i-am spus despre bunicii mei, şi i-am spus că dacă el îmi aduce mie paşaport, eu plec, dar personal nu vreau să depun cererea şi apoi să creadă organele comuniste că vreau să fug din ţară prin Iugoslavia.
Au trecut anii şi în 1980, un şef al securităţii de la radio, un bărbat care iubea sportul, îmi propune să mă duc să transmit de afară. „Eu am fost dat afară de la serviciu, din cauza legăturilor pe care le am în străinătate, cine îmi dă mie drumul să ies din ţară?” „Cum cine, eu, noi, securitatea!”. Eu nu credeam că securitatea e mai tare decât partidul, eu ştiam că partidul e în toate şi peste tot. Apoi mi-a zis că eu ştiu atât de multe, că vorbesc aşa frumos şi m-a întrebat când e următoarea competiţie. Urma Campionatul Balcanic de Înot de la Volos din Grecia. Şi mi-a zis că o să rezolve el, dar că eu când o să fiu plecat, dacă aud că se vorbeşte împotriva ţării sau a preşedintelui, să reportez imediat.
Astfel am plecat în Grecia, cu autocarul. Acolo, eu nu m-am rezumat doar la sport. Vorbeam la radio de 4-5 ori pe zi. M-am întâlnit cu comunităţi de români şi am făcut interviuri. Am făcut un interviu chiar şi cu cel care se ocupa de pregătirea bazei sportive, grec fiind, şi l-am dat pe post, dar l-am tradus.
Când am ajuns acasă, mă aştepta generalul, şeful radioului, care îmi zice „Te felicit! Ai transmis extraordinar şi ai împăcat două ţări! Vine preşedintele Greciei în România, pentru că ai vorbit extraordinar despre greci.”
Nu ştiam despre ce e vorba, dar ulterior am aflat: şeful sportului de la greci, era frate cu preşedintele Greciei. Înainte de Balcaniada asta, la Salonic, a fost Crosul Păcii şi Prieteniei, iar noi românii nu am fost prezenţi acolo. Absenţa marilor atleţi ai noştri i-a afectat pe greci. Preşedintele Greciei urma să vină în România, dar fratele său i-a spus să nu se mai ducă. Tot ulterior am aflat că cel căruia îi luasem interviu era şi un important om politic din partidul preşedintelui.
În Reşiţa, mă întâlnesc pe stradă cu cineva, pe care nu îl ştiam, dar mi-a zis că e de la securitate, care îmi spune „Bun, şi acum ce ai să ne spui?” Eu îi spun că am spus totul la radio, iar acesta îmi spune că o să fiu chemat la poliţie la şeful securităţii. Eu m-am dus la poliţie, că trebuia să duc paşaportul şi am intrat şi la şeful securităţii, i-am spus despre ce e vorba şi că nu ştiu cine este persoana respectivă. Apoi, acesta a chemat în birou trei oameni ca să îl recunosc pe cel care m-a abordat pe stradă. L-am recunoscut, iar şeful a început să-l apostrofeze: „Ce-ai mă tu cu Doru’? Nu aveţi treabă cu el! El trebuie să vorbească de români! Să nu mai audă de la Europa Liberă, ci să-l asculte pe el!”
Şi, de atunci, am plecat mereu la diferite competiţii sportive să comentez. După discuţia asta, comandantul securităţii l-a chemat pe unul şi mi-a dat numărul lui de telefon şi i-a zis „Să ai grijă de Doru! Când te sună, să îi dai ce-i trebuie!”
Şi după ce a plecat acest comandant am continuat să plec. De vreo câteva ori, când mă întorceam, mă chema comandantul în funcţie şi mă felicita pentru cum am comentat. A fost o viaţă frumoasă când mergeam la competiţii. Avem intrare peste tot, mergeam de exemplu, în satul olimpic, că aveam acreditare să iau interviuri, dar de multe ori eu mergeam ca să şi mănânc gratis. Da, a fost frumos, că ieşeam din ţară, dar tot mă simţeam constrâns de anumite lucruri, de regimul comunist. Aşteptam momentul ca să ne putem descătuşa.
