Cristian Ţopescu s-a născut la 26 martie 1937, la Bucureşti. Fiul ofiţerului de cavalerie Felix Ţopescu, membru al echipei hipice a României, participantă la Olimpiada din Berlin din anul 1936, Cristian Ţopescu, fiind pasionat de hipism, i-a călcat pe urme tatălui său, absolvind Şcoala de Grăniceri de la Oradea. Totodată, este licenţiat al Institutului de Educaţie Fizică şi Sport.
Cristian Ţopescu a făcut sport de performanţă la Clubul Sportiv Steaua Bucureşti (1953-1964), unde a practicat hipismul. A cucerit titlurile de campion naţional în proba de sărituri peste obstacole, în 1960 şi 1962. După retragerea din activitatea competiţională a devenit, în 1964, reporter sportiv la Televiziunea Română, calitate în care a participat la şase ediţii ale Jocurilor Olimpice de vară şi patru ale Jocurilor Olimpice de iarnă. A fost redactor-şef al Redacţiei Sport a TVR (1992-1997) şi director general adjunct al TVR (1997-1999).
În lunga sa carieră de comentator sportiv a avut peste 5.000 de transmisii în direct de la Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale şi Europene. A publicat peste 200 de articole cu subiect sportiv în presa scrisă, precum şi volumele „Steaua, performanţă şi prestigiu” (1988), în colaborare cu Octavian Vintilă şi ''Fair play'' (2003). În 2002 a apărut pe piaţă biografia celui mai valoros comentator sportiv, intitulată „'Cristian Ţopescu - Evenimente, succese, sancţiuni la microfonul TV”, scrisă de Alexandru Răducanu.
A fost directorul cotidianului „Prosport” (2003-2007), vicepreşedinte al Fundaţiei ProSport, ProFamilie, ProEducaţie. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România, membru al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român. A fost reporter sportiv la Radio Europa FM, director de Relaţii Publice, Imagine şi Mass-media la „Fotbal Club Steaua”, comentator la canalul Eurosport, senior editor la Radio Sport Total şi senior editor la „Adevărul” şi a coordonat suplimentul „Adevărul Sport”, alături de Ovidiu Nahoi şi Daniel Nazare.
A candidat, din partea Partidului Naţional Liberal, la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, în colegiul 7 Senat din sectorul 4 al Capitalei, obţinând mandatul de senator pentru legislatura 2008-2012; a fost membru în Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport şi în Comisia pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă.
Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru al Comitetului Olimpic Român și membru al Asociației Presei Sportive.
A fost distins cu: Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2003), Ordinul Olimpic „Colanul de Aur” (1998), Diploma de Onoare CIO (1994), Trofeul Comitetului Olimpic Român pentru „Promovarea Olimpismului” (1997), Ordinul Meritul Sportiv. La 25 octombrie 2007, președintele României, Traian Băsescu, a semnat decretul prin care colonelul în retragere Cristian Țopescu a fost înaintat la gradul de general de brigadă (cu o stea). Regele Mihai I i-a conferit, la 13 septembrie 2010, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Palatul Elisabeta din București, Decorația regală "Nihil Sine Deo", pentru merite deosebite aduse sportului românesc. De asemenea, în 2016 în urma unui decret semnat de preşedintele României în octombrie 2016, colonelul în retragere Cristian Ţopescu a fost avansat la gradul de general de brigadă iar pe 30 ianuarie, prin Hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, fostul comentator a primit titlul de cetăţean de onoare al Bucureştilor.
Ultimul sa distincţie, Ordinul "Steaua României", i-a fost acordat de către preşedintele României, Klaus Iohannis „în semn de înaltă apreciere pentru întreaga activitate” cu câteva zile înainte de a împlini 80 de ani.
R - Încep prin a vă spune la mulţi ani, pentru frumoasa vârstă pe care tocmai aţi împlinit-o.
