Copilăria Sofiei Vicoveanca i-a fost întunecată de greutăți. Tatăl său a fost luat prizonier de sovietici, după anexarea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Împreună cu mama sa, Sofia s-a refugiat în comuna Vicovu de Jos, unde și-a petrecut copilăria.
Constrânsă de greutățile materiale prin care treceau refugiații, micuța Sofia a învăţat treburile gospodăriei. Mai târziu a absolvit Școala Populară de Artă din Suceava și a fost angajată, prin concurs, în anul 1959 ca solistă de muzică populară la Ansamblul de Cântece și Dansuri "Ciprian Porumbescu" din Suceava. În scurt timp a devenit celebră şi a reuşit să ajungă la inimile tuturor iubitorilor de muzică populară, şi nu numai.
Într-un interviu acordat revistei noastre, Sofia Vicoveanca ne-a povestit despre copilăria sa zbuciumată, primii paşi în lumea artistică, ce sacrificii implică această carieră, dar şi despre o serie de alte lucruri interesante pe care vă lăsăm să le descoperiți.
Doamnă Sofia, v-aţi născut în comuna Toporăuţi, din judeţul Cernăuţi, localitate care în prezent este în Ucraina, dar aţi copilărit în Vicovu de Sus, de unde provine şi numele dumneavoastră. În ce împrejurări a trebuit să vă mutaţi din Toporăuţi?
S.V. Aşa este, în actele din alte vremuri sunt născută în URSS, iar în paşaport figurez născută în Ucraina. Cert este că eu sunt născută în comuna Toporăuți, aflată în apropiere de orașul Cernăuți, care astăzi este în Ucraina. Părinţii mei au avut o situaţie foarte bună, aveau o prăvălie, unde vindeau sare, chibrituri şi alte mărunţişuri. Eram nişte oameni bine situaţi, aveam cai, avere, nu aveam lipsuri foarte mari. A venit războiul, iar tata a plecat şi a rămas prizonier la ruşi mulţi ani, iar mama a îngropat tot ce a avut de preţ. Apoi ca să nu stea singură acasă, m-a luat în braţe şi s-a refugiat la Bivolărie, Vicovu de Sus, la mătuşa Istina, care înfiase o soră de-a mamei pe care o chema Sofia. Eu eram mică, aveam vreo doi ani, nu prea am amintiri de atunci. Vă relatez doar din povestirile mamei. Am trăit mereu cu gândul că toate apele se vor limpezi, că vom reveni la casa noastră şi vom relua firul vieţii. Apoi s-a pus graniţa, ne-au rupt de casa noastră şi am rămas doar cu ce aveam pe noi. Azi munceam, mâine mâncam, cam aşa mi-a fost toată copilăria. Mama m-a sfătuit mereu să nu îmi stea niciodată mâinile în loc, iar graţie acestor sfaturi ştiu să mulg vaca, ştiu să ţes covoare, ştiu tot rostul câmpului, dar şi al unei gospodării. Dacă m-aţi văzut vreodată la televizor, probabil că aţi observat că mâinile mele nu stau în loc niciodată, tot timpul sunt în căutare să facă ceva. Am mai spus la lume că fără muncă nu se poate trăi, nu pică nimic din cer. Munca îţi dă demnitate, iar dacă toată agoniseala este făcută cu sudoare, îţi trece hoţul pe lângă casă şi nu îţi vede casa, pentru că lui Dumnezeu îi plac oamenii harnici. Dumnezeu ştie ce înseamnă munca făcută cu sudoare, iar el îţi transformă sudoarea în floare. Asta sunt eu… Nepoatele mele îmi spun "mămuca care scoate pete", nu ştiu cum reuşesc asta, dar ele mereu când se pătează pe hăinuţe de fructe, de ciocolată, vin la mine şi îmi spun "mămucă, scoate petele astea". Cu toate astea, iată că Dumnezeu a avut alt plan cu mine. În toamnă dacă rânduieşte Bunul de Sus, pe 1 octombrie, voi face 58 de ani de cântec, în rest nici nu vreau să mă uit în buletin ca să nu vă stric ziua.