- Când aţi venit în Bucureşti?
- Eu nu am venit niciodată să locuiesc efectiv în Bucureşti. Şi acum tot în Reşiţa stau. Mulţi întrebau, cum conduc eu activitatea de la radio de la 500 de km? Cum de pot fi atât de echilibrat, astfel încât să nu ţin parte nimănui?
Din ianuarie 1990 am fost secretar de redacţie la cotidianul reşiţean Timpul, iar din toamna aceluiaşi an m-am transferat la Radio România, devenind corespondent teritorial. În ’90 – ’92 erau 150 de partide, iar Radio România a fost declarat cel mai echilibrat organ media. Eu am continuat şi cu sportul, transmiteam de toate.
În 1991 am fost atestat de către UZPR ca ziarist profesionist şi am devenit membru al organizaţiei. Din acel moment, am intrat pe făgaşul dorit de mult, slujindu-l cu credinţă şi onestitate. Nu am avut starea de a mă frământa pentru continuarea studiilor, am fost prea marcat de cele întâmplate în viaţa mea, fără a mă considera un disident sau marginalizat.
În 1995, au spus reşiţenii „Dacă tot sunteţi aici, de ce nu faceţi un radio aici?”. Şi într-un an, de Revelion, au venit şefii de la radio la Reşiţa. Noi aveam un radioemiţător de 100 de waţi, în oraş, primit din Franţa şi le-am zis acestor şefi de la radio despre emiţător. Directorul de la tehnic de la radio, când l-a văzut a zis că deşi e doar de 100 de waţi, el poate să scoată chiar şi 200. Şi aşa a izvorât ideea să facem un post de radio la Reşiţa, eu vorbind în continuare şi la Radio România.
Am făcut Radio Reşiţa şi Fundaţia Radio Caraş-Severin, iar în 1995 toamna, a ieşit legea radio-difuziunii, când s-a separat radio-difuziunea de televiziune. În statutul radio-difuziunii se putea asocia cu alte posturi de radio teritoriale. Si astfel Fundaţia Radio Caraş-Severin s-a asociat cu radioul şi am făcut radio cu forţele locale. Au venit colegii de la tehnic, de la Bucureşti, să vedem unde amplasăm emiţătorul, că Reşiţa e între dealuri şi trebuia căţărat undeva mai sus. Am găsit locul ideal pe un deal unde era o unitate militară de rachete care păzea „eterul” până la Zagreb. Am vorbit cu şeful unităţii, care s-a bucurat de idee, că aşa mai putea să îşi pună şi el pentru unitate nişte antene. Am început emisia cu data de 12 iunie 1996. Eram, deci, realizator de radio pentru Bucureşti şi în acelaşi timp conduceam postul de radio de la Reşiţa.
Iniţial, nu aveam tot ce trebuie, dar am început să transmit în eter iar ulterior Radio Reşiţa reuşind să devină un post regional. L-am condus timp de 17 ani şi a fost primul post de radio românesc care s-a auzit pe internet în toată lumea din anul 1998, când încă se bâjbâia la noi cu internetul. Aveam doi tineri, unul inginer, dar fără studii de IT. Cu toate astea, am simţit care va fi viitorul şi am emis pe tot globul. Am condus Radio Reşiţa până în 2012, dar în acelaşi timp făceam şi emisiuni pentru Bucureşti.
În 2004, 2008 dar şi în 2012 reşiţenii m-au solicitat să candidez la primărie. În 2012 un lider de partid mi-a propus să candidez ca independent, dar pentru că s-au făcut nişte alianţe care au stricat atmosfera, am renunţat la idee.
Atunci, Uniunea Ziariştilor, care avea alegeri pentru preşedinte în luna martie, le-a amânat până în iunie, ca să pot şi eu să candidez. Eu eram vicepreşedinte încă din anul 2004, UZPR-ul având o puternică filială în zona mea.
