Festivitatea de sărbătorire a Centenarului Revistei Frontiera a debutat cu sosirea invitaților de onoare, academician profesor universitar dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, Sorin Stanciu, președintele UZPR și părintele profesor Constantin Necula, care au fost întâmpinați de către comisarul-șef de poliție Ivașcu Victor Ștefan, inspectorul general al PFR și comisarul-șef de poliție Gabriel Crăciun, redactorul-șef al revistei. Invitații au fost întâmpinați cu onor de către șase membri ai Asociației Tradiția Militară, sub comanda președintelui Asociației, Mircea Stoica, membri care purtau uniforme grănicerești, așa cum erau ele în urmă cu mai bine de 100 de ani, atunci când hârtia revistei GRĂNICERUL avea să întâlnească pentru prima dată cerneala tiparului. Totodată, pentru transpunerea și introducerea invitaților în atmosfera centenară, redacția a organizat o expoziție de 100 de tablouri cu fotografii din istoria revistei, care au fost expuse pe holuri și în sala de festivitate.
La activitate au luat parte foști redactori-șef și redactori ai revistei Frontiera, foști și actuali colaboratori și parteneri ai revistei, reprezentanți ai instituțiilor publice, și, nu în ultimul rând, colegi din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, dar și 5.500 de persoane, care au urmărit ceremonia centenară de pe rețelele de socializare, activitatea fiind transmisă în direct.
Festivitatea a fost moderată de către comisar-șef de poliție, Sarmizia Fetcu, șef al Centrului de Informare și Relații Publice din cadrul IGPF, iar pe toată durata activității, îmbrăcați în uniforme de epocă, membrii Asociației Tradiția Militară au flancat prezidiul pentru rememorea imaginii grănicerilor de odinioară.
Ceremonia centenară a debutat cu intonarea imnului de stat, după care redactorul-șef al revistei, comisarul-șef de poliție Gabriel Crăciun, a adresat cuvintele sale de mulțumire invitaților și tuturor celor care au contribuit și sprijinit de-a lungul timpului apariția editorială FRONTIERA.
Bună ziua!
Domnule Președinte al Academiei Române,
Prea cucernic părinte profesor,
Domnule Președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România,
Domnule Inspector General al Poliției de Frontieră Române,
Stimați invitați și dragi colegi!
Este un privilegiu și o onoare deosebită pentru echipa din care fac parte, redacția Revistei Frontiera, de a vă avea invitați astăzi la festivitate, iar din acest motiv, cu bucurie și emoție, gratulez efortul dumneavoastră de a fi împreună la ceas aniversar.
Îmi exprim recunoștința pentru cei care, cu onoare, demnitate, curaj și sacrificiu s-au jertfit pentru țară, iar acum ne veghează de undeva dintre astre. Aș vrea să mulțumim tuturor celor care au slujit frontierele de-a lungul timpului și și-au sacrificat viața pe câmpurile de luptă.
Chiar dacă revista noastră a împlinit 100 de ani la data de 1 aprilie 2020, situația determinată de pandemia de COVID-19 ne-a împiedicat să organizăm la acel moment festivitatea. Mulțumim, tuturor, pentru că ați făcut posibilă materializarea dorinței noastre din urmă cu doi ani!
Participarea distinșilor invitați onorează și evidențiază rolul slujitorilor condeiului timp de 100 de ani. Mulțumim înaintașilor, cititorilor noștri, dar și tuturor celor prezenți care au împlinit veacul de scriere, în pagini, imagini și suflet, purtând ca simbol „Revista Grănicerilor”, „Grănicerul” sau „Frontiera”, publicații diferite ca nume, însă unice în scop.
Aniversarea celor 100 de ani de existență editorială ne obligă să fim în continuare în slujba fruntariilor țării și a celor care veghează asupra acestora.
De asemenea, vreau să mulțumesc tuturor polițiștilor de frontieră care veghează la hotarele țării în aceste momente și cărora le datorăm și dedicăm întreaga noastră activitate.
Vă mulțumesc mult pentru atenție atât dumneavoastră, cât și partenerilor noștri Sindicatul National al Polițiștilor și Personalului Contractual, Corpului National al Polițiștilor, Asociației Internaționale a Polițiștilor și J.T.I. Romania.