Se spune că Dumnezeu ne dă copiii cu împrumut, pentru că noi îi creştem, îi formăm cum vrem noi, dar Dumnezeu are planul lui. Mama nu şi-a închipuit niciodată că eu voi trăi cu traista în băţ, umblând prin lume. Cu toate că nu mai mulg vaca, iată-mă că am ajuns la 58 de ani de cântec, ceea ce înseamnă o viaţă de om".
V-aţi mai întors în localitatea în care v-aţi născut?
S.V. Eu m-am format ca artist şi ca om în cadrul Ansamblului "Ciprian Porumbescu" unde făceam turnee. Îmi aduc aminte că am fost pentru câteva zile în Bucovina ocupată. La graniţă ne-au primit cu pâine şi sare, aşa, ca după tradiţie. Asta se întâmpla acum vreo 42 de ani, eram tânără, băiatul meu, Vlăduţ, avea vreo 3-4 ani, iar eu o rugasem pe mama mea să stea cu el cât sunt plecată în turneu. Eu aveam în Cernăuţi o mătuşă, pe sora tatălui meu care m-a şi botezat. Eu le-am zis celor de acolo că în cazul în care vine la spectacol să nu o alunge, să mă anunţe ca să pot vorbi cu ea mai discret. Eu ştiam regulile, ştiam că nu e voie, însă ei mi-au făcut o surpriză.
Noi am cântat în toate satele româneşti şi, în ultima zi de popas, văd venind spre autocarul nostru o Volgă, în care erau două persoane, şoferul şi încă cineva. Ei au vorbit cu şoferul nostru, după care m-au luat cu ei. Eu am crezut ca vor să le facă în ciudă colegelor mele de la ansamblu, dar ei m-au dus la casa bătrânească unde m-am născut eu. Asta a fost o mare surpriză pentru mine. Acolo era sediul colhozului, dar în curte, în livadă, era turnată o temelie nouă unde era statuia lui Lenin. Am intrat înăuntru, nu am avut nici un fel de emoţie pentru ca nu aveam eu amintiri din acel loc. Acolo erau birouri că doar era sediul colhozului, iar ei mi-au spus: "Uite, casa ta a fost aşa, dar noi am mai adăugat nişte dependinţe".
După ce am vizitat-o şi am ajuns la poartă, domnul acela care mă însoţea a rupt o creangă dintr-un scoruş pe care îl aveam la poartă şi mi-a zis s-o păstrez amintire. Aici m-au atins, în acel moment m-am emoţionat, mi-au dat lacrimile. Ei s-au retras, m-au lăsat singură, m-am liniştit, iar apoi am venit acasă. Primul lucru pe care l-am făcut, m-am dus la mama şi i-am zis: "uite mama, ai o creangă de la casa noastră". În acel moment mama a căzut la pat, s-a îmbolnăvit de era să moară. Eu mă simţeam vinovată ca mi-am îmbolnăvit mama. Am chemat doctorul care a consultat-o şi mi-a spus trăgându-mă deoparte: "nu ştiu ce aveţi în casă, dar dacă nu rezolvaţi problema să ştiţi că o pierdeţi". Mama refuza să mănânce, nu mai plângea, dar stătea în pat, nici nu putea să se ridice. Eu nici nu ştiam ce să mă fac, eram speriată că îmi moare mama. Atunci am stat de vorbă cu băiatul meu care avea 4 ani şi i-am zis aşa: "Vlăduţ, ţie când ţi-e foame te duci la bunica şi îi spui că ţi-e foame şi că nu poţi mânca fără ea". Băiatul a înţeles despre ce e vorba, s-a dus la mama şi pentru că el era lumina ochilor ei, el fiind şi primul nepot, a început să mănânce cu el şi într-o lună de zile mi s-a înzdrăvenit mama.
Într-o zi, vin de la repetiţii de la ansamblu, mama, mă aştepta cu mâncarea pe masă, terminăm de mâncat, spălăm vasele. Era o atmosfera frumoasă, iar mama era veselă. Stă ea ce stă şi îmi zice: "Ei, acum că am terminat de mâncat, povesteşte-mi ce mai e pe la casa noastră!?" Nici vorbă să-i spun mamei. I-am zis "morţii cu morţii, vii cu vii". Greşisem o dată şi nu voiam să mai greşesc şi a doua oară.
Spuneaţi că tatăl dumneavoastră a fost luat la război şi a rămas prizonier. Ne puteţi da mai multe amănunte despre acest aspect important? Cum a fost revederea cu tatăl dumneavoastră?
