Aţi absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, apoi aţi urmat un masterat în psihologie analitică, iar paşii v-au îndrumat către presa scrisă mai întâi, apoi spre radio şi, ulterior, către televiziune. Cum s-a întâmplat această schimbare?
Nu a fost practic o succesiune, mai degrabă lucrurile s-au împletit cumva, nu a existat un plan cronologic, mai degrabă un parcurs, care cumva, a venit de la sine. Mi-am dorit să fac şi teologia, mi-am dorit să fac şi filologie şi nu s-a putut în perioada liceului.
M-am orientat iniţial către inginerie, studii pe care le-am făcut, dar nu le-am mai finalizat, pentru că n-am susţinut lucrarea de licenţă. Apoi a venit în sfârşit şansa de a face teologia, am dat admitere când deja lucram în presă, începusem practic activitatea. Să-i spunem că eram ucenic în ale presei, în perioada studiilor politehnice la Timişoara. Am început în ’86, iar în ’89 când au fost evenimentele de la Timişoara, eram student acolo şi am participat şi la Revoluţia, Răscoala de la Timişoara sau ce-o fi fost ea. Practic, atunci am decis că voi continua şi cu jurnalismul.
Aşadar, când am dat admitere la teologie eram deja jurnalist, lucram deja la un ziar din Oradea, apoi la un post de radio, apoi la Pro Tv Oradea, după care Pro Tv Bucureşti. Deci, cam în felul ăsta au decurs lucrurile. Şi, într-adevăr, am făcut şi masteratul de psihoterapie analitică, iar la Chişinău, unde stau mai mult acum şi unde activez, am mai făcut un masterat în drept public internaţional cu specializare în justiţia tranziţională.
Aceasta e o disciplină mai recent adăugată dreptului, care s-a născut mai mult din necesitate şi se referă la zone de tranziţie, zone care au trecut prin răsturnări majore, să spunem, orânduire sau pur şi simplu de ordine socială sau politică şi în care, în tranziţia de la o societate, totalitară, la una de tip democratică. Există tendinţa ca fie grupuri din populaţii, fie întreaga populaţie, fie grupuri de interese să încerce să creeze justiţie paralelă, să facă mecanisme paralele ale aşa-zisei dreptăţi. Şi atunci este un întreg proces derulat pe mai multe paliere, inclusiv pe palierul mediatic, de negociere cu populaţia. De exemplu, instruirea populaţiei, în sensul educării ei cu privire la ce înseamnă justiţie, cu adevărat, instituţii de drept, mecanisme de drept şi aşa mai departe, pentru a preveni ca nu cumva fiecare să încerce să îşi facă dreptate în felul său, fie cutumiar, fie pur şi simplu vindicativ.
Practic, lucrurile s-au tot împletit, în permanenţă a fost o împletire între jurnalism şi, eu ştiu, pastoraţie, de exemplu, dacă nu am putut să fiu preot, cel puţin am făcut emisiuni care aveau legătură cu religia sau cu biserica.
Aţi fost chiar un an profesor?
Da, un an de zile am fost profesor. Imediat după ce am terminat facultatea de teologie, am fost un an de zile profesor la Oradea, la Liceul Pedagocic.
Asta în ce an era?
În 1997, după care a fost, un an de cotitură, 1998, când la Bucureşti a fost organizată o conferinţă mare numită „Oameni şi Religii”. Comunitatea Sant' Egidio, din Italia, organizează periodic asemenea evenimente majore. Am întâlnit la Bucureşti reprezentanţii tuturor religiilor mari ale lumii şi atunci PRO TV m-a chemat de la Oradea, pentru un comentariu, lucrurile au mers bine, mi-au făcut propunerea de a rămâne la Bucureşti şi am rămas.
Un alt an de cotitură a fost 1999, când a venit Papa Ioan Paul al II-lea în România. Era an de cotitură nu numai pentru mine şi pentru parcursul meu profesional, dar a fost un an de cotitură pentru istoria creştinismului, pentru că era prima vizită a unui Papă într-o ţară majoritar ortodoxă, după marea Schismă de la 1054.