Şi, uite aşa din 2012 am devenit preşedinte peste o organizaţie cu numai 421 de membrii cotizanţi.
- Uniunea a împlinit anul trecut 100 de ani reuşind să supravieţuiască vremii şi să reunească în rândurile sale unele dintre cele mai ilustre condeie ale jurnalismului românesc. În calitatea sa de organism de utilitate publică, fapt atestat ca atare prin însăşi legea creaţiei, din UZPR fac parte ziariştii care îşi desfăşoară activitatea în cele mai importante canale de informare în masă, de la Televiziunea şi Radioul publice până la Trusturile private de Radio şi Televiziune, de la presa militară, până la cotidiane şi reviste de prestigiu, din ţară şi din diasporă.
Astfel, aşa cum spunea jurnalistul Mihai Eminescu, jurnalismul a fost şi rămâne o breaslă de frunte care are ca etalon, la rându-i, efigia şi, ca reper actual, o renăscută Uniune profesională.
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre activitatea UZPR şi despre proiectele dumneavoastră!
- În prezent, UZPR are 3508 membrii cotizanţi. Sunt foarte multe lucruri făcute, dar mai sunt multe de făcut. Spre exemplu, îmi doresc să cresc colegi tineri care să poată duce această Uniunea mai departe. Am reuşit în aceste mandate ale mele să arimez toate filialele din ţară. Sunt oameni extraordinari, care fac fel de fel de activităţi şi cu proiecte în derulare. Avem un proiect european de 243 de mii de euro, care e pe locul 5 la nivel naţional.
- Despre ce este vorba cu acest proiect?
- Este un proiect internaţional, de coeziunea europeană, în sensul că Europa are nevoie de această legătură europeană, ceea ce presupune ca jurnaliştii români să se deplaseze în străinătate, iar cei străini să vină în România.
În 2004 am înfiinţat Filiala UZPR Reşiţa, cu ziarişti de acolo şi am făcut proiecte transfrontaliere de aproape jumătate de milion de euro. Am făcut de acolo de la Reşiţa, proiecte cu care am ajutat Uniunea să îşi desfăşoare activităţile de utilitate publică. Acolo, la Reşiţa, erau multe întâlniri şi astfel, am reuşit să dau consistenţă şi Uniunii de aici de la Bucureşti. Am organizat şedinţele Consiliului Director la Reşiţa, pe Semenic, la Herculane, la Alba-Iulia, la Petroşani, la Bistriţa, la Felix şi în alte localităţi. Şi în urma implicării mele, oamenii au spus că eu ar trebui să fiu preşedinte. Fostul preşedinte, Mihai Miron, care a fost timp de 16 ani la conducere, a zis „Da, Doru să fie preşedintele nostru!”.
La început, noi aveam sediul la Casa Presei. Aveam două birouri sărăcăcioase şi prăfuite, iar eu mi-am propus să schimb faţa Uniunii. Anul respectiv l-am încheiat cu 620 de membrii şi am continuat să tot aduc noi membri, lucru ce la acea vreme era foarte dificil de realizat, că mulţi erau sceptici.
Pe vremuri a existat SZR – ul, Societatea Ziariştilor Români, dar şi AZR – ul, Asociaţia Ziariştilor Români, care s-au rupt din UZPR, conduse de Sorin Roşca Stănescu şi Mihai Băcanu, dar noi am mers în continuare. Apoi au creat Clubul Român de Presă.
În 2012-2013 mi-am pus la bătaie banii personali pentru Uniune. E adevărat că în 2016 i-am recuperat, dar nu aveam altă soluţie atunci şi eu m-am dedicat total.
- În curând vor fi alegeri noi în UZPR. Veţi candida în continuare la preşedinţia UZPR?
- Da, desigur. Repet, am proiecte în desfăşurare la care nu pot să renunţ.
- Aveţi o pasiune pentru statistică. Cum se explică acest lucru?