S.V.: Vreau să vă spun că nici nu mai ştiam dacă mai trăieşte, pentru că pierdusem legătura cu el. După ce s-a întors, tatăl meu nu prea ne-a povestit, probabil că ce era în sufletul lui nu mai cuteza să scoată la lumină. Tatăl meu nu a fumat, nu a băut, tatăl meu a muncit toată viaţa. La vecinul putea să curgă lapte şi miere, pe el nu îl interesa, dar dacă îi luai din munca lui, cât e negru sub unghie, devenea fiară. Mie mi-ar fi plăcut să fiu ca tatăl meu şi să fiu la fel de hotărâtă ca el.
Aţi fost chemată de la şcoală când s-a întors tatăl acasă?
S.V. Nu am fost chemată. Am venit eu singură de la şcoală către casă după terminarea orelor. Nu era o problemă de distanţă, că eram un întreg grup de copii şi era o bucurie imensă când ne întorceam de la şcoală.
Gara de la Vicovu de Sus, era la Bivolărie, iar eu pe primele clase acolo le-am făcut. Aveam cam 2 km şi ceva de mers pe jos, atât la dus, cât şi la întors.
Ei, şi venind de la şcoală, îl văd pe tatăl meu care era îmbrăcat în militar şi îmi zice: "hai la tata", mie nu prea îmi venea să mă apropii, era un sentiment tare ciudat. Noi nu mai ştiam nimic de tata. Mama în sat era numită "văduva" şi "refugiata". Unde era luatul zestrei la nunţi, la înmormântări, la toate evenimentele satului, eu eram cu mama de mână. Mama mi-o zis: "Du-te că e tata!". Nu-l ştiam. El mă lăsase un ghemotoc de copil şi acum eram deja în clasa a II-a.
Deşi nu l-am făcut de râs niciodată pe tatăl meu nu a fost tocmai încântat de meseria pe care mi-am ales-o. Chiar mai târziu, după ce m-am măritat şi am făcut şi un copil mi-a spus: "Tu eşti femeie măritată, ai bărbat, ai copil, nu-i de tine meseria asta, să umbli fleura prin lume".
Ce ar fi vrut tatăl dumneavoastră să lucraţi, ca să fie mulţumit?
S.V. Şi-ar fi dorit să râmân lângă părinţi.
Iar mama cum era?
S.V. I-am descoperit cântecele şi glasul mamei când au apărut fraţii mei pe lume. Mama nu cânta la petreceri, suferise foarte mult. De la mama am foarte multe cântece, însă era foarte interiorizată. Îmi spunea mama să nu vorbesc mult, cât vorbesc acum, să nu râd tare şi să-mi măsor pasul şi vorba. Şi asta cam fac şi acum, dar îmi mai dau drumul şi nu-mi mai tace gura.
Iar mamei, în toată viaţa ei, i s-a părut că nu are parte de mine şi văzând că tot merg prin lume cu meseria mea mi-o zis:"chiar nu am parte de tine că tot dusă eşti".
Tocmai de-asta sunteţi plăcută, că vă place să vorbiţi şi să cântaţi minunat!
S.V. Ştiţi că sunt văduvă de 16 ani, dar încă nu am ajuns să vorbesc singură prin casă.
Mai aveți rude rămase în Ucraina cu care păstrați legătura?
S.V. Ar fi verişorii mei din partea naşei de botez, Serafim se numea, dar care şi ei s-au stins de mult, cred. Ei s-au căsătorit şi or plecat, s-au împrăştiat prin toată Rusia. Nu am ţinut legătura, nici nu aveam voie să ţinem legătura, astfel că fiecare şi-a făcut un rost. Ştiu că o altă soră de-a mamei mele, Pazinca, nume vechi care nu se mai regăseşte, a fost dusă în Siberia. Dacă rămâneam şi noi şi nu fugea mama la Vicov, cred că tot acolo ajungeam şi noi, în Siberia. Iar fratele lor, Nicolae, care a fost contabil la fabrica de cherestea din Vicov, şi el nănaş, că eu am avut patru nănaşi, a căutat-o, na, fiind contabil, era mai luminat, a căutat-o prin Crucea Roşie. Cred că s-a stins, ca nu a dat de ea. Am mai încercat şi apoi, când vremurile se mai potoliseră şi puteam să luăm legătura cu cei care fuseseră duşi în Siberia, dar nu am reuşit să aflăm nimic, cred că s-a stins pe acolo pe undeva.