În cele ce urmează vom lăsa cuvintele să fie înlocuite cu imagini, invitându-vă să urmăriți un film dedicat Centenarului Revistei.
Vă doresc vizionare plăcută!
Inspectorul general al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Române, comisar-șef de poliție Victor Ștefan Ivașcu, a adresat celor prezenți cuvântul său, cu ocazia centenarului Revistei FRONTIERA.
Stimați invitați, dragi colegi,
Există două realități a căror imensă zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria. Sunt vorbele poetului și dramaturgului Lucian Blaga, rostite, cel mai probabil, cam în aceleași vremuri în care Revista Grănicerilor, cum se numea la începuturi Revista Frontiera, apărea cu primul număr ca publicație dedicată celor care au străjuit hotarele țării.
Este o mare onoare pentru mine să mă aflu împreună cu dumneavoastră la sărbătorirea centenarului acestei publicații, care a însoțit istoria instituției și a contribuit prin conținut la crearea culturii organizaționale, atât de importante pentru viața instituției.
Un secol de tradiție înseamnă enorm, chiar și pentru o instituție, cu atât mai mult pentru o publicație activă în educația juridică, militară, patriotică a personalului de la frontieră și a zeci de generații de elevi și studenți absolvenți ai școlilor militare.
Cunosc revista încă din studenția pe care mi-am petrecut-o la Academia de Poliție, o citeam cu plăcere și mărturisesc că cel mai mult m-au atras relatările despre oameni, despre profesioniștii pe care am onoarea să-i am colegi astăzi, asta pentru că oamenii sunt cei care ne inspiră, cei care dau valoare muncii de polițist, indiferent că își desfășoară activitatea în zona operativă, într-un sector la frontiera verde, în punctul de trecere al frontierei, în largul mării sau pe Dunăre, unii în structurile de suport sau în școlile de formare și pregătire.
Mărturiile unor foști lucrători arată că publicația a contribuit și constituit un ajutor prețios în succesul de instruire și informare a polițiștilor de frontieră, exemple pentru camarazii de arme, mijloc util de informare, atât în interiorul instituției, cum s-a văzut și în filmul pe care l-am vizionat, un adevărat liant de comunicare.
Vremurile au adus noi provocări, iar dacă până acum câțiva ani reporterii acestei reviste scriau despre migrație ca un fenomen străin de frontierele noastre, iată că acum suntem chiar noi cei care deschidem refugiaților porțile țării. Relatările despre acest moment dificil vor constitui peste ani pagini de istorie. Apreciez capacitatea de a ține pasul cu evoluția societății, inclusiv prin adaptarea la mediul online, cu toate acestea niciun efort nu este prea mare pentru a duce tradiția tipăriturii mai departe în semn de respect pentru trecut și ca datorie față de viitor.
Dați-mi voie să mulțumesc tuturor celor care au dat calitate în timp acestei reviste. Numele lor au rămas scrise cu mândrie pe pagina de hârtie. Membrilor echipei redacționale de acum, precum și colaboratorilor, le sunt recunoscător pentru reflectarea valorilor muncii reale a polițiștilor de frontieră pentru că au înțeles să dea importanța cuvenită acestui eveniment și vreau să le transmit un mesaj: vreau să fiți conștienți de rolul pe care îl aveți în formarea imaginii Poliției de Frontieră, în educarea tinerelor generații pentru informarea corectă, oportună și calitativă a publicului!
La aniversarea celor 100 de ani de existență vă felicit călduros și vă transmit toată aprecierea mea pentru cuvântul drept și generos dus în casele tuturor angajaților M.A.I. cu credință în tot ce are Poliția de Frontieră mai bun!
La mulți ani Revista Frontiera!
Sorin Stanciu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a făcut căteva referiri la perioada prin care trece astăzi presa în România
Distins prezidiu, onorată asistență și dragi colegi jurnaliști,
Sunt fericit că mă aflu la acest moment aniversar al dumneavoastră, mai ales pentru faptul că mass-media, în general, presa, mai ales cea scrisă, nu traversează cele mai fericite momente ale sale. Cum bine știți cu toții, ne luptăm cu greutățile economice, financiare, celelalte care sunt impuse de contextul societății, dar în același timp și cu derapajele de ordin deontologic pe care noi înșine le suportăm.