- În perioada în care făceam atletism, antrenorul meu avea un bun prieten căruia îi plăcea statistica. El păstra recordurile României pe judeţe, pe categorii, vârstă, sex, discipline sportive şi văzându-l pe el, lucrul acesta a început să mă pasioneze, mai ales că el îmi spunea că cineva trebuie să-l urmeze şi în felul acesta m-am apucat de statistică, dar şi pentru că îmi plăceau cifrele. Făcând statistică, era foarte interesant să vezi cum recordurile României se schimbă la an la an, ce naţiuni vin în faţă.
Eu am fost unul dintre cei 12 statisticieni ai lumii la nataţie. Buletinele mondiale apăreau trimestrial şi răspunzătorul din ţările socialiste de aceste buletine eram eu. Primeam acasă vrafuri de scrisori din toate ţările: Cuba, China, ţări din Europa, iar eu eram cel care trebuia să descifreze recordurile lor naţionale.
Aceste cifre, aceste recorduri mă bucurau foarte mult şi când ştiai că un junior a făcut o performanţă greu de atins, aveai o satisfacţie foarte mare. Spre exemplu, nataţia nu se poate fără statistică. Când auzi un crainic sau un comentator vorbind despre un anumit sportiv cum a câştigat un concurs dintr-un anumit an, cu o anumită performantă şi o spune fără sensibilitate, deşi acel sportiv este unul dintre primii 10 ai lumii, parcă te şi întristezi când constaţi că nu pomeneşte nimic despre performanţa acelui sportiv, pentru că în performanţă stă bucuria valorii. Statistica dă savoare performanţelor unui sportiv sau a non-performanţei, a modestiei sau a moderaţiei. Eu nu am nevoie ca cineva să vină şi să-mi spună că un sportiv a câştigat o anumită competiţie, mă interesează să-mi spună ce performanţă a făcut.
- Care este rolul UZPR?
- Rolul UZPR este acela de a realiza coeziunea, unitatea breslei, de a aduce împreună jurnaliştii şi a-i face să susţină lupta pentru păstrarea independenţei şi conştiinţei naţionale.
- Cum sunt percepute revistele de armă în cadrul UZPR? Dar în rândul jurnaliştilor civili?
- În ceea ce mă priveşte, dau o mare importantă presei militare şi nu o spun doar pentru că revista dumneavoastră este la ceas aniversar. În 2016 circula zvonul că UZPR are epoleţi, deoarece erau foarte mulţi militari aici. I-am luat lângă mine pentru că eu cred în presa militară şi cred în faptul că ei sunt bine instruiţi atât profesional, cât şi din punct de vedere al ataşamentului faţă de ţară.
- Revista FRONTIERA, cum este percepută de dumneavoastră?
- În primul rând, apreciez faptul că aveţi un colectiv format din tineri, ceea ce este foarte important. Sunt sigur că aţi câştigat din experienţa celor care au lucrat înainte în cadrul redacţiei şi că ei v-au insuflat această dragoste pentru scris. De cel puţin doi ani de zile de când suntem apropiaţi şi urmăresc revista pot spune că vă întreceţi de la un număr la altul şi că aveţi o ţinută academică pentru care meritaţi să fiţi preţuiţi. Uniunea Ziariştilor chiar a răsplătit profesionalismul dumneavoastră prin acordarea premiului pentru reviste în cadrul Galei transmise de TVR.
- Există o colaborare între presa militară şi UZPR? Dar cu presa Ministerului Afacerilor Interne?
- Da, există astfel de colaborări. Există două filiale, cea a MApN şi cea a MAI.
- Cum poate sprijini UZPR activitatea redacţională a unei reviste de specialitate?
- În primul rând, prin relaţia individuală cu jurnaliştii, stabilită pe baza participării la activităţile UZPR, activităţi care au ca scop înregimentarea lor în spiritul prieteniei, înţelegerii şi înţelepciunii. Noi putem ajuta aceste redacţii prin modul în care noi gândim rolul jurnalistului.
- Ştiu că aveţi colaborări foarte bune cu ziarişti români aflaţi în străinătate. Spuneţi-ne ceva despre acest lucru. Sunt diferiţi faţă de cei de aici din ţară?