Îmi aduc aminte iarăşi, o mică poveste: era vară şi seara se mai adunau oamenii după câmp, mâncau şi mai stăteau la aer pe prispă. Eu am adormit în braţele mamei şi a venit un bătrân, iar eu eram între trezie şi somn, şi l-am auzit pe bătrân "Veronică, am auzit că cei născuţi de o parte, îi ia şi-i duce în Siberia.". Iar mama plângea şi spunea "Dacă o ia pe ea, mă duc şi eu cu ea". Deci pe mine ar fi trebuit să mă ia şi să mă ducă în Siberia, că eram născută acolo.
Care sunt lecţiile de viaţă oferite de copilăria trăită la sat, ce v-a rămas întipărit în memorie după ani?
S.V. Vreau să vă spun un episod, care m-a ajutat foarte mult în viaţă. Eram mică-mică, maxim 5-6 ani. La noi erau haiduci. Ei... şi era unul, Motrescu, de la noi din sat. Şi l-a prins pe Motrescu la Vicovu de Sus, iar eu am fost martoră când a fost prins. El a coborât din pădure şi a venit chiar în vecini, la noi. Mi-aduc aminte că era cânepa mare. Ei, cineva l-o trădat şi au venit soldaţii şi l-o prins şi o pus toată cânepa aia la pământ. Pe el l-o legat de coada calului cu mâinile. Era mult praf pe drum, că era vară, un fel de uliţă care cobora de la fâneaţă, pe unde aduceau oamenii fânul acasă. L-au legat şi a mers aşa cu el, iar omul ăla era efectiv târât pe jos. Lumea stătea ca în rugăciune, nu mişca nimeni. Mama mă strângea de mână ca nu cumva să scot vreo vorbă. Şi la un moment dat o ţâşnit din mulţime o femeie mărunţică şi şi-a aruncat basmaua de pe cap. Era mama tânărului, a haiducului, şi şi-a despletit părul aşa dintr-o mişcare şi jelea, efectiv spăla cu părul ei sângele de pe drum. Asta nu am să o uit cât oi trăi.
Mai târziu am jucat în câteva filme şi am reuşit să dau viaţă personajelor, când era vorbă să plâng mă gândeam la episodul acesta. Şi pe scenă când urcam şi trebuia să apar plângând, întotdeauna apelam la acel moment. Deşi a trecut foarte mult timp şi acum îmi vine să plâng de durerea acelei mame, care nu spunea nimic, decât cu părul ei lung ştergea sângele de pe bolovani, în urma băiatului care era târât de coada calului.
Ce impact a avut! Totul s-a sedimentat în sufletul meu ca peste timp să pot scoate la lumină cântece.
Vreau să vă mai spun ceva! Îmi amintesc că în copilărie primeam adesea pachete de la americani: Primeam nişte cutii, iar în acele cutii aveam conserve, biscuiţi, ciocolată. Porţia mea pe zi de ciocolată era cam cât e unghia, cam un pătrăţel. Iar eu luam porţia de ciocolată şi fugeam în porumbişte şi stăteam ore în şir cu limba pe bucăţica aceea de ciocolată ca să nu se topească niciodată. În 58 de ani de activitate am străbătut multe continente, am mâncat fel de fel de ciocolate deşi nu prea îmi place mie ciocolata, însă gustul acelei ciocolate nu l-am găsit nicăieri. Dacă mă întrebaţi ce am mâncat astăzi de dimineaţă nu ştiu să vă răspund, dar dacă mă duceţi în lumea copilăriei ştiu ce gust avea ciocolata, gusturile de mâncare de atunci, ce miros avea iarba sau ce forme de nori se formau sus pe cer.
Satul românesc de astăzi s-a schimbat faţă de acea perioadă în care Sofia Fusa copilărea pe uliţele satului Vicov?
S.V. Cam da, în sensul că avem şosele, cărări pietruite, oamenii noştri pleacă în lume şi lucrează, apoi vin acasă, îşi fac case frumoase, pentru că ei muncesc pe bani cu amar, griji şi cu dorul de casă.
Aveţi o povaţă pentru cei tineri, care sunt la început de carieră?