Spun asta, pentru că există în interiorul presei și astfel de manifestări, pe care noi le combatem și cu care noi luptăm să nu se mai petreacă. De aceea, repet, sunt fericit să fiu aici cu dumneavoastră, reprezentând Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Sunt un camarad mai mare de-al dumneavoastră, noi având 103 ani de la înființare.
Suntem alături de dumneavoastră și pentru acest lucru, pentru a vă felicita în primul rând. În al doilea rând, pentru a exprima aprecierea noastră, permiteți-mi ca să înmânez redactorului-șef o diplomă de excelență, pentru Revista Frontiera și, de asemenea, o plachetă care ne reprezintă cu cei 103 ani.
Vă doresc să aveți continuitate, cel puțin la fel de mult ca până acum!
Părintele Constantin Necula a adresat câteva cuvinte polițiștilor de frontieră, ținând cont că revista a apărut imediat după Primul Razboi Mondial, când rănile românilor nu erau închise iar biserica a avut un rol important în vindecarea acestora.
„Stimate domnule inspector general,
Domnule președinte al Academiei Române,
Domnule președinte al Uniunii Ziariștilor,
Domnule redactor-șef,
Vin din Sibiu unde a apărut Telegraful Român la 1853 și de unde Revista Teologică apare de la 1907 fără întrerupere. Sunt onorat să fac parte din clubul lărgit al redacțiilor celor două reviste, dar și mai onorat sunt de faptul că mi-a fost îngăduit de colegii de la Revista Frontiera să le fiu partener de pagină în câteva dintre acțiunile pe care le-au dăruit dumneavoastră în scris.
Îmi pregătisem un discurs foarte serios despre spiritualitate la frontieră, dar am uitat tot, sâmbătă când am fost primit de dl. Florin Coman, de Petru Bledea și de echipa de polițiști de frontieră de la Sighet. M-am îmbrăcat în reverendă albastră ca să-i onorez. Am vrut să simtă și cei de la Sighet și cei de la Siret și cei de la Halmeu, unde studenții mei s-au dus voluntari, că au de partea lor o inimă care chiar dacă nu are la cozoroc și petliță un verde deschis, pentru că nu am o reverendă de culoarea aceea, are o inimă de român care bate pentru ei. În fond sunt primul glas pe care îl auzi când intri acasă după călătorii îndelungate și îți spun „bine ați venit!”, sunt primii care vorbesc românește pe bune cu tine.
Apoi, fiind copil, mi-am adus aminte că la Valea Vișeului, bunica ne ducea mereu de la Sighet la Vișeu pe calea ferată și acolo unde era pichetul din gară, se dădea jos din tren, se ducea pe malul Tisei și striga „Hei Năsta”, de pe celălalt mal al Tisei îi răspundea verișoara ei „Hei Ilea” și vorbeau ele un pic, timp în care grănicerul se făcea mic și se întorcea cu spatele.
Imaginea asta a camaraderiei nu a dispărut decât prin vara lui ’89, când un tânăr locotenent foarte impulsiv a dat să se ia de bunica care nu s-a legitimat, dar i-a spus că este deportată după doi ani de Budapesta și aproape trei pe teritoriile Sovietice, iar el a ridicat mâna la cozoroc și a salutat-o. De nu aș fi fost martor al acestui moment, acum ar fi trebuit să tac. M-am întrebat de atunci încoace când voi apuca să mulțumesc grănicerilor? Mulțumesc celor de la Revista Frontiera că îmi îngăduie să fac acest lucru chiar acum. Fără colegii dumneavoastră ne-am fi simțit fără țară. De aceea vreau sa mă iertați pentru că am să explic altfel lucrurile decât mi le pregătisem inițial.
La Sighet, imediat ce a început această teribilă criză, pe care noi o privim de departe, iar unii o comentează pe Facebook, adevărul e că cine citește de pe Facebook, de Facebook are parte... Primii care au intervenit pe lângă polițiștii de frontieră au fost preoții în reverendă. Ucrainenii mi-au spus și acasă la Sibiu, că atunci când au văzut lângă haina militară reverende și cruci, au înțeles că nu sunt în pericol și în timp s-a dovedit că este adevărat.