Şi atunci s-au produs iarăşi nişte modificări în parcursul meu profesional. Faptul că aveam studii teologice, pe de o parte, iar pe de altă parte, practica jurnalistică m-a ajutat să fac o acoperire a evenimentului, astfel încât a fost apreciat, a avut un foarte mare răsunet, m-au creditat şi mai mult cei de la Pro Tv la vremea respectivă şi m-au lăsat să-mi fac emisiunile aşa cum le simţeam.
S-au născut atunci câteva emisiuni printre care „Te vezi la Ştirile Pro Tv”, de exemplu sau, chiar şi „În bucătăria lui Radu”. Cât a trăit Radu Anton Roman, am început să aducem o latură suplimentară, pe lângă acea antropologie gastronomică pe care o făcea Radu. Latură ce ţinea de zona istoria religiei, a patrimoniului de altă natură, nu doar cel etnografic şi gastronomic. Şi aşa, cumva, lucrurile s-au legat, şi, oricum, lucrurile au rămas în aceeaşi continuitate, pentru că inclusiv ceea ce facem acum la TVR are cumva legătură şi cu zona aceasta de mijloc între jurnalism şi religie, jurnalism şi antropologie, până la urmă.
Îndrăznesc să spun că ceea ce facem acum, cu emisiunea „Exclusiv în România”, nu e doar promovarea turistică, România e chiar mai mult decât atât. E un soi de demers care te duce mai degrabă către antropologie, către etnografie, pe alocuri, la câte lucruri descoperim şi promovăm.
Spuneaţi de revoluţie, câţi ani aveaţi, eraţi student?
Da, eram student, intrasem în 1986 şi Revoluţia a fost în 1989, deci propriu-zis 21 de ani.
Cum a fost Revoluţia privită prin ochii unui student la vremea respectivă, ţinând cont de faptul că acolo au început evenimentele?
Încerc să-mi amintesc care au fost senzaţiile de atunci, pentru că acum, evident văd lucrurile cu alţi ochi. Atunci ştiu că a fost un soi de combinaţie de bucurie, de exaltare, de speranţă şi curaj nebunesc. Atunci chiar ni se părea, şi folosesc pluralul pentru că mă refer şi la acei colegi care erau cu mine, cu care participam la tot ce se întâmpla, chiar ni se părea că nimic nu ne mai poate doborî, că vom merge până la capăt, indiferent ce se va întâmpla şi indiferent care va fi acel capăt.
Am avut atunci senzaţia că în sfârşit putem respira şi că lucrul acesta nu trebuie să-l mai pierdem vreodată. Din momentul în care am avut curaj să ieşim pe stradă, din momentul în care mai multe zile la rând am ieşit, am strigat, am protestat, am cerut ce ni se părea că trebuie să cerem.
Era ceva organizat?
La început, singurul lucru care a fost organizat a fost acel protest la casa lui Tökés László, pe care enoriaşii îl organizaseră sau nu ştiu dacă doar ei sau şi cu mâna altora. Aceea a fost prima formă organizată în jurul căreia apoi s-au mai adăugat lucruri.
Au venit studenţi curioşi, apoi au început să vină muncitori de pe platformele industriale ale Timişoarei, după care lucrurile au început să capete o formă organizată, dar la început a fost pur şi simplu încercarea de a deschide gura şi a spune în sfârşit ce vrei. Şi cum cei de-acolo protestau şi îl voiau pe pastorul lor lângă ei, alţii au vrut altceva, alţii au vrut libertate, alţii au vrut să scape de comunişti, de Ceauşescu, de Securitate sau te miri cine. Dar, în sfârşit, erau oameni acolo care voiau să vorbească, voiau să schimbe, şi asta ni s-a părut cel mai mare câştig până la urmă.
Apoi lucrurile au mers cum au mers, dar în zilele acelea a fost incredibil, nu mi-a venit să cred. Până la urmă, pe noi pe studenţi, ne-au evacuat, ne-au trimis acasă cu trenurile.
Unde acasă?
Fiecare de unde era, din Oradea sau din altă parte. Ne-au luat, ne-au dus din Complexul Studenţesc, ne-au închis căminele şi ne-au trimis acasă. Oricum, venea vacanţa de iarnă.