S.V. Pe cei tineri care vor să pornească la drum, i-aş sfătui să facă cum fac eu. Eu mă întreb: "Tu eşti pregătită să intri în examen?". "Cum, Doamne, în examen?", îmi zic. "Că-i spectacol că-i botez, că-i nuntă, tu intră în examen!" Pentru că uneori nu eşti în formă vocală, tu depinzi de foarte multe: de sunet, de orchestră, de foarte multe şi oamenii nu gândesc la fel. Tu trebuie să faci faţă, cum te îmbraci, cum vorbeşti, cum zâmbeşti, să nu jigneşti, dar să ieşi tu deasupra. Trebuie foarte mare grijă.
Vă spun ceva, şi eu sunt la rândul meu spectatoare, eu îmi dau seama de actor, de cântăreţ, de cum păşeşte pe scenă, dacă se gândeşte că trebuie să plece să prindă trenul. De asta am emoţii de fiecare dată când urc pe scenă. "Măi, după atâţia ani ai emoţii?" Da, şi mai mari pentru că omul te vrea proaspăt de fiecare dată, nu contează că boala nu ne iartă nici pe noi, artiştii, sau că ne mai plânge și nouă sufletul din când în când, iar tu trebuie să-i faci pe oamenii să le placă.
În familia mea am fost patru frați. Eu cap de linie, sora mea ultima şi doi fraţi între noi. Fraţii au murit la trei ani unul de altul. Vreau să vă spun că la înmormântare şi la unul şi la al doilea frate a trebuit să cânt în acele zile şi lumea trebuia să joace. Numai pereţii au ştiut ce e în sufletul meu când am venit acasă. Asta îi învăţ eu pe tineri, dacă ei sunt pregătiţi, că e frumos la prima vedere. Dar nu e aşa, tu trebuie să convingi prin sinceritate, trebuie foarte multă muncă, muncă, muncă şi iar muncă.
Eu chiar și după atâția ani de muzică am date acum 23 de cântece noi în lucru şi apoi, mai am în aşteptare alte 23.
V-aţi întors zilele trecute de la Londra, românii care v-au ascultat acolo sunt diferiţi faţă de românii din ţară care vin la concertele dumneavoastră?
S.V. Da! Să vă spun de ce: ei sunt bucuroşi cântă, joacă, dar dacă te uiţi în ochii lor te îneci în amar. Eu văd şi ce nu trebuie. Mi-o zis un medic o dată pe drum: "Doamnă nu trebuia să te faci cântăreaţă, prea vezi multe şi prea le înţelegi!", dar nici nu mi-o spus ce trebuia să mă fac. "Prea reuşeşti să le învârţi, intuieşti orice mişcare!". Din mişcare, îmi dau seama, după poziţia corpului, dacă mă ascultă sau nu. Este experienţă, am ani grei în spinare.
La optsprezece ani, practic, v-aţi început cariera, când aţi intrat în ansamblul "Ciprian Porumbescu" din Suceava şi, odată cu intrarea în ansamblu, numele de Fusa a fost înlocuit cu cel de Vicoveanca?
S.V. Întâi a fost Vicoveanu, apoi Sofia de la Vicov şi pentru că suna ca "Victoria de Los Angeles". Pe atunci am avut un director care era militar, colonel Valeriu Cîmpeanu, dar el era şi poet, îi plăcea foarte tare poezia. Eu la vremea aia eram în cor, dar nu eram folosită ca solistă. El a spus că Fusa nu-i nume de scenă, nu sună frumos şi mi-o schimbat numele. Dar părinţi mei întotdeauna mi-au spus "Să fii supusă, să nu cumva să întorci vorba". Şi după ce am început sa fiu cunoscută drept artistul Sofia Vicoveanca, tatăl meu a spus "Ţi-o fost ruşine de numele meu…", şi i-am răspuns, "No, dar tu m-ai învăţat să fiu supusă şi să nu răspund", iar el zicea "Da, da, ai dreptate aşa trebuie."
Aveți un repertoriu foarte bogat care cuprinde cântece de leagăn, doine de dragoste și dor, colinde, bocete sau balade, dar şi cântece de voie bună. Care sunt cântecele în care vă regăsiţi cel mai mult?
S.V. Ceea ce pot să cânt sunt doinele, baladele şi amaru’! Dar, duc bine şi cântecul de joc.