- UZPR, prin statutul pe care îl are se ocupă de jurnaliştii din ţară, din zonele limitrofe ale ţării şi din diaspora. Este un lucru interesant, cei care sunt foarte departe de România, mă refer la cei din Australia, SUA, Canada, având un comportament general echilibrat, fiind foarte rare cazurile de atitudini ostile, cum se întâmplă în ţară. De fapt, eu personal nu am întâlnit jurnalişti ostili ţării, poate putini îngrijoraţi.
Marea parte a jurnaliştilor şi cei care sunt în afara ţării, cred în UZPR. Avem la Giurgiu o filială, de care ar trebui să aparţină ziarişti români din Bulgaria, dar acolo nu sunt prea mulţi. Faţă de Serbia, de exemplu, unde la Pancevo este Casa de Editură Libertatea, care anul acesta împlineşte 75 de ani. Aceasta scoate săptămânal publicaţii: Revista Tineretului, Bucuria Copiilor, Revista Lumina. Plus că este o editură unde se scot cărţi.
La Gyula, în Ungaria, avem o publicaţie care apare în limba română, săptămânal, dar şi la Szeged, iar ziariştii sunt membrii noştri, ai UZPR. Mai nou şi în Ucraina avem membrii. Este un Centru de Presă multietnic la Ujhorod, dar din păcate, în ultimele două luni au apărut nişte reguli stricte la ei, în senul că li se limitează drepturile românilor de a mai scrie. În acest caz, Uniunea va interveni şi la Ministerul de Externe şi la Preşedinţie, în sensul că vom veni cu nişte solicitări ca să ajutăm presa română din Transcarpatia, dar şi pe cea de la Cernăuţi. Ceea ce am constatat este că guvernul maghiar ştie şi poate să ajute etnia maghiară din Ucraina, cum o ajută şi pe cea din România, pe când guvernul nostru, deloc. Nu în ultim rând, la Chişinău avem o filială de cu numeroşi membri.
- Cu ce probleme se confruntă presa din România?
- Presa din România este căpuşată de forţe politice şi economice. Aceasta e marea problemă: căpuşarea presei într-un procent remarcabil, de peste 50%. Foarte puţini sunt cei care se descurcă, care au forţa să facă o presă independentă total. Există o asemenea presă, dar prin faptul că a dispărut distribuţia, prin acel Rodipet, s-a diminuat posibilitate de a mai face presă scrisă, din 2002. Au apărut, ulterior, reviste care se numesc reviste culturale. Noi credem că presa culturală, prin aceste reviste pe care le scot oamenii de multe ori, din banii proprii, dacă ar avea şi o tentă socială şi nu politică, jurnalismul ar avea doar de câştigat.
- Sunteţi preşedinte al unei uniuni care a sărbătorit 100 de ani de activitate, tot atâţia ani câţi va împlini şi Revista Frontiera la 1 aprilie. Care a fost cea mai bună perioadă de jurnalism în cei 100 de ani de activitate?
- Aş vrea să amintesc aici de Eminescu şi de faptul că şi el a avut calitatea de ziarist, pentru care a pătimit atâta. Nu a suferit pentru că a fost poet, ci pentru că a fost ziarist. Mihai Eminescu a devenit mai târziu poetul nepereche, mai întâi ziarist fiind, jurnalist, iar noi, UZPR-ul îl luăm ca model!
Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, pot spune că perioada interbelică este cea mai interesantă, care a avut frământările ei şi a dat foarte multe personalităţi, miniştri, prim-miniştri şi mulţi ataşaţi de presă în alte ţări. Şi în perioada comunistă au fost oameni deosebiţi în presă, nu neapărat slugarnici, pentru că puteai să faci presă de calitate şi fără să fii slugarnic. În perioada interbelică, dar şi înainte, marii scriitori ai României au fost în proporţie de 80% jurnalişti.
După anii ’90, de când cu libertatea de exprimare, s-a format o gardă tânără de jurnalişti. Din păcate, mersul lor frumos înainte a fost umbrit, după cum spuneam şi mai devreme, de această căpuşare a presei de către politic şi economic şi în multe cazuri de interes material.