Sunteţi una din cele mai cunoscute voci din televiziune şi din radioul românesc. Prin dumneavoastră s-a transmis emoţie, bucurie, uneori chiar şi dezamăgire. Dând timpul înapoi mi-aş dori să vorbim şi despre alte lucruri care sunt legate de activitatea dumneavoastră, sportivă, militară şi să ne întoarcem apoi la cea de comentator pe care o cunoaştem cu toţii.
Tatăl dumneavoastră, Felix Ţopescu, a fost unul dintre colegii noştri despre care noi, poliţiştii de frontieră păstrăm o amintire foarte frumoasă, dumnealui fiind unul dintre cei mai valoroşi sportivi de hipism pe care România i-a avut, fiind membru al echipei hipice a României care a participat la Olimpiada din Berlin 1936. Dumneavoastră cum vi-l amintiţi ?
CŢ - Aşa cum aţi spus, tatăl meu a fost ofiţer de cavalerie, a făcut parte din echipa hipică a României, participantă la Jocurile Olimpice de la Berlin din anul 1936, unde un călăreţ român, Henri Rang, a câştigat medalia de argint în proba individuală. Erau vremuri în care echipa hipică a României mergea din succes în succes, la Viena, la Londra unde câştigau premii importante. Din păcate, în anii 50, cavaleria, considerată de conducerea ţării ca o armă de elită cu ofiţeri bine educaţi, și între paranteze, cu succes la fete, a fost desfiinţată. În vremea aceea eram elev la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie de la Sibiu şi în momentul desființării cavaleriei, la sfaturile tatălui meu, m-am dus la Şcoala de Grăniceri de la Oradea. Şi de ce la grăniceri? Pentru că era singura arma care mai avea cai. Pe vremea aceea eu practicam sportul de performanţă şi la Oradea am înfiinţat o echipă care se numea „Grănicerul Oradea”, cu care am câştigat două campionate naţionale de sărituri peste obstacole, moment în care am fost solicitat de Clubul Sportiv al Armatei Steaua şi m-am mutat la Bucureşti.
R - Cât aţi stat la Oradea?
CŢ - La Oradea am stat din 1954 până în 1960. Am absolvit şcoala cu gradul de locotenent şi am rămas ca instructor de călărie în cadrul Şcolii Oradea încă trei ani. În acele vremuri era Şcoala de Ofiţeri de Grăniceri, UM 0102.
R - Aţi mai păstrat legătura cu foşti colegi din acele vremuri?
CŢ - Nu prea, dar ne-am întâlnit absolut întâmplător în unele situaţii, însă organizat, aşa cum ar fi trebuit, din păcate, nu ne-am întâlnit. Rămân însă cu o amintire foarte plăcută vizavi de această şcoală care pentru mine a fost şi o şcoală a vieţii.
Când am terminat şcoala, generalul Vornicescu, şeful şcolii, a adunat câţiva elevi pe care dânsul îi prefera şi ne-a dat câteva sfaturi foarte utile pentru viaţă printre care şi unul care nu ştiu dacă poate fi reprodus în revistă, ne-a zis „Mă băieţi, sunteţi acum locotenenţi, veţi avea succes la fetele din toată Oradea, puteţi să vă încurcaţi cu cine vreţi, numai în unitatea voastră să nu vă încurcaţi cu nimeni că iese rău.” Într-adevăr, un sfat de viaţă care mi-a folosit mai târziu şi în viaţa civilă, nu prea e bine să ai relaţii sentimentale cu colege din aceeaşi instituţie.
După terminarea şcolii de la Oradea, am continuat să particip la concursurile hipice naţionale. Pe stadionul şcolii din Oradea, pe care mi-l amintesc şi acum, organizam demonstraţii de călărie, culminând cu probe de sărituri în înălţime. La una dintre aceste probe, cu unul dintre caii cu care câştigasem campionatul, am sărit obstacolul de 2 m, ceea ce părea la ora aceea o performanţă remarcabilă. În toată această perioadă am fost susţinut de soţia mea. Între timp a apărut şi prima noastră fiică, născută la Oradea, care acum lucrează la Bucureşti, la Antena 3 şi, de câte ori ne întoarcem la Oradea, ne amintim şi de spitalul la care s-a născut fiica mea în 1960.