Am ajuns acasă la Oradea. Undeva ai mei prinseseră de veste că ceva se întâmplă la Timişoara. Nimeni nu ştia despre ce e vorba, dar noi venisem cu postarea aceea de atitudine, de curaj nebun şi le spuneam tuturor, inclusiv pe stradă: „Măi, hai să ieşim, Ceauşescu trebuie să pice!”. Iar ei se uitau la noi speriaţi şi îngroziţi: „Cum poţi spune aşa ceva?”
La Timişoara noi experimentaserăm astea câteva zile, după care au fost împuşcăturile, după care a fost tot ce-a fost şi noi am supravieţuit şi ni se părea că suntem de neînvins.
Îmi amintesc şi acum cât de stupefiaţi erau părinţii, prietenii şi se uitau la mine ca la un nebun şi la cei care veniserăm de la Timişoara, se uitau tot aşa, ca la nebuni: „Cum aveţi mă curajul să spuneţi asemenea lucruri. Voi nu vă daţi seama ce spuneţi? Ăştia ne omoară, ăştia or să ne facă praf!” Şi noi ştiam că la Timişoara nu ne-au făcut praf. Au omorât, dar era clar că nu au învins, era clar că ceva se va întâmpla mai departe, mai mult de-atât.
Valul mergea mai departe, către celelalte oraşe.
Da, exact, începuseră să se mişte lucrurile la Sibiu, la Cluj, la Bucureşti, la Braşov. Auzeam că lucrurile încep să se mişte în mai multe locuri. Cei de la Europa Liberă, de la Vocea Americii, Televiziunea Maghiară dădeau tot mai multe relatări despre evenimentele de la Timişoara. Eu îmi mai amintesc că eram deja la Oradea şi ascultam la televiziunea maghiară înregistrări audio.
La vremea respectivă nu aveam mai mult de atât: se auzeau strigăte, împuşcături şi alte cele, iar eu le confirmam alor mei că aşa e, că de acolo venim şi aşa a fost.
Aţi avut colegi care au căzut acolo?
Da, Constantin Jubea, de exemplu. Şi au fost mai mulţi, pe mulţi nu îi ştiu.
Şi cu toate astea nu v-au inspirat teamă?
Era vârsta, era dorinţa de-a scăpa şi de a nu mai lăsa lucrurile să treacă. Timişoara era oricum un spirit mai liberal, l-a avut tot timpul. Şi de la un punct încolo, când ai văzut că într-un fel sau altul autorităţile vremii erau derutate, nu ştiau ce să facă, stăteau faţă-n faţă cu cordoanele de militari sau cu soldaţii de la securitate sau ce mai erau ei pe-acolo, nici ei nu prea ştiau ce să facă, cred că n-aveau ordinele foarte clare, erau şi speriaţi. Ne dădeam seama că, na, erau soldaţi în termen, care erau de vârsta noastră. Era aşa, acel început al unei forţe în faţa căreia regimul începea să cedeze şi vedeai că nu prea ştie ce să facă. Timp de 2-3 zile s-a tot strigat şi ei nu reacţionau. Abia într-un târziu au început acţiunile de reprimare şi primele focuri de armă şi apoi bătăile şi tot ce a mai fost pe-acolo.
La un moment dat eram de neoprit şi chiar n-aveam frică. Îmi amintesc că ieşisem pe stradă şi, cumva, ne-au împins înapoi către complexul studenţesc. Se lăsase seara şi au început să treacă ambulanţe cu morţi şi răniţi către Spitalul Judeţean. Treceau pe o arteră care era la limita Complexului Studenţesc, între cămine şi liceul de artă „Ion Vidu”, iar noi eram plini de revoltă când vedeam oameni răniţi şi morţi pe care îi duceau spre spital şi încercam să ne manifestăm cumva, huiduiam, răcneam.
La un moment dat au început să treacă şi nişte TAB-uri printre noi, aruncam cu pietre în ele, efectiv nu ştiam ce să facem. Era aşa ca un fel de nebunie, în care David se pune în faţa lui Goliat şi până la urmă, David câştigă. Nu era deloc clar ce se întâmplă, dar era clar că sistemul se clatină, că într-un fel sau altul e sfârşitul, că de acolo va începe sfârşitul comunismului în România şi aşa a şi fost, până la urmă.