Colegii noștri s-au implicat, sunt parte integrantă a aparatului de gestionare a acestei crize, cei care nu au gestionat acolo pe linia frontului, pentru că România nu este în război, dar are o linie a frontului pentru care vreau să vă mulțumesc că faceți parte din ea cu demnitate și primele fețe de militari liniștiți pe care le văd ucrainenii când vin spre țară sunt ale polițiștilor de frontieră, oameni calzi și cu bun simț.
Preoții au devenit parte integrantă a acestui mecanism pentru că niciodată nu a fost altfel. În fond noi suntem niște grăniceri la marginea dintre noroi și stele, în noroiul păcatelor și al zilelor de fiecare zi și stelele acestea către care Dumnezeu mai ridică pe câte unul dintre noi.
M-am gândit zilele acestea foarte mult la grănicerii pe care eu i-am cunoscut la Sighet, oameni care au reușit să nu dea nici un pas înapoi atunci când pericolul sovietic, ca și atunci și acum, reprezenta o încercare de trecere în sclavie. Când ești vecin cu rusul ești ori sclav ori dușman... prefer să fim dușmani. Ei m-au învățat lucrurile astea și o făceau cu o demnitate ieșită din comun și pe această cale le mulțumesc.
Era imposibil ca Revista Frontiera să nu aibă pagini de spiritualitate strecurate în ea. Sunt mesaje ale patriarhului, discursuri ale preoților, fotografii ale preoților militari care au însoțit deseori unitățile, dar cel mai mult m-a impresionat faptul că orice grănicer este un creștin, un om cu inimă către Dumnezeu.
Să știți că foarte multe dintre trupele de grăniceri zac la Stalingrad, să știți că sunt foarte aproape de locul în care alții calcă acum cu șenilele la Odesa, iar Mariupolul este o pagină nu foarte onorantă pentru niciuna dintre armatele lumii, nici măcar pentru noi, acolo stingându-se bucăți din trupele grănicerești... Se spune că un război se încheie atunci când morții sunt aduși acasă.
Vreau să vă mărturisesc că mă simt foarte în siguranță când văd steagul tricolor și când îi văd pe polițiștii de frontieră ieșind în întâmpinarea călătorului care vine de departe. Ne zâmbim, ne recunoaștem, ne strângem mâna, ne identificăm și fiecare merge mai departe în drumul său. Asta nu înseamnă că nu ne purtăm în conștiință și în dragoste.
Există un decalog al grănicerilor pe care eu l-am descoperit scris de unul dintre grănicerii de la Orlat, în vremea altor unități grănicerești pentru Imperiul Austro-Ungar. Primul și cel mai de preț învățământ se regăsea într-o scrisoare trimisă către cei de acasă cum să recunoască un român când trece granița și niciodată să nu îl atingă cu arma. Cine mai știe astăzi că cel mai mare câmp de bujori de munte roșii se află la capătul râului Sadu din județul Sibiu, acolo unde era locul central de unde băieții ardeleni fugeau spre casă, spre România. Mulți dintre ei au murit împușcați și tradiția spune ca din sângele lor a înflorit bujorul roșu românesc, iar eu cred cu tărie că așa este. Vreau să înțelegeți că tot ceea ce faceți este dedicat lui Dumnezeu în ciuda tuturor aparențelor.
Gestul ofițerilor și al subofițerilor din Poliția de Frontieră de a se mirui când pleacă pe frontieră mi se pare fundamental. Vorbind cu părinții de pe graniță, mi-au spus că înainte de a intra în serviciu polițiștii de frontieră merg să ceară binecuvântare și apoi pleacă mai departe.
Vremea vameșilor și fariseilor din vamă știu că a trecut și că ați luptat enorm pentru asta. Și mie mi-a crăpat obrazul câteodată când am văzut în vamă oameni care se obișnuiseră cu vămuirea nu cu trecerea oamenilor. Respir bucuros când văd că a trecut boala. Pe mulți dintre colegii dumneavoastră îi cunosc, ne zâmbim, ne strângem mâna, ne salutăm și ne promitem să lucrăm împreună, să învățăm că un om cinstit apără o țară cinstita, un hoț nu poate apăra decât o țară hoață . Trebuie să evităm să facem din România ceea ce ea nu este... Avem obligația de a supraviețui, țara are dreptul să fie apărată!
