Gânduri la ceas aniversar

Colonel (r) Nicușor Dulgheru, redactor și redactor-șef 1990-2000

În calitate de istoric al clipei, cum inspirat au fost denumiți jurnaliștii, aș dori să reamintesc câteva repere temporale, ale legăturilor mele cu publicația care a împlinit centenarul.

În 1979 am luat legătura cu redacția revistei Grănicerul, din acea vreme, odată cu publicarea primului material în numărul respectiv. Ea a fost desființată, iar în 1990, fiind ofițer de grăniceri în cadrul Brigăzii Constanța, am aflat că se face o selecție riguroasă de ofițeri care au avut legătură cu Mass-Media. M-am calificat și eu printre aceștia, preselecția fiind făcută în toate unitățile  de grăniceri din aceea vreme și au fost selectați cei care au fost considerați de către conducerea Ministerului Apărării din acea vreme, dar și din conducerea instituției grănicerilor, că sunt cei mai talentați.

Acești ofițeri, care erau dominați atât de entuziasm, cât și de efuziune creatoare, au început să lucreze la Revista Frontiera, fosta revistă Grănicerul, reînființată sub această titulatură, pentru a face legătura și cu viitorul, respectiv cu viitoarea Poliție de Frontieră, cu ceea ce se întâmpla în Uniunea Europeană. Majoritatea statelor aveau denumirea de Poliție de Frontieră. Demersul acesta a fost în contextul evoluției societății și a instituțiilor care vor avea în pază frontiera de stat a României, astfel că această denumire, de FRONTIERA, a fost considerată cea mai potrivită și oportună.

Ofițerii, despre care făceam vorbire mai devreme, au avut un aport considerabil la dezvoltarea publicisticii instituției, cu atât mai mult, cu cât ei erau respectați și în Mass-Media internă și internațională. Fac aici trimitere la legăturile pe care ei le mențineau cu reviste departamentale, respectiv ale Ministerului Apărării, dar și ale Ministerului de Interne, precum și cu Mass-Media civilă.

Erau oameni care publicau în „Românul”, „Express Magazin” sau „Lumea”, dar realizau și emisiuni radio și TV. Mă simt dator să îi reamintesc pe regretații: poet George Mihalcea, prozatori Cristian Timofte și Gheorghe Cumpătă, cel care ne-a format, ca jurnaliști. Acesta avea și o carte intitulată „La ceasul amurgului”, în care prezenta viața tumultoasă și periculoasă a grănicerilor.

Alți redactori au fost Vasile Lepădatu, Vasile Ursache, Daniel Buhăniță și Marius  Ionescu. În timp colectivul a fost mărit prin aducerea în redacție a colonelului Dumitru Mocanu, a colegilor redactori Marin Codreanu, Andrei Radu-Victor, Romică Moise și Marian Nencescu. Nu aș vrea să îi omitem pe membrii departamentelor tehnice și de marketing, respectiv Dan Simionescu, Alexei Dumitra, Constantin Hurmuz și Cătălin Harasim. Desigur, colectivul a suferit modificări de personal în continuare, prin venirea altor membrii, în locul celor plecați.

Colonel de poliție (r) Romică Moise, redactor-șef 1999-2001

Celebrarea centenarului Revistei „Frontiera” a fost un eveniment necesar, care și-a propus să sublinieze valențele istorice ale unui secol de publicistică grănicerească.

În tot acest răstimp, aportul publicației la consolidarea culturii organizaționale, dar și în ceea ce privește chiar actul de culturalizare a grănicerilor și a comunităților frontaliere - dacă ne gândim la deceniile din sec. XX, când revista era așteptată cu sufletul la gură în toate colțurile țării și împrumutată școlilor sau bibliotecilor rurale, a fost definitoriu. Prin tematica bogată, prin viziunea corpurilor redacționale ce s-au succedat, dar și grație susținerii ei de către foștii comandanți, revista și-a justificat existența și a surmontat vicisitudinile acelor vremuri solitare, în care epistola și, mai târziu, poșta comunală erau punțile de legătură dintre oameni și în care doar vizionarii  întrevedeau apariția internetului, generator al publicisticii și literaturii virtuale, al comunicării on-line, al rețelelor de socializare sau al apelurilor video efectuate, astăzi, din și către orice colț al lumii.