- Dintre cele trei perioade, care este preferata dumneavoastră? M-am uitat pe arhiva Revistei Frontiera dinainte de perioada comunistă şi am văzut materiale extrem de interesante, unele ştiinţifice, iar la pagina următoare erau lecţii de scris sau de citit pentru cei care nu ştiau. Revista se adresa şi elitelor, dar şi celor care arau pământul şi nu avuseseră acces nici măcar la educaţia primară.
- Una peste alta, fiecare perioadă are frumuseţea ei. Încă din perioada interbelică, membrii „Asociaţia Publiciştilor Români” se gândeau la condiţii mai bune pentru jurnalişti, cum ar fi condiţii de viaţă, condiţii ca la pensie să beneficieze de nişte drepturi în plus, de case de odihnă, de case de vacanţe. De atunci au pornit acestea şi s-a materializat ceva în perioada comunistă, cu acele case de odihnă şi creaţie pentru scriitori, compozitori, dar mai puţin la jurnalişti.
Mă bucur că ai apreciat Revista Frontiera din perioada aceea, care avea şi un conţinut educativ. Dar nu numai ea, cam toate aveau acest conţinut, dar cele militare în special. Au fost şi alte reviste de literatură extraordinare cu semnături de renume. Nu mai spun când apăreau cărţi scoase de jurnalişti. Stăteai la coadă sau trebuia să ai o relaţie la librărie ca să o poţi lua.
Şi acum presa este fascinantă prin oamenii pe care îi are, doar că percepţia publicului este diferită. Noi UZPR-ul realizăm multe întâlniri cu public. Nu sunt foarte numeroase, dar tendinţa este ca încet – încet să vină cât mai mulţi invitaţi. În cadrul acestor întâlniri noi solicităm consumatorului de presă să nu se cantoneze pe un post de radio, pe un post de televiziune sau pe presa on line, de pe telefon, ci să discearnă informaţia, să cearnă şi ei puţin ce e bun şi ce nu e bun.
- Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne fi acordat acest interviu şi la final, vă rugăm să transmiteţi un mesaj poliţiştilor de frontieră şi, în acelaşi timp, Revistei Frontiera, care va împlini pe 1 aprilie 100 de ani de existenţă.
- Poliţiştii de frontieră aflaţi la hotarele ţării sunt foarte importanţi. Ei sunt ca o carte de vizită pentru România. Sunt primii cu care iau contact cei ce intră în ţară. Poliţiştii de frontieră trebuie să fie foarte bine pregătiţi, să ştie să trateze cu seriozitate această meserie şi să dea dovadă de eleganţă. Desigur, ei trebuie să fie şi foarte vigilenţi, pentru că foarte multe lucruri se întâmplă la frontieră. Toate acestea se pot îmbina într-o manieră elegantă, iar acest lucru chiar se întâmplă cu Poliţia de Frontieră Română. Eu trec de foarte multe ori graniţa şi chiar observ aceste lucruri şi această deschidere. Totodată, atrag atenţia să nu se exagereze nici cu amabilităţile pentru că poliţistul de frontieră trebuie să fie şi foarte sever atunci când este cazul. Aşa că le spun colegilor dumneavoastră să fie eleganţi, dar şi severi atunci când situaţia o impune. De ei depinde foarte mult liniştea noastră.
În ce priveşte Revista „FRONTIERA”, vă transmit că voi preţui în continuare această presă de frontieră, pe care o faceţi. Este o revistă în care se vede că se pune mulă căldură, multă dragoste şi pentru faptul că sunteţi o echipă tânără. Să faceţi o treabă la fel de bună în continuare. Eu sunt tare bucuros şi vă felicit pentru modul în care realizaţi fiecare număr al revistei. Nu întâmplător Uniunea a apreciat acest lucru prin premiul oferit anul trecut. Vă doresc la mulţi ani şi să ţinem aproape în continuare multă vreme de aici înainte!