La mulți ani, Revista Frontiera!
În încheiere a luat cuvântul președintele Academiei Române, academician Ioan Aurel Pop, a cărui prezență a adus recunoșterea valorii acestei publicații, clădită în cei peste o sută de ani de existență.
Mulțumesc, domnule inspector general, prea cucernice părinte, distinși membrii ai prezidiului, doamnelor, domnilor, dragi apărători ai frontierei de stat...
Sunt emoționat când vin aici la dumneavoastră și dintr-un motiv personal, pentru că am servit țara la Sighet, la Arma Grăniceri, unde am efectuat apărarea frontierei de stat pe o bucățică de teren din zona Stănișoru aproape de unde începea Brigada Suceava. Îmi amintesc cu emoție, mai ales că un student de-al meu, născut după Revoluție, m-a întrebat o dată dacă nu îmi e rușine. I-am răspuns: „FRONTIERELE ȚĂRII SE APĂRĂ INDIFERENT DE REGIMUL POLITIC CARE ESTE VREMELNIC LA PUTERE”.
Nu o să vă vorbesc prea mult despre această prestigioasă revistă, dar despre Grăniceri, actualii polițiști de frontieră, da! Și despre graniță, și o să vedeți de ce: cum știe toată lumea, nu de mult, Rusia a dezlănțuit contra Ucrainei un atac într-o manieră brutală. Toată societatea democratică din lume a condamnat acest lucru, dar au fost și unii care au încercat, dacă nu să justifice, actul respectiv, măcar să-l explice. Unul dintre cei care au făcut asta a fost chiar „Tătucu Putin”, președintele Rusiei, care a spus că Ucraina nu are nicio tradiție statală și că ucrainenii sunt un fel de ruși, astfel că, prin urmare este justificată acțiunea de revenire la matcă a Rusiei Kievene.
Alții au zis că simpatia noastră de români, față de Ucraina, e mai bine să ne-o temperăm, pentru că Ucraina e un stat rapace și necruțător față de minoritățile sale, inclusiv față de cei 350-400-500 de mii de români, nu știm exact câți sunt, care trăiesc în Bucovina nordică, până la Ceremuș și dincolo de el, dar și în Maramureșul istoric au mai rămas câțiva, chiar dacă frontiera aceasta nedreaptă, pe Tisa, a rupt două treimi din Maramureș și ne-a lăsat nouă o treime.
Alții spun că și Statele Unite ale Americii au făcut și fac cum a făcut Rusia în zonele sale de influență. Prin urmare, nu ar trebui să fim așa de mari fani ai Statelor Unite.
Peste toate astea, totuși, se revarsă la noi o mare ură față de ruși și multă lume mă întreabă de unde vine această ură?
Primul impuls pe care îl am, lăsând la o parte faptul că sunt istoric, este să le spun că din frică. Nu mi se pare rușinos să îți fie frică. Nouă ne e frică din motive care s-au tot sedimentat de-a lungul timpului și care ne-au determinat să fim precauți și să nu credem în nicio promisiune care vine dinspre răsărit, indiferent de regimul politic de la Moscova sau de la Sankt Petersburg, cândva Leningrad!
Și vă dau câteva exemple:
1711 – s-a încheiat tratatul de la Luțk între domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, și țarul Rusiei, Petru cel Mare. Acesta promitea o protecție nelimitată și scumpă asupra Moldovei, care trebuia scoasă de sub păgâni, de sub dependența de păgâni și trecută sub protecția marelui nostru vecin și stat creștin, pe deasupra și pravoslavnic, adică ortodox. Ce constatăm aici: că nu s-a întâmplat nimic după acel tratat. Eu știu că alianța creștină a fost bătută la Stănilești, pe Prut. Știu că Dimitrie Cantemir a fost obligat să plece cu familia în Rusia și că Moldova a rămas de izbeliște, dar tratatul solemn a promis apărare eternă pentru Țara Moldovei.