Reunirea, la sediul IGPF, a unora dintre cei care au readus la viață revista, după 1990, a celor care au redimensionat-o din punct de vedere al abordării publicistice, după 1999 - anul înființării actualei Poliții de Frontieră, în care s-a realizat o schimbare tematică adecvată noii realități -, precum și a altor condeieri sau colaboratori care s-au perindat prin redacție, în toți acești ani, a fost un moment emoționant și simbolic, consumat în prezența unora dintre colegii de astăzi și a altor invitați.

În timpul de peste o oră, rezervat festivității aniversare, am vizionat un scurt film retrospectiv, am urmărit discursurile organizatorilor (inspectorul general și redactorul-șef), precum și expozeurile ample susținute de invitații oficiali - președintele Academiei Române, un reprezentant al Bisericii Ortodoxe și președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România -, care ne-au condus printr-un periplu divers, incluzând amintiri personale, opinii despre genealogia, sociologia și geo-politica frontierelor, precum și puncte de vedere (proprii) despre tumultuosul prezent marcat de războiul declanșat lângă granițele noastre.

După festivitatea de la IGPF, timp de câteva ore, într-un alt „format”, mai relaxat, trei generații de slujitori prin cuvânt ai conturului frontierelor au avut ocazia nu doar să depene amintiri, dar și să se convingă că prezentul și viitorul revistei sunt pe drumul cel bun, spre alte aniversări jubiliare.

Consider că rândurile de față nu se pot încheia decât printr-un  omagiu adus, în primul rând, ctitorilor revistei, de la 1 aprilie 1920, dar și tuturor celor ce au slujit granițele țării inclusiv prin cuvinte sau imagini; în același timp, exprim condescendență față de generația prezentă și-i urez succes, pentru a duce mai departe o tradiție de peste 100 de ani!

Marius Ionescu, redactor și redactor-șef 1991-2010

Oglindă a istoriei Poliției de Frontieră Române și a grănicerilor României - așa ar putea fi catalogată revista Frontiera, care anul acesta și-a sărbătorit, cu o întârziere de doi ani, cauzată de pandemie, Centenarul.

Reapărută după Revoluția din 1989, cu sprijinul conducerii Comandamentului Național al Grănicerilor și o mână de grăniceri care și-au asumat și veleități de jurnaliști, revista a rezistat vremurilor tulburi ale unor perioade care au marcat această instituție supusă constant unor procese de transformări, reorganizări, uneori dramatice.

A rezistat datorită colectivului redacțional, colaboratorilor, dar, în primul rând, polițiștilor de frontieră care făceau abonament la revistă. Oamenilor acelor vremuri le lipsea comunicarea, care astăzi pare că îi sufocă - Facebook, Tik-Tok, instagram, ziare electronice, Youtube… sincer mulți spun că nu mai citesc o pagină darămite... o carte, o revistă! Lumea este stresată, agitată. Asta este realitatea. Când ieșiți la o discuție/socializare, urmăriți dacă sunt zece inși la o masă câți și cât timp se uită în telefon și câți sunt implicați cu adevărat în acele momente de socializare!

În viață am învățat multe lucruri importante, iar unul din ele este acela că nu poți face nimic de unul singur. Fără sprijinul, implicarea celor din jur nu prea poți realiza mare lucru. Și, la fel, de acel CEVA realizat trebuie să ai cu cine să împărtășești facerea lui.

Nici revista nu a fost ocolită, la un moment dat numărul personalului care încadra redacția fiind la limita supraviețuirii.

Personal, mi-am asumat conducerea redacției după o astfel de reorganizare (făcută și cu patimă de cineva venit din afara Internelor), doar dacă noua conducere a instituției de la acel moment o susținea în primul rând cu resurse umane. Norocul a fost că noul comandant înțelegea importanța comunicării, a mesajelor care trebuiau transmise către lucrători. Lucru care s-a și întâmplat și cred că doar așa a reușit revista să supraviețuiască la acel moment. Pentru că a fost un imbold și pentru alți factori importanți să susțină publicația și să o dezvolte.