Dar eu personal vă văd cu zâmbetul pe buze tot timpul!
S.V. Păi sigur! Aşa trebuie că doar nu vreţi să se spun că m-a bătut cineva!
De unde aţi cules cântecele dumneavoastră, repertoriul?
S.V. Mi-am cules cântecele din zona mea, din Bucovina. Asta mi-a dat Dumnezeu: puterea de a fi mai selectivă, să fiu eu ca nimeni şi nici alţii ca mine. Dacă vor să se ia după mine, e treaba lor, important e să fiu eu ca nimeni. Şi încă ceva, când a venit pruncul meu pe lume, mi-a coborât glasul cu o terţă, o terţă în muzică înseamnă foarte mult. Eram tânără şi dintr-o dată m-am trezit cu un glas de bătrână. Şi atunci, am adus în portul meu costumul bătrânesc de la munte, basma neagră cu ciucuri, alternanţă între alb şi negru, catrinţă lungă, opincă şi traistă. Pentru că asta este realitatea, oricât de sus pe scara societăţii au urcat oamenii, o străbunică la ţară tot a avut, iar eu le-am adus aminte de ea. Plus glasul, care e foarte grav. Şi iată că băiatul meu când a venit pe lume mi-a schimbat destinul prin vocea mea gravă.
O altă schimbare a destinului avusese puțin mai înainte, când mătușa mea Saveta, care s-a stins acum vreo doi ani, a hotărât să mă rupă de lumea satului şi mi-a spus: "Tu să te duci în lume, dar să nu mă faci de ruşine!". Cu ea am plecat de acasă, spre disperarea mamei care avea acasă doi băieţi şi pe surioara mică de vreo doi ani și dorea să mă aibă lângă ea. Am plecat la o altă mătuşă care locuia în Suceava, aşa mi-a fost cărarea. Dar vă spun că omul oricât ar vrea să facă, nu reuşeşte dacă nu este ajutat.
Cu ce se ocupă Sofia Vicoveanca în timpul liber?
S.V. După cum ştiţi, cochetez cu poezia, am trei cărţi tipărite, dar am şi partea de proză. Tot ce v-am povestit eu este scris în cărţile mele, am trei volume şi acum lucrez la al patrulea. În plus, ca orice om, spăl, calc, pun aspiratorul, fac curăţenie, spăl geamurile.
Sofia Vicoveanca spală geamuri?
S.V. Normal! Când primesc un telefon, care nu-mi place, dacă eu ieri mi-am spălat geamul, mă apuc din nou să-l spăl, ca să nu plâng. Trebuie doar să fiu atentă să nu pic de la etajul doi sau mai bine mă apuc de călcat, nicio dunguliţă să nu rămână!
Însă în nopţile când somnul nu vine la mine, scriu poezii. Poeziile mele nu pot fi cântate, sunt de altă natură.
Fiul dumneavoastră lucrează în televiziune, aşadar v-a călcat cumva pe urme.
S.V. Păi, dintr-o cântăreaţă şi un jurnalist nu putea să iasă un om normal... este operator şi este mai aprig de muncă şi decât mine şi decât bărbatul meu. Are o casă pe pământ şi pomi şi îi place ce face. Are şi câini. La "O dată în viaţă" am primit un căţel cadou pentru că ei știau că mi-a murit câinele de la Vicov. Şi am spus că nu mai vreau un căţel ! Nu mai am lacrimi la cât am plâns după atâţia câini, Nu mai vreau! Şi i l-am dat lui Vlad. Este un Carpatin din acela mare cu numele "Zeus". Uneori când îl văd îi spun "Măi tu eşti al meu, eu te-am primit de la televiziune..."
Am înţeles că aţi realizat la Vicov un mic muzeu?
S.V. Da. Am o căsuţa la Vicov, în stil bătrânesc, că nu am avut posibilităţi mai mari. Aici am o colecţie de costume tradiţionale, în jur de 150 la număr. Cei care doresc să le vadă, chiar şi în lipsa mea, găsesc acolo permanent pe cineva, pe Badea Ilie, care este un vecin.
Care este secretul longevităţii dumneavoastră artistice?
S.V. Munca! Eu am grijă de fiecare dată să schimb repertoriul, să schimb costumele, pentru că lumea este atentă la detalii şi te judecă "îţi găsesc fire albe care nu sunt încă". Întotdeauna am vrut să fiu aparte şi să nu dezamăgesc.