Țarul fusese la Iași și, împreună cu Dimitrie Cantemir, a croit planuri din „cuțite și paharuri”, după cum spunea Eminescu, la umbra „Trei ierarhilor”, biserică nouă pe atunci, ctitoria lui Vasile Lupu. O minunăție arhitecturală, țarul se mira că există așa ceva pe acest pământ.
Eminescu zice că Dimitrie Cantemir a făcut o mare greșeală: chemându-l la Iași și neobținând nimic, chiar dacă avea tratat semnat. Dar a trezit pofta țarului pentru dulcea țară a Moldovei, pentru colinele molcome, pline cu viță de vie revărsată, când toamna poame erau în pârg și se făcea vinul cel bun, când turmele străbăteau dealurile și când pe unde se vedea că „unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul” , vorba lui Tudor Arghezi. A trezit această poftă care nu s-a ostoit niciodată.
De atunci unii au numărat de câte ori ne-au călcat trupele rusești și sovietice. Eu nu am făcut nicio numărătoare, dar vă dau câteva exemple:
- în timpul războiului din 1735 – 1739, Ruso-Austro-Turc (marile puteri atunci se luptau pentru „omul bolnav” al Europei, care era Imperiul Otoman), rușii considerau că Moldova și Țara Românească sunt provincii otomane, deci, prin urmare, dacă le iau ei este ca și cum iau ceva de la otomani. Noi nu eram subiecți în dreptul internațional. Trupele rusești, în 1739 au intrat în Iași și au pustiit tot.
- în următorul război, 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, Hanatul Crimeii și-a pierdut statutul de vasal față de Sublima Poartă și a devenit, teoretic, stat independent. În 1774, Hanatul Crimeii, Statul Tătărăsc de acolo, intră prima dată sub influență rusească.
- în următorul război, încheiat în 1792 cu tratatul de la Iași, otomanii recunosc anexarea Hanatului Crimeii de către ruși. Deci, abia în 1792 se recunoaște internațional anexarea Crimeii de către ruși. Pentru prima oară, în 1792, Rusia, care era o putere asiatică, după părerea mea, interesată mai mult de lumea de la răsărit decât de ea, ajunge să fie vecină cu Moldova, pe Nistru. Pentru prima oară în istorie, luând teritorii bucată cu bucată, Rusia ajunge vecină cu Moldova.
- în următorul război, la sfârșitul lui, în 1812 este luată Basarabia, după cum știe toată lumea. Tratativele, din partea rusă, le-a purtat generalul Kutuzov. Apare în romanul „Război și pace”, foarte bine portretizat. Acesta avea sarcina să ceară toate principatele române, sub același pretext, că un stat creștin le protejează de puterea otomană. Boierii, care tratau la București, au tot tergiversat discuțiile, seara la câte o pastramă bună de oaie și cu un vin bun, i-au cam deturnat pe cei care duceau tratative din partea rusă. Norocul nostru a fost Napoleon, care nici nu s-a gândit vreodată că ne va purta noroc, pentru că atacând Rusia, Kutuzov a primit ordin să plece, să lase baltă tot și să ceară numai Moldova, dacă nu poate obține și Țara Românească. Boierii au spus că nu, nu îi dau Moldova, rușii au zis că măcar până la Siret. Nici de această dată boierii români nu au fost de acord. Si atunci a rămas Moldova până la Prut, ca să nu plece Kutuzov cu mâna goală. Și așa au rupt o bucată din trupul țării, chiar jumătate din Moldova lui Ștefan cel Mare, „paznicul cel vajnic de la Putna”, după cum zicea Părintele Necula.
- în 1821 trupele rusești au intrat din nou să înfrângă Revoluția lui Tudor Vladimirescu combinată cu Eteria.
- în 1828 au intrat din nou și au rămas trupele de ocupație până în 1834, în ambele țări române, care atunci, în acei șase ani, nu au fost conduse de domnitori români, ci de un guvernator rus Pavel Kiseleff, de altfel un om de treabă și învățat, vorbea fluent franceza. El a lăsat amintiri bune în București, a aranjat și amenajat capitala țării și a stimulat regulamentele organice, pe care, greșit spune lumea că au fost făcute de către el. Regulamentele organice, când s-au înființat și Arhivele Statului, au fost făcute de către două comisii de boieri: munteni și moldoveni, luând ca exemplu principiile democratice. Regulamentele organice au o latură bună, nici nu se poate imagina că în Rusia acelui timp, Kiseleff ar fi putut face așa ceva.