R - Am fi deosebit de onoraţi dacă atunci când vă veţi întoarce la Oradea, aţi bate la porţile şcolii de grăniceri. Ar fi o onoare pentru noi să vă avem ca oaspete măcar pentru câteva minute şi să vă reamintiţi vremurile de altădată împreună cu colegii noştri de la Oradea.
CŢ - Cu mare plăcere, dacă voi avea ocazia, nu voi ezita să trec. Ar fi un prilej de a revedea oraşul în care am trăit câţiva ani, oraş în care încă mai am prieteni din perioada aceea. Chiar îmi amintesc că învăţasem şi câteva zeci de cuvinte în limba maghiară ca să mă pot înţelege cu prietenii mei care vorbeau limba. Acolo se află şi antrenorul Emeric Ienei, care este născut cu patru zile înaintea mea, acelaşi an, aceiaşi lună, aceiaşi săptămână, a împlinit şi el 80 de ani, a fost decorat de Preşedintele României, cum am fost şi eu decorat cu Steaua României în Grad de Cavaler şi reîntoarcerea la Oradea ar fi un prilej de amintire a multor momente plăcute trăite în acest oraş.
R - După ce aţi plecat de la Oradea, aţi fost cooptat de Clubul Steaua
CŢ - Am stat la Clubul Steaua până în 1964 când am fost convins să colaborez cu Televiziunea Română. Nu prea se mai împăcau din punct de vedere fizic munca de reporter la televiziune cu cea de sportiv, moment în care am renunţat la sportul de performanţă şi m-am dedicat acestei noi pasiuni căreia îi sunt credincios şi acum.
R - Cum s-a întâmplat ca din sportiv de performanţă să deveniţi comentator sportiv?
Pe Calea Plevnei, unde se afla reşedinţa Clubului Sportiv al Armatei Steaua, peste drum se afla un hipodrom cu tribune de vreo 3000 de locuri, unde aveau loc în fiecare lună concursuri, inclusiv în nocturnă, iar eu participam la aceste concursuri, iar la probele la care nu participam eram solicitat la microfonul hipodromului să prezint caii, călăreţii, performanţele pentru că le cunoşteam foarte bine pe toate. Într-o zi, cineva de la radio m-a remarcat şi m-a pus să fac nişte reportaje pentru Radio România de la concursurile hipice. Îmi amintesc şi acum ca am primit un magnetofon uriaş şi greu, cred că era marca „Nagra”, dacă nu greşesc, şi am făcut un reportaj de la una din probele la care nu participam. A plăcut reportajul, am fost întrebat dacă mă mai pricep şi la alte sporturi. Eram student la Institutul de Cultură Fizică şi prin programa şcolară eram obligat să cunosc regulamentele tuturor sporturilor care se practicau în România şi am cutezat să fac reportaje şi în alte sporturi: volei, baschet, handbal, inevitabil şi la fotbal. Am avut mult de învăţat de la cel mai bun radio reporter de atunci, Ion Ghiţulescu, iar după câţiva ani, Televiziunea Română, care în timpul meciurilor de fotbal avea o pauză şi dădea legătura în studio, nu era publicitate pe vremea aceea, am venit cu ideea ca în timpul pauzelor, pe stadionul fost „23 August” să se facă demonstraţii hipice, obstacole puse pe pista de atletism şi probe de ştafetă foarte spectaculoase şi gustate de public. Cum nu prea avea cine să le comenteze, am fost întrebat dacă nu aş vrea să le comentez eu. Am făcut-o, a plăcut şi mi s-a pus din nou întrebarea dacă mă mai pricep şi la alte sporturi, în felul acesta am ajuns să comentez şi la televiziune. Am rămas în cadrul Clubului „Steaua”. Nu am plecat din armată, pentru că tatăl meu căruia îi sunt recunoscător şi după moarte, mi-a dat un sfat foarte bun: „Fiule, nu pleca din armată, asta este o instituţie foarte serioasă, vechimea duce la avansări în grad, în timp ce la televiziune, azi eşti, mâine s-ar putea să vină un şef care să nu te placă şi să nu mai fii, deci nu te despărţi de armată”. Şi aşa am ajuns să fiu detaşat de la Clubul Steaua la Televiziunea Română.