Sunteţi un bine cunoscut om de televiziune şi de-a lungul carierei aţi promovat valorile româneşti. Noi am avut o colaborare acum câţiva ani când aţi realizat un material despre sportul naţional Oina, la noi la Poliţia de Frontieră Constanţa. De unde provine această dorinţă de a scoate în evidenţă ce are această ţară mai bun, într-o perioadă în care audienţa se construieşte pe un alt gen de materiale?
România nu e cu nimic mai prejos decât nimeni altcineva, nu avem niciun motiv să ne ruşinăm pentru nimic, în schimb avem datoria să descoperim tot ceea ce avem. Şi avem enorm de arătat şi trebuie să arătăm asta, în primul rând ochilor noştri, pentru că nici poporul acesta nu înţelege foarte bine unde trăieşte efectiv şi care-i sunt valorile. Să fim sinceri, România există aşa cum o ştim noi de la 1918 încoace şi de atunci până acum am mai trecut prin câteva cumpene deosebit de grele care au zdruncinat puternic şi conştiinţa naţională şi fiinţa naţională şi valorile şi toate s-au răsturnat de mai multe ori.
Cu toate astea ne-a rămas enorm şi trebuie să descoperim toate astea. Ştiu cum se face audienţa. Ar fi relativ uşor să arătăm în fiecare emisiune şi câte-o frumuseţe locală dispusă să-şi etaleze argumentele, dar nu, pur şi simplu nu. Să o facă alţii dacă vor, noi am găsit alte lucruri de arătat lumii. Şi România are ce arăta, este uriaşă, din toate punctele de vedere: cultural, istoric, în ceea ce priveşte tradiţiile, profunzimea. Da, cu siguranţă da, nu suntem cu nimic mai prejos decât nimeni şi poate şi de-asta trăim în România, alături de tot felul de etnii care au ales să rămână în continuare aici, să nu plece şi facem faţă tuturor presiunilor pentru că nu-i uşor, chiar nu-i uşor. Statul acesta e râvnit de mulţi şi asta ştim şi simţim în permanenţă. Iar noi asta încercăm să prevenim cu emisiunea asta, încercăm să nu îi lăsăm pe români să se lase influenţaţi de toţi cei care îi denigrează. Şi mai ales încercăm să redescoperim demnitatea naţională.
Vom fi fericiţi dacă în primă fază românii vor renunţa să se mai denigreze pe ei înşişi.
Aţi renunţat la o televiziune privată şi aţi ales una publică. Ce v-a determinat să faceţi această schimbare?
Nu o să spun nimic rău despre Pro Tv, niciodată. Îi sunt recunoscător acestui trust pentru toată şansa pe care mi-a acordat-o, iar schimbarea poate că vine la un moment dat cu mersul lucrurilor. Ritmul cu care lucrează Pro TV-ul, uneori pur şi simplu nu s-a mai potrivit cu felul în care vedeam eu anumite lucruri sau anumite chestiuni, motiv pentru care, atunci când ne-am luat rămas bun, am făcut-o în mod civilizat, amiabil şi sper că am şi rămas în aceleaşi relaţii. E un capitol extrem de important în cariera mea.
Şi am ales TVR pentru că, pe de altă parte, dacă Pro Tv este un reper pentru presa privată şi mult din ceea ce înseamnă presa privată s-a construit pe ceea ce Pro-ul a oferit mai departe, în peisajul general al televiziunilor, în schimb televiziunea publică trebuie să aibă valoare. Eu cred în rolul acestei instituţii, chiar dacă ea înseşi e acum lovită din toate părţile şi din interior şi din exterior. Cred că trebuie să vină acel moment în care TVR să-şi ocupe locul pe piaţă aşa cum în alte părţi, de exemplu BBC-ul, are un cuvânt de spus. Aşa cum în peisajul de televiziune britanică, BBC contează şi în cel mondial, asta cred şi eu despre TVR. Şi aici chiar sunt oameni care pot şi au demonstrat că pot să facă lucruri. Mi-aş dori foarte mult să îi sprijine cei care au datoria să-i sprijine. Mă refer aici la parlamentari pe de-o parte, dar şi la telespectatori. E uşor să ai doar pretenţii, dar înainte să ai aşteptări trebuie să vezi cum anume contribui tu la mersul lucrurilor.