Apoi a venit Marea Unire, când ne-am văzut visul împlinit, dar urmează rușinosul an și tragic 1940, când a trebuit să cedăm iarăși părți întregi din teritoriul național și s-au mutat frontierele, iar grănicerii au trebuit să se retragă spre interior, plângând.
Vine momentul 1941, când a ordonat generalul, mai apoi, mareșalul Antonescu: „vă ordon treceți Prutul”, când s-a recuperat Basarabia și celelalte teritorii pierdute, până în 1944.
Vin apoi deceniile de regim sovietic, când a funcționat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și când au fost rupte legăturile dintre frați, și rușii au inventat o nouă limbă numită moldovenească, au inventat un nou popor numit „voloh”, diferit de poporul „valah”, ca să justifice raptul și să creeze dezordine în mințile oamenilor.
Concluzia: de câte ori rușilor le-a mers bine, nouă ne-a mers rău. De câte ori Rusia a fost într-o epocă de glorie, noi am fost în epoci de spaimă și de mare necaz. Prin urmare, pe noi în istorie, nu ne-au năpăstuit americanii, că nu-s ei aproape de noi. Americanii i-au năpăstuit pe cubanezi, pe columbieni, pe cei de pe acolo după „Doctrina Monroe”. Pe noi ne-au năpăstuit rușii! O istorie întreagă! Și eu nu cred că vreun alt popor, în locul nostru, nu ar fi avut frică de acest colos.
Cum știți, ca și mine: țările, chiar dacă sunt declarate egale, ele nu sunt niciodată egale! Organizația Națiunilor Unite are circa 200 de state, spunem noi, dar ei le spun națiuni, dintre care toate ar avea drept egal de vot, dar nu e adevărat. Este Consiliul de Securitate care are membri permanenți, cu drept de veto. Prin urmare, vorba lui Grigore Alexandrescu: „Nu poate să fie egal câinele cu cățelul și nici boul cu vițelul”. Nu i se cuvine „boului” ce i se cuvine lui Dumnezeu.
Există țări care domină lumea și noi trebuie să ne pliem ca țară mică și să știm să ne apărăm interesele. De aceea zicem „capul plecat sabia nu-l taie”! Nu este de rușine, este de supraviețuire.
Noi când facem un act care nu e de mare demnitate suntem acuzați de trădare. O mare putere când încalcă un tratat, se spune că a făcut-o strategic. Strategic, fiindcă a prevăzut treaba asta. Drepturile nu-s egale!
Așa că, niciodată, în ciuda unor reglementări generoase, statele nu au fost egale între ele, cele mari dictând asupra mersului lumii, iar cele mici adaptându-se nu ca să viețuiască, ci ca să supraviețuiască.
Adaptarea noastră pentru supraviețuire, acum, înseamnă, din păcate, protejarea față de Rusia, care își pregătește, mă tem că fără succes, sub noul ei „tătuc”, o epocă de glorie. Și, vă reamintesc: când Rusia trăiește o epocă de glorie, nouă ne merge rău.
Vă mulțumesc pentru atenție!
După încheierea festivității centenarului, oaspeții au fost invitați să participe, în spațul exterior dedicat, la un moment pregătit de Asociația Tradiția Militară cu șase voluntari echipați în uniforme ale Regimentului 1 Grăniceri Gardă. Uniformele prezentate au fost unele inedite, din două epoci diferite, model 1912, cu eghileți împletiți și coif cu tui model 1932, eghileți neîmpletiți și coif cu acvilă/șapcă cu clape. Drapelul purtat de aceștia este o raritate, întrucât nu a fost niciodată distribuit unităților militare, din cauza izbucnirii ultimei conflagrații mondiale.
Asociația Tradiția Militară a prezentat oaspeților uniformele și drapelul militar și au încheiat cu un moment demonstrativ de mânuiri de armă, după cele două regulamente diferite, corespunzătoare epocilor reconstituite, ceremonii militare și exerciții tactice.