R - Înţeleg că 35 de ani aţi fost detaşat din armată în televiziune. Reuşeaţi să faceţi faţă provocărilor ce rezultau din viaţa de militar şi din cea de comentator sportiv?
CŢ - Păi sunt cam asemănătoare, viaţa de militar impune disciplină, rigurozitate, pregătire şi toate acestea, să le spunem calităţi, mi-au folosit la TVR, unde înainte de pregătirea fiecărui comentariu m-am pregătit cu minuţiozitate chiar şi câteva săptămâni, ceea ce în ziua de astăzi pare chiar caraghios, asta pentru că a apărut internetul şi în câteva ore poţi afla ceea ce eu aflam eu în câteva săptămâni.
R - Spuneaţi că pregătirea înseamnă documentare, iar documentarea înseamnă spontaneitate. Este adevărat că înaintea unui meci de fotbal vă pregăteaţi două texte, unul pentru victorie iar altul pentru înfrângere?
CŢ - Da, este adevărat. Chiar dacă stârneşte zâmbete acest obicei, dar la sfârşitul unui meci de fotbal, la cald cum se spune, e foarte greu să găseşti cuvintele potrivite pentru telespectatorii care te ascultă. La victorie e mai uşor să găseşti cuvinte, la înfrângere e mai dificil, pentru că atunci trebuie să insufli ideea telespectatorilor că după orice înfrângere urmează o victorie, fiecare victorie se clădeşte poate pe câteva înfrângeri. Desigur, nu scriam cuvânt cu cuvânt, dar îmi formulam nişte idei de comentariu de final în cazul unei înfrângeri. Ca să dau un exemplu concret, asta mi-a folosit la meciul România – Iugoslavia, jucat pe stadionul Steaua în anul 1977. Erau calificări pentru Campionatul Mondial din 1978 şi echipa noastră a fost învinsă cu un scor care pare incredibil acum, un scor de tenis 6-4, trei goluri au fost marcate de un jucător pe nume Sušić, care a devenit mai târziu antrenorul echipei Iugoslaviei. Puneţi-vă în situaţia unui comentator român care trebuie ca după o înfrângere a echipei ţării lui cu 6-4 să încheie comentariul într-un mod nu pesimist, dar nici foarte optimist şi se pare că am găsit cuvintele potrivite pentru acea situaţie, deci se pare că acea pregătire mi-a folosit ani de zile pentru a putea termina un comentariu într-un mod optimist.
R- Cum decurgea documentarea pe vremea aceea când internetul nu exista?
CŢ - Citeam foarte mult…ziare, reviste, am şi acum în casă o colecţie imensă de ziare şi de reviste din vremea aceea, (iată un exemplu şi aici în faţa mea). Decupam din ziare informaţiile care mi se părea că într-o bună zi s-ar putea să-mi folosească, şi-n felul acesta am făcut multe fişe, multe dosare, pe sporturi, pe echipe, pe antrenori, pe arbitrii şi toate acestea, datorită memoriei vizuale, mi-au rămas întipărite în minte şi le foloseam atunci când era cazul. De exemplu, a fost un meci România – Anglia pe fostul stadion „23 August”, şi aproape de sfârşitul meciului arbitrul a dat o lovitură de la 11 metri echipei României. În poarta Angliei se afla renumitul portar Ray Clemence, iar lovitura de la 11 metri urma să fie executată de Anghel Iordănescu. Mi-am adus aminte atunci de o teorie pe care o citisem într-un ziar de limbă franceză referitoare la presiunea care este pe umerii unui jucător care trebuie să execute o lovitură decisivă în ultimele minute ale meciului şi până Anghel Iordănescu s-a pregătit să execute lovitura am prezentat în câteva cuvinte această teorie care mi-a şi confirmat cele spuse, pentru că Anghel Iordănescu a marcat lovitura, echipa noastră a câştigat şi în felul acesta documentarea anterioară m-a ajutat să fac faţă la timpul prezentului într-un moment important.