Cu ce se ocupă în prezent Cristian Tabără?
Mă împart între presa din stânga Prutului şi cea din dreapta. Lucrez la Chişinău într-un trust de presă compus din 4 televiziuni al căror coordonator editorial sunt şi, în egală măsură, îmi continui activitatea în TVR, unde mergem mai departe cu proiectul „Exclusiv în România”.
Nu-i întotdeauna foarte simplu pentru că munca de la Chişinău e un pic mai acaparatoare, dar mă bucur de înţelegerea echipei de la emisiunea „Exclusiv în România”, efectiv de înţelegerea celor care conduc TVR-ul, aşa încât, reuşim să întrepătrundem lucrurile şi ori de câte ori reuşesc să trec Prutul către vest, facem emisiunile pentru TVR. Mă feresc să-i spun graniţă, îi spun „Prutul”.
Care sunt cele 4 televiziuni din Moldova?
„Prime TV”, „Canal 2”, „Canal 3” şi „Publika TV”, iar eu fac parte din „Trustul General Media Group”. Sunt trei televiziuni generaliste, fiecare cu o anumită orientare pe piaţă, iar cea de-a patra este o televiziune de ştiri, care a fost cumva pusă pe picioare de către cei de la Realitatea, după care a devenit de sine stătătoare şi acum face parte din acest grup.
Totul a început de fapt cu o colaborare cu „Jurnal TV” de la Chişinău, care acum se află într-o mare concurenţă cu acest trust, aproape brutală.
Aţi parcurs toate treptele meseriei, de la reporter la moderator, de la realizator la şef de departament. Aţi realizat de la reportaje meteo, matinale, la dezbateri politice şi evenimente speciale. Ce credeţi că vă poate aduce viitorul în materie profesională?
Destul! Una dintre frumuseţile acestei meserii este că ea nu are margini, nu are limite. Poţi să experimentezi oricât şi întotdeauna să rămână ceva de descoperit. Trebuie să te ţină puterile, răbdarea şi mai ales să te iubească publicul în continuare, pentru că fără apreciere din partea acestuia, meseria aceasta, practic, nu prea există. O faci pentru public, nu o faci pentru tine. Iar publicul, în egală măsură, poate fi superb şi poate fi capricios, poate să te iubească azi şi să te urască mâine, poate să te susţină la ora 7 dimineaţa şi la 8 seara să îţi dea în cap pentru cine ştie ce motiv.
Relaţia cu publicul este extrem de sensibilă şi se derulează în mai puţin de o secundă, cât îi ia să apese butonul de la telecomandă, să schimbe canalul dacă nu-i place ce vede. Este cea mai complicată căsnicie cu putinţă, o căsnicie în care poţi câştiga sau pierde totul într-o secundă.
Mai mult decât atât, ca prezentator, de exemplu, sau realizator de emisiuni, cu alte cuvinte ca om care apare pe ecran, trebuie să nu uiţi nici o secundă că eşti dator în două mari direcţii: eşti dator echipei care lucrează cu tine şi cu care lucrezi pentru public şi eşti dator publicului. Complicate datorii, dar depinzi foarte mult ca realizator de cele două părţi de care spuneam. Deseori echipa e pusă într-o poziţie de mare nedreptate, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în muzică: poate cineva să spună cum se numeşte chitaristul lui Michael Jackson? Nu, toată lumea îl ştie pe Michael Jackson. Sau sunetistul, inginerul lui de sunet? Nu, dar toată lumea ştie că melodiile lui sună extraordinar. Şi multe alte exemple: nu se uită lumea cine filmează pentru „Exclusiv în România”, cine face montajul, cum se numesc producătorii. Doar când îi pomenim noi. Asta e marea nedreptate care li se face şi uneori o fac chiar realizatorii: nu se gândesc cu prea mult respect şi nu se gândesc să-şi onoreze echipa aşa cum se cuvine. Şi la fel se întâmplă şi cu publicul: la cea mai mică urmă de aroganţă îndreptată spre el, ţi se întoarce însutit, costă!
În cadrul emisiunii „Exclusiv în România”, pe care o difuzează Televiziunea Română, aţi avut ca partener Poliţia de Frontieră pe o distanţă de peste 3000 de km în proiectul intitulat „România pe contur”. Spuneţi-ne mai multe despre această experienţă, despre întâlnirea cu poliţiştii de frontieră, dar şi despre momentul în care va fi difuzat reportajul la televiziunea publică pentru că o aşteaptăm cu toţii cu sufletul la gură.
Despre momentul difuzării ar putea să vă spună Marin Găbudean mai mult, care este producătorul emisiunii şi care este aici de faţă. Programarea nu ţine de mine.
Marin Găbudean: Cât priveşte „Exclusiv în România”, emisiunea cu frontiera, va fi undeva prin octombrie, încă nu ştim exact data, pentru că se lucrează la grila de toamnă. Emisiunea legată de Poliţia de Frontieră, probabil că o sa fie printre primele episoade din noul sezon şi, probabil, o să fie difuzată undeva la începutul lunii octombrie. Asta e tot ce pot să ştiu la ora asta. Vor fi două episoade întrucât au fost multe subiecte. Iniţial, când am plecat la drum, am zis ok, facem un episod de 40 de minute, dar s-au legat lucrurile bine şi au fost multe subiecte, astfel că am hotărât să facem două episoade.
Din cate ştiu aveţi o echipă foarte meticuloasă!
Marin Găbudean: Ştiţi ce se întâmplă, noi când am plecat la drum cu Poliţia de Frontieră şi cu „4x4 adventure”, le-am spus aşa: noi suntem o echipă de televiziune, la noi durează mai mult. În momentul când ajungeam într-o locaţie, cei de la „4x4 adventure” făceau două poze şi gata, ok, hai să terminăm. Stai puţin că noi abia acum începem să muncim. Au fost şi momente hazlii şi mai tensionate, dar per ansamblu a fost foarte bine. Şi vă asigur că ne-am mişcat super repede.
Proiectul acesta, la propriu este cel mai lung proiect, niciodată nu am parcurs noi 3000 de km alături de cineva. Eu, personal, am cam fost dezertor, din păcate, pentru că această împărţire între România şi Republica Moldova m-a făcut să mă intersectez cu proiectul doar la începutul şi sfârşitul său, în rest drumul l-a făcut Marin Găbudean, împreună cu colegii dumneavoastră de la Poliţia de Frontieră.
Eu personal vă sunt extrem de recunoscător pentru ideea pe care aţi avut-o şi parteneriatul pe care l-aţi realizat cu „TVR” şi „4x4 adventure”, pentru că avem, realmente, posibilitatea de a arăta românilor ceea ce contează enorm şi anume cum arată, paznicii lor, ca să spun aşa, cine îi apără de toate lucrurile şi cine, până la urmă, este cel care îţi defineşte patria, în sensul geografic al termenului.
Istoria s-ar putea să mute frontierele în stânga sau în dreapta, dar la frontieră va fi întotdeauna cineva, asta e cert. Iar în rest, relaţia mea cu Poliţia de Frontieră se derulează cel puţin săptămânal, când vin din Moldova şi invers, şi tot ce pot să vă spun este că îmi pare foarte, foarte rău pentru cât de puţin vă cunoaşte lumea şi cât de strâmb vă judecă, uneori, şi câte vi se sparg în cap fără nici o vină.
Cum se vede poliţistul de frontieră prin ochii unui cunoscut om de televiziune în momentul în care ajunge la frontieră?