Mai am o altă mică poveste să vă spun: Eram tânără, în turneu pe la Arad şi pe scena filarmonicii, înaintea mea a fost pe scenă Maria Petraru. O cântăreaţă moldoveancă frumoasă şi la trup şi la chip, dar şi la suflet, un caracter frumos. În momentul ieşirii ei pe scenă s-a auzit dinspre public un murmur de apreciere, atât era de frumoasă! Şi mi-am zis ce pot face eu pentru că la mine nimeni nu o să facă aşa. Atunci am realizat că va trebui să cânt în aşa fel încât nimeni să nu fie atent la altceva şi să rămână pe firul cântecului. Şi dacă, după concert cineva se duce în sală şi întreabă un bădiţă "Cum a arătat bade fata care a cântat?" el să spună "Nu ştiu". Într-atât să fie furat de muzica pe care eu am cântat-o. Aşa e pe scenă, pentru că în viaţa de zi cu zi asta sunt! Dar ştiţi că nu am fost chiar aşa de aruncat. Acum când mă uit la nişte filmări mai vechi îmi zic, "Măi, dar ce proastă am fost!" Totuşi, aşa am avut eu gândul acesta că nu sunt o arătoasă, dar frumuseţea nu este numai ce se vede, ci din interior porneşte! Vorba, cuvântul, respectul, demnitatea. MUNCA, scrisă cu litere mari. Fără muncă nu se poate.
R. Aţi locuit în permanenţă aproape de zona de frontieră şi aţi cunoscut şi intrat în contact, prin numeroasele dumneavoastră ieşiri din ţară, cu cei care veghează la frontieră. Cum sunt poliţiştii de frontieră prin ochii Sofiei Vicoveanca?
S.V. Vreau să vă spun că la Vicovul de Sus era sediul grănicerilor, iar noi am avut casa chiar lângă fabrică. Noi nu am avut nimic, că eram proletari, iar fabrica ne-a dat o bucată de pământ, unde am făcut o căsuță acolo. Iar pe aici treceau grănicerii care patrulau. Mama ieșea de fiecare dată și le dădea lapte, o bucată de pâine sau ce avea ea în momentul acela. Vecinele o întrebau: "Veronică, de ce dai de fiecare dată băieților ăstora mâncare?" Iar mama le răspundea că am şi eu doi băieţi, iar când or face armată poate şi lor o să le dea cineva de mâncare.
Să vă mai fac o mărturisire: eu dacă văd paradă militară îmi vine să plâng. Nepoţelele mele nu înţeleg de ce plâng. Îmi amintesc că acum câţiva ani în urmă, pe 1 Decembrie, am fost chemată la Iaşi să cânt de Ziua Românilor. Atunci îmi amintesc că le-am spus că vin cu condiţia să-mi dea un tricolor, mare şi bun, altfel nu vin. M-au întrebat "dar ce vreţi să faceţi cu el?". "Mi-l pun pe balcon că sunt româncă în ţara mea".
Sunt de acord cu verificările la sânge în punctele de frontieră. Acestea sunt necesare. Admir colegii dumneavoastră foarte mult că îşi fac treaba. Munca dumneavoastră este necesară. Să nu se supere nimeni dacă sunt controlaţi. Trebuie aceste lucruri, deoarece în lume se întâmplă atâtea, iar ei îşi fac datoria. De ei depinde să avem un zbor liniştit şi plăcut.
Acum la final, vă propunem să transmiteţi câteva cuvinte cititorilor noştri, care în marea lor majoritate sunt poliţişti de frontieră.
S.V. La petreceri, după cele 40-50 de minute, când termin de cântat, la final, pe lângă cele cuvenite spun aşa de fiecare dată: Mulţumesc lui Dumnezeu că avem pace la hotar şi să ne trăiască cei care ne apără ţara. Datorită lor noi avem linişte şi pace. Şi nu-i chiar de ici-colea. Este riscant, mai ales câte se întâmplă în lume în zilele noastre.
Am toată admiraţie pentru ei şi îmi sunt foarte dragi!
Mulţumim mult pentru cuvintele frumoase, vă dorim multă sănătate şi să ne revedem cât mai curând la concertele dumneavoastră!