R- Cu toate aceste intense documentări, aţi avut şi o surpriză după un meci dintre „Steaua” şi „Steagul Roşu” din Braşov, vă mai amintiţi acel moment?
CŢ – A, da…! Eu eram ofiţer, cred că aveam gradul de căpitan atunci la Clubul Steaua, şi cu aprobarea ministrului de atunci, Ion Ioniţă, şi cu aprobarea „Clubului Steaua”, colonelul Maximilian Pandele, comentam meciuri pentru Televiziunea Română şi mi s-a repartizat un meci „Steaua” cu „Steagul Roşu Braşov”. La un moment dat, în careul echipei Steaua, Ienei care era atunci jucător, l-a ţinut de tricou pe atacantul central al braşovenilor, Goran se numea, iar eu ca orice comentator obiectiv am spus, „Cred că arbitrul ar fi trebuit să acorde lovitură de la 11 metri „Steagului Roşu”. Dar nu a acordat-o. A doua zi, la club, am fost chemat de locţiitorul politic. Atunci fiecare comandant de unitate militară avea un locţiitor politic, acesta se numea colonel Varodi, era de origine maghiară şi vorbea stricat româneşte. Acesta m-a luat în biroul dumnealui şi mi-a spus : -„Tovarăşu’ căpitan, dumneata comentat Televiziunea Română meci Steaua-Braşov?, - „Da tovarăşu colonel,” i-am răspuns. -„Da de ce dumneata remarcat că arbitru trebuia dat lovitură de la 11 metri pentru echipa din Braşov?” I-am explicat că era datoria mea de comentator sportiv să fac asta, să subliniez ceea ce toţi oamenii au văzut pe micul ecran. -Da, bine tovarăşu’, dumneata vei fi pentru asta pedepsit cu 3 zile de arest!
Şi m-am dus la Arestul Garnizoanei, era acolo în Dealul Spirii, lângă fostul Stadion al Republicii şi am stat trei zile la arest având gradul de căpitan, pentru că n-am comentat pe placul locţiitorului politic, colonelul Varodi. Era, un coleg în cameră, pentru că nu era o celulă, era o cameră cu un pat, cu o masă, cu o chiuvetă, dar nu aveam voie să ieşim afară. Aşadar aveam un coleg de arest un fotbalist de la Steaua care se numea Cornel Pavlovici, poreclit Pavca, care se ţinea de tot felul de năzdrăvănii pe teren şi mai ales în afara terenului. Jucătorii de la Steaua printre care şi Pavca înaintea unui meci cu Dinamo, au fost chemaţi de generalul Burcă, un om în vârstă care luptase în ambele războaie mondiale, pentru a-i încuraja pe jucători. „Mă băieţi, fiţi atenţi, aveţi un meci foarte greu, să luptaţi cu toată energia, să câştigaţi pentru Steaua!” Şi a început să dea mâna cu fiecare, iar când a ajuns în dreptul lui Cornel Pavlovici, nebunul de Pavca în loc să dea mâna cu generalul, l-a bătut pe umăr şi i-a zis: „ Lasă moşule că-i batem noi p-ăştia!” Generalul s-a îngălbeni când a auzit „Lasă moşule” şi l-a băgat 3 zile la arest pe Pavlovici, care mi-a ţinut mie companie. Dar m-am întors din nou la sfaturile tatălui meu care mi-a spus „ Fiule, dacă în armată nu faci şi câteva zile de arest, se pare că nu ai făcut armată, că nu eşti călit pentru viaţă, aşa că nu te întrista, rezistă la cele 3 zile în arest şi vei fi mai călit, mai pregătit pentru viaţă.”