Sigur că nimeni nu este perfect și fiecare dintre noi poate fi criticat pentru deciziile luate. Important în viață este să faci bine, nu rău și, dacă poți, să și lași ceva în urma ta. Să construiești... că de distrus vedem bine cât este de ușor să o faci!

Pot spune că ofițerii redacției FRONTIERA au fost pentru mine modele de viață, de caracter, onestitate, verticalitate și patriotism. Și nu numai, de la fiecare puteai să înveți câte ceva...

De-a lungul vremii în paginile revistei au fost prezentate momente din activitatea colegilor, munca și eforturile lucrătorilor pentru asigurarea ordinii publice la frontieră, siguranța populației, evoluția legislației la frontiere, pericolele migrației, ca fenomen, perspective instituționale, colaborarea cu autoritățile statelor vecine și sisteme polițienești similare din statele europene și nu numai. În interior și-au găsit locul și tradițiile populare ale locurilor, portrete ale unor polițiști de frontieră, interviuri cu diverse personalități și diverse materiale prin care am încercat să ținem aprinsă făclia interesului cititorilor, publicului nostru țintă - polițiștii de frontieră.

La 102 ani de la apariția publicației adresez un călduros LA MULȚI ANI atât revistei, cât și colectivului redacțional, polițiștilor de frontieră și colaboratorilor FRONTIEREI!

Radu-Ștefan Vergatti, profesor universitar, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România

La 1 aprilie 1920, a apărut primul număr al revistei dedicate Corpului Grănicerilor. Era o necesitate la acea vreme ținând cont de înfăptuirea României Mari, recunoscute prin tratatul de pace în sistemul Versaille - Washington.

Grănicerii aveau datoria de a apăra o frontieră mult mai întinsă deoarece în ea erau cuprinse aproape toate pământurile locuite de români și anume, Basarabia, Bucovina de Nord, inclusiv ținutul Herța, Transilvania în sensul cel mai larg al cuvântului, adică era cuprins și Satu Mare, și Bihorul, și Banatul și, în felul acesta, granițele ajungeau într-o formă rotundă să cuprindă ca o pâine întreaga Românei Mare.

Misiunea grănicerilor a fost foarte grea pentru că de jur împrejur erau țări iredentiste care provocau mereu conflicte la frontieră și trăgeau către grănicerii români. Astfel, revista grănicerilor a avut tocmai misiunea de a ține legătura între toți grănicerii, dar și de a-i instrui, de a-i educa și ținând seama de analfabetismul care era atunci în țară, se spunea clar în paginile revistei cei care știu să citească să le citească și celor care sunt neștiutori de carte. Apoi, erau prezentate legile din țară, instrucțiuni medicale, opere de artă, poeme ale celor care aveau talent în această direcție, mai mult decât atât, exista o posibilitate, în acel moment, de a se prezenta unele fapte de arme de lăudat pentru toți grănicerii.

A fost o structură deosebită a revistei creată din acel prim moment și respectată până în zilele noastre de cei care publică revista și care au îmbogățit-o ca structură, ca mod de prezentare, ca fel de instrucție pentru toți grănicerii. Părerea mea este că revista Frontiera nu ar trebui să aibă numai o circulație internă, în sistem, ci ar trebui să se găsească și în librării, dar și în punctele de difuzare a presei, ca întreaga lume să știe care sunt legăturile polițiștilor de frontieră, ce fac ei pentru apărarea țării și ființa poporului român, mai ales în contextul în care frontiera României a devenit o frontieră externă a Uniunii Europene.

  • Gânduri la ceas aniversar
  • Gânduri la ceas aniversar
  • Gânduri la ceas aniversar
  • Gânduri la ceas aniversar
  • Gânduri la ceas aniversar

Politia de Frontiera Romana este institutia specializata a statului care se ocupa de supravegherea si controlul trecerii frontierei de stat ... mai departe