Un interviu cu Maestrul Florin Piersic este pentru orice jurnalist o mare provocare, dar şi un moment emoţionant. L-am întâlnit la câteva zile după ce-şi serbase cea de-a 80-a aniversare, la puţin timp după lăsarea cortinei Teatrului Naţional Bucureşti, când vuietul aplauzelor încă nu contenise. Piesa „Străini în noapte” în regia maestrului Radu Beligan, unde parteneră îi este actriţa Medeea Marinescu, este în topul preferinţelor publicului din România.
Emoţiile întâlnirii cu cel mai popular român au fost repede înlăturate de modestia îndrăgitului actor, de zâmbetul său larg şi glumele bune, care îţi crează senzaţia că ai întâlnit o persoană pe care o cunoşti de-o viaţă.
La mulţi ani!
Aţi împlinit de curând, aşa cum vă place să spuneţi, „de 4 ori 20 de ani”. Vă transmitem, în numele poliţiştilor de frontieră, un sincer „La mulţi ani” şi aş vrea să ne spuneţi cum vă simţiţi după o uriaşă activitate teatrală şi cinematografică.
Măi copii - că la vârsta asta pot să vă spun aşa, pentru că pentru mine sunteţi toţi nişte „puşti”, trebuie să vă spun mai întâi că eu nu iubesc cuvintele mari. Aşa că astâmpăraţi-vă cu chestia cu „activitate uriaşă”! Cum mă simt? Vreţi să fiu sincer? În primul rând, nu-mi vine să cred că am făcut atâţia ani... Nici măcar nu vreau să număr până la 80! Dar, de trăit i-am trăit frumos, intens, mai ales că, gândiţi-vă dumneavoastră câte vieţi am trăit eu de fapt, într-una singură.
Şi nu ca pisicile cele cu şapte vieţi, ci ca actorul Piersic, cel care speră că v-a bucurat inimile interpretând atâtea şi atâtea personaje pe scenă, pe ecran şi la televiziune. Apropo de „La Mulţi Ani”, vă mulţumesc pentru gândurile bune. V-aş povesti ce replică a avut Maestrul Beligan, când, nu cu multă vreme în urmă, Domnul Quintus i-a făcut aceeaşi urare, dar hârtia nu suportă vorbe atât de „nobile”. Dar când ne vom întâlni faţă în faţă, cu fiecare cititor, şi sunt sigur că se va întâmpla asta, o să vă povestesc, iar voi cu siguranţă vă veţi amuza.
Cum reuşiţi să insuflaţi sentimentul de a fi mereu mai tânăr decât interlocutorul dumneavoastră?
M-am gândit, m-am întrebat de multe ori cum de am eu parte de atâta revărsare de iubire din partea publicului?! Şi nu cred că sunt lipsit de modestie când spun asta. Sunt cu „cărţile pe masă”. Spun ce simt. Aveţi idee cum mă simt când din o sută de oameni pe care-i întâlnesc pe stradă, nouăzeci şi nouă îmi zâmbesc?
Poate că asta mi se trage din gene. Mama mea era o blondă, o generoasă, o sfântă şi cred că mi-a transmis ceva din felul ei de a fi. Iubesc oamenii şi mă bucur de viaţă. Iar ei simt asta. Brâncuşi spunea aşa: „când încetăm să mai fim copii, începem să murim”. Eu încă mă mai „joc”, îmi place să glumesc mult cu cei din faţa mea şi îi aplaud pe cei care au umor. Şi în fiecare zi învăţ, învăţăm ceva nou din ce ni se întâmplă, auzim sau vedem. Am citit acum câteva zile o cugetare care mi-a plăcut mult:
„Omul îşi sacrifică sănătatea pentru a face bani. Apoi îşi sacrifică banii pentru a-şi recupera sănătatea. Apoi este atât de nerăbdător cu gândul la viitor, încât nu se bucură de prezent. Rezultatul este că nu trăieşte în prezent, dar nici în viitor. Trăieşte de parcă n-ar muri niciodată şi apoi moare fără să fi trăit”
Dacă pentru o zi aţi avea ocazia să deveniţi un om simplu, fără celebritatea din prezent, cum v-aţi bucura de anonimat?
Am să vă spun o mică istorie. Acum cinci-şase ani, publicaţia „Adevărul” a scos pe piaţă colecţia de filme „Florin Piersic”. Pentru colaborarea ce a durat câteva luni, mi-au dăruit o excursie. Unde? În Hawai. La capătul lumii. Două zile a durat drumul. Credeam că nu se mai termină veci. Odată ajuns acolo, neştiut şi necunoscut de nimeni, mă vede soţia mea după câteva zile, cam trist, cam abătut. Aşa că a luat o foaie de hârtie, un pix şi a venit la mine să-mi ceară ... un autograf. Ştia ea ce ştia, că doar nu mă cunoaşte de ieri, de azi. Ne-am amuzat, bineînţeles!
Eu nu prea cred în cei pe care-i deranjează, actori fiind, să fie abordaţi de admiratori. Dacă nu-ţi place să fii ştiut, recunoscut de cei care te aplaudă şi te admiră când eşti pe scenă, de ce nu joci, acasă, în baie, în faţa oglinzii, de unul singur? Puteţi să întrebaţi pe oricine. Dacă după un spectacol, sunt prea mulţi cei care aşteaptă să primească un autograf, eu le notez numele şi adresa şi apoi le scriu. Neapărat. Şi mulţi dintre ei îmi răspund. Şi nu sunt puţini, cei care vin după zeci de ani şi-mi arată o fotografie îngălbenită de vreme şi-mi spun: „V-aduceţi aminte? V-aţi fotografiat cu mine... Păstrez fotografia asta în ramă, deasupra uşii şi mă mândresc că v-am cunoscut”. Ştiţi voi dragilor, ce înseamnă asta pentru mine?
Aţi călătorit în afara ţării foarte mult şi aţi avut multe contacte cu Poliţia de Frontieră. Care este imaginea acesteia în ochii celui mai popular român. Ne puteţi povesti o întâmplare legată de trecerea frontierei?
Vă pot povesti de pildă că acum câţiva ani, Ministerul Culturii, împreună cu Ambasada României din Ucraina, m-au invitat să susţin câteva spectacole cu recitalul „Florin Piersic... Pur şi Simplu”, în ţara vecină. Am acceptat cu plăcere, dar cumva şi cu tristeţea amintirilor ce mă leagă de Cernăuţii primilor mei ani de viaţă, loc în care şi-a găsit sora mea sfârşitul,înecându-se în apele Prutului.
După spectacolul pe care l-am avut în Capitală, am pornit spre Apa, localitate de pe teritoriul ucrainean, vecină cu Sighetul Marmaţiei. Mi-aduc aminte cu mare drag de toţi cei de acolo, care m-au întâmpinat în mijlocul drumului cu steaguri româneşti, pâine cu sare şi o masă, măi oameni buni, ca în povestea lui Harap Alb. La întoarcerea în ţară, la o aruncătură de săgeată de-a răzeşilor lui Ştefan cel Mare, am fost întâmpinat de Poliţia de Frontieră din Sighet, în frunte cu Laurenţiu Batin, şeful lor de atunci, cu care, de altfel, am rămas prieten. Pentru că trebuia să ajung urgent la festivalul de film TIFF, unde primeam un premiu de Excelenţă pentru întreaga activitate, acesta m-a ajutat să ajung la Cluj. Nu după multă vreme, am ajuns din nou la Sighet, unde se înălţase o catedrală purtând hramul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, unde am fost invitat să particip la slujba de sfinţire. Şi uite aşa, azi un pic, mâine un pic, mai un Paşte, mai un Crăciun, în ultimii ani vizitele mele la Sighet şi la prietenii mei de acolo, poliţiştii de frontieră, s-au îndesit.
Tot poliţiştilor de frontieră, de data asta din PTF Albiţa, le datorez cumva faptul că astăzi sunt şi cetăţean al Republicii Moldova. O să mă întrebaţi: „Cum aşa?” Simplu. De multe ori am fost invitat la Chişinău, cu diverse spectacole. Într-una din deplasări, oprind maşina în vamă, am vrut să arăt paşaportul. „Vai di mini, domnu’ Florin, dar dumneavoastră nu trebuie să arătaţi paşaportul, că toată lumea vă ştie”... Aşa că, pe scena Teatrului Mihai Eminescu, unde primul ministru de atunci mi-a înmânat Diploma de Excelenţă în cadrul festivităţii UNITEM, mi-a venit ideea: pai dacă poporul aista moldovean, mi-a arătat atâta iubire şi prietenie, ori de câte ori m-am aflat în faţa lui pe scenă, de ce să nu le întorc sentimentele, devenind şi eu unul dintre ai lor? O lună mai târziu, Preşedintele ţării, semna decretul prin care primeam titlul de „Cetăţean al Republicii Moldova”.
Şi n-am regretat nici o clipă, fiindcă astăzi, la împlinirea vârstei de optzeci de ani, am primit titlul de Artist al Poporului acestei ţări, soră a României.
V-am ruga să ne spuneţi cum este omul Florin Piersic în viaţa de zi cu zi.
Omul Florin Piersic este acela pe care-l ştiţi. Un om ca toţi oamenii, un om care-şi iubeşte cu pasiune familia şi profesia, şi publicul şi prietenii, şi... duşmanii. Ordinea, stabiliţi-o dumneavoastră, pentru că eu nu pot să fac clasamente. În clipele de răgaz, îmi place să plec prin lume în câte-o vacanţă - nu multă vreme pentru că mi se face dor de ţară, dar la fel de tare iubesc să mă retrag uneori la cabana pe care o am nu departe de Cluj, unde mă bucur de puţină linişte şi tihnă, unde scriu, ascult uneori muzică, spun poezii pentru „gimnastica” minţii şi, deseori, trimit câte un gând prin scrisori, celor pe care am avut bucuria să-i întâlnesc prin turneele din ţară şi străinătate, unde am jucat piesa „Străini în noapte”, „Peer Gynt” sau recitalul „Florin Piersic... Pur şi simplu”.
Şi, ca o paranteză, îmi plac scrisorile. Scrisorile acelea scrise de mână, pe care acum lipesc un timbru cu chipul meu. Cei de la Romfilatelia au avut dorinţa sa-l scoată, onorându-mă pe mine, dar şi pe alţi colegi de-ai mei. Asta l-a inspirat pe un prieten al meu, epigramistul Eugen Albu, să-mi spună: „Florine, ce te-a lins până acum lumea pe faţă, dar ce-o să te lingă pe dos”! Şi ca să ştiţi, valorez un leu şaizeci!
Sunt una dintre persoanele care a savurat din plin filmele făcute în perioada de dinainte de 1989. Dintre toate rolurile interpretate de dumneavoastră, care ne-au făcut copilăria mai frumoasă, când aşteptam cu emoţie difuzarea filmelor, care este personajul interpretat cu care v-aţi identificat cel mai bine?
Nu cred că există interviu, în care să nu mi se pună această întrebare! Adevărul e că m-am regăsit în fiecare dintre personajele pe care le-am interpretat, într-o măsură mai mică sau mai mare. Însă, adevărata provocare pentru un actor sunt rolurile de compoziţie. Un rol de compoziţie reuşit, este cel care-ţi aduce satisfacţia personajului descoperit, într-o direcţie total opusă felului de a fi în viaţa de zi cu zi.
Regizorul Alexandru Finţi este cel care a avut intuiţia şi curajul de a mă scoate din zona personajelor în care publicul era deja obişnuit să mă vadă, mă acceptase şi mă gusta - şi a mă duce spre personaje ca Prinţul Miskin din „Idiotul” sau Lennie din „Oameni şi şoareci”, într-o zonă abruptă, chiar riscantă pentru mine în acel moment. Urmarea? După o reprezentaţie la Viena, titlul unei cronici apărute sună aşa: „Este o bucurie pentru un teatru să aibă un asemenea actor - Florin Piersic în „Oameni şi Şoareci”! Ca să vă răspund la întrebare, acesta este genul de personaje cu care m-am identificat ca actor şi care au dat o altă dimensiune carierei mele în teatru. Aceeaşi regulă se aplică şi rolurilor din filme sau apariţiilor de la televiziuni. De pildă, pentru personajul Moise Gâldău din Ultima Frontiera a Morţii, film realizat în 1979 în regia lui Virgil Calotescu, am primit premiul de interpretare A.C.I.N. ( Premiul Asociaţiei Cineaştilor n.r.) A trebuit să trec printr-o transformare fizică însemnată, mă amuz când îmi amintesc: m-am tuns singur atunci, acolo pe platou, cu o foarfecă de tuns oile!...
Dacă v-aţi putea întoarce în timp, ce i-aţi spune debutantului Florin Piersic? Mulţi tineri termină UNATC-ul. Ce sfaturi aveţi pentru proaspeţii absolvenţi? Există o reţetă a succesului?
Mi-aş spune mie, ce aş spune oricui visează la o carieră în teatru sau film: „Pentru a fi actor, dincolo de studiu, trebuie să ai TALENT, să ai o înfăţişare care să-ţi permită să interpretezi o varietate mare de personaje, să fii sănătos - pentru că unele roluri sunt o adevărată provocare de rezistenţă fizică - şi să fii pregătit pentru toate sacrificiile pe care le cere uneori această profesie, care se face cu mare pasiune şi credinţă. Jumătăţi de măsură nu există. Altfel, publicul te simte şi nu-l poţi convinge”.
Care a fost cea mai importantă distincţie primită de către dumneavoastră?
Distincţii? ...am primit multe... Am fost decorat cu „Steaua României în Grad de Cavaler”, şi acum câteva zile pe cea în grad de Ofiţer. Sunt Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti. Am primit în Israel „Medalia Guvernamentală a Ierusalimului” şi prima stea în Piaţa Timpului, unde se află în Bucureşti „Aleea Celebrităţilor”. Glumeam mai acum câteva zile pe scena Operei de Cluj unde am fost sărbătorit, spunând că mi-ar mai trebui o casă, ca să am loc să pun pe pereţi toate diplomele şi distincţiile primite, care desigur că mă onorează.
Pe una dintre ele însă, nu o pot pune pe perete! Ea se află pe frontispiciul fostului cinematograf Republica din Cluj, cel care astăzi de numeşte Cinema Florin Piersic. Şi printre toate titlurile primite, există unul „mai altfel”, legat de filmul „Aproape de soare” pe care l-am făcut în anul 1960 în combinatul siderurgic din Hunedoara. Dragii mei, eu sunt Florin Piersic, decorat cu titlul de „Oţelar III” şi nu pentru rolul interpretat în film, ci pentru că am avut bucuria să muncesc cot la cot cu cei de acolo, în faţa cuptoarelor în care se făcea oţelul. Ca să spun aşa, am făcut o „documentare” la faţa locului, pentru a-mi înţelege mai bine personajul, pe Petre Orsa.
Există lucruri pe care le-aţi face diferit dacă aţi putea da timpul înapoi?
Nu, nu cred... Mi se spune deseori, că aş fi putut ajunge departe dacă m-aş fi născut în altă parte... Ştiu şi eu?! Poate... Ocazii am avut, dar nu m-am putut gândi serios niciodată la o asemenea schimbare. Am jucat în multe filme româneşti, dar şi în coproducţii internaţionale, alături de actori ca Alberto Sordi, Richard Johnson, Antonella Lualdi, Jean Marais, Isabelle Adjani şi mulţi alţii. Dar n-am simţit niciodată că pierd ceva din şansa profesiei, rămânând în ţara în care m-am născut. Dimpotrivă!
V-am ruga, în încheierea interviului, să transmiteţi un mesaj colegelor noastre, poliţiste de frontieră, luând în calcul că Revista Frontiera va apărea la începutul lunii martie.
Pentru femei – în general - eu am un cult, pornit de la iubirea şi admiraţia definitivă pe care am avut-o pentru mama mea, pe care am iubit-o fără margini. Aşa că, ziua dumneavoastră poate fi în fiecare zi.
Să aveţi o primăvară frumoasă!