Am să vă fac o mărturisire, ori de câte ori pot, stau la coadă, nu apelez la niciun fel de legitimaţie de presă, decât chiar când nu am de ales şi atunci cu jenă şi cu ruşine, pentru simplul motiv că nu vreau să provoc pe nimeni să se abată de la vreo regulă sau să încerce să creeze vreo situaţie favorabilă cuiva. Şi atunci stau şi îi văd pe poliţiştii de frontieră exact aşa cum sunt: hăituiţi, puşi să-şi facă meseria în cele mai neplăcute condiţii, puşi să suporte tot ceea ce suportă.
De exemplu la graniţa Uniunii Europene, atunci când vii dintr-un stat non UE, foarte puţini sunt cei care ştiu ce înseamnă rigoarea unui control la frontieră. Şi se enervează, se irită, li se pare că se comit abuzuri împotriva lor, că se mişcă lumea prea lent, şi că-s aşa şi pe dincolo, poliţiştii de frontieră. În realitate aceştia pur şi simplu îşi fac meseria.
Da, e complicat şi da, poliţiştii de frontieră, deseori sunt puşi în situaţia în care este pus un prezentator de televiziune: stă în ochii tuturor şi în gura tuturor şi în bârfa tuturor şi nu ai de unde să ştii cine este el, decât dacă stai cu el pur şi simplu o bucată de vreme. Să încerci să stai! V-aş sugera să faceţi un fel de zilele porţilor deschise şi să încercaţi să îmbrăcaţi nişte civili în uniforme de poliţişti de frontieră, să le explicaţi în 2-3 cuvinte ce au de făcut, să le cereţi să facă asta cu rigoare şi să suporte tot ceea ce suportă din partea altor civili care traversează frontiera.
În felul acesta cred că oamenii vor înţelege mai uşor cam ce aveţi de făcut şi cât de greu vă este. Puneţi-i să meargă să patruleze pe fâşie, puneţi-i să suporte tot ceea ce suportaţi dumneavoastră şi apoi mai vorbim despre ce e Poliţia de Frontieră.
Lumea îşi pune întrebări de ce la moldoveni se trece mai repede şi la români se stă mai mult? Pentru că românii au alt regim de control, sunt lucruri diferite, de-asta. Pe ei nu îi interesează cu ce ieşi din ţara lor, pe când pe noi ne interesează cu ce intri în ţară şi cine eşti.
Asta chiar merită să faceţi: propuneţi-le să vină cei care au chef, să îmbrace uniforma şi să stea pe frontieră, să facă ce face un poliţist de frontieră.
Nu prea cred că e posibil, trebuie studiată bine problema.
Ba eu cred că e posibil. Bine, nu chiar tot. Adică el nu poate să vină să-ţi ia paşaportul, dar poate să stea acolo să creadă lumea că e poliţist de frontieră, să stea în coloana aia de maşini şi să asculte şi să încerce să răspundă tuturor celor care au ceva de comentat în permanenţă. Asta poate să facă. Nu are voie să se atingă de documente, să facă tot ce face un poliţist de frontieră, dar asta ar putea încerca: să îmbrace uniforma şi să stea acolo să încerce să le explice oamenilor, să-i asculte, să schimbe rolul.
Acum, după surprinderea poliţiştilor de frontieră pe conturul ţării, aveţi un mesaj pe care doriţi să îl transmiteţi acestora?
Da, cu siguranţă da pentru că este reconfortant să ştii că cineva chiar te păzeşte, mai ales în lumea în care trăim. Uitaţi-vă şi dumneavoastră la câte spaime ne asaltează, la cât de mult se clatină tot ceea ce cunoaştem ca fiind alcătuirea lumii noastre, cum se ciocnesc între ele civilizaţiile, mentalităţile, cum instituţiile se străduiesc să reacţioneze la ceea ce ni se pare că reprezintă o ameninţare, cum renasc radicalismele, cum toată lumea simte nevoia să scoată ţepii, armele, te simţi ameninţat în permanenţă, cel puţin de o bucată de vreme încoace.
Şi atunci e extrem de reconfortant să ştii că există undeva, cineva, care te păzeşte, chiar dacă uneori ţi se pare că te incomodează treaba asta. Prefer să fiu incomodat de profesionalismul celor de la Poliţia de Frontieră, decât să fiu ameninţat de lipsa de competenţă a cuiva. Ori, Poliţia de Frontieră este extrem de competentă.