R - Unul dintre cele mai impresionante momente pe care le-ați comentat a fost cel în care Nadia Comăneci dădea peste cap computerul olimpic de la Montreal, în 1976. Cum a fost acel moment?
CŢ - Nadia a obținut atunci şapte note de 10. De aceea acuma o şi tachinez: Nadia tu ai fost de 7 ori 10, iar eu am împlinit acum o vârstă care este de 8 ori 10.
A fost un moment într-adevăr extraordinar, care a uimit întreaga lume a sportului, pentru că până atunci nu se acordase nicio notă maximă în istoria gimnasticii feminine mondiale. Computerul din sală a firmei Swiss Timing avea prevăzute doar 3 pătrăţele pe care apăreau notele, cea mai mare notă era deci 9.99. O notă cu patru cifre încă nu se dăduse. Când a apărut pe ecran 1.00, toată lumea uimită se întreba ce notă este aceasta? Atunci am auzit vocea crainicul forumului de la Montreal care a anunţat în limba franceză: 10 pentru Nadia Comăneci!
Atunci, noi toţi comentatorii sportivi, care ne uitam unii la alţii nelămuriţi de ce se întâmplă ne-am dat seama că asistăm la o premieră mondială şi am comentat-o în consecinţă. Un moment emoţionant s-a întâmplat după concurs, când în holul Forumului de la Montreal, unde am fost oprit de o doamnă în jur de 60 de ani, care mi-a văzut la rever insigna cu România, m-a rugat să-i aduc o poză a Nadiei Comăneci cu autograful ei. Cum aveam acces în satul olimpic, am rugat-o pe Nadia, care întotdeauna a fost binevoitoare la cereri de genul acesta şi mi-a dat o fotografie cu autograful ei. În seara următoare m-am întâlnit cu doamna respectivă în holul sălii şi mi-au dat lacrimile când mi-a spus „Vă mulţumesc, acum pot să mor liniştită”, atât de mult a impresionat-o gestul Nadiei Comăneci.
R - În 1983, pe 9 iunie, la meciul dintre Suedia și România (scor 0-1), vi s-a interzis să mai comentați. Care a fost motivul și cum ați trecut peste?
CŢ - Este vorba de meciul Suedia-România câştigat de ai noştri cu 1 la 0 prin golul marcat de Cămătaru. Meciul s-a jucat pe stadionul Rasunda din Stockholm. În acea perioadă antrenorul echipei naţionale era Mircea Lucescu. În anturajul echipei naţionale se discuta despre ofertele pe care unii dintre jucătorii români le au de la echipe renumite din Europa. Un susţinător al ideii a fost şi poetul Adrian Păunescu, care a scris un articol în revista Flacăra cu acest subiect, şi eu trăind în anturajul echipei naţionale, eram , fireşte, de acord cu aceste păreri. Având obiceiul, când meciul se întrerupea din diverse cauze, să dau fel de fel de amănunte despre ţara în care se joacă meciul, despre oraş, despre stadion, despre atmosferă, în momentul în care Ilie Balaci a fost accidentat şi timp de aproximativ 2 minute a primit îngrijiri medicale, mi-am amintit de ideea participării fotbaliştilor români la echipe din străinătate şi am spus următoarele cuvinte: „cred că ar fi bine pentru jucătorii români, pentru cluburile româneşti, pentru fotbalul românesc, pentru sportul românesc, ca acestor jucători care şi-au făcut datoria faţă de echipa naţională, având numeroase selecţii, să li se permită să joace în echipele care-i solicită.” Echipele care-i solicitau în acea vreme erau Fiorentina, Benfica, iar Real Madrid îl solicitase pe Dobrin cu câţiva ani înainte şi nu i s-a aprobat de conducerea ţării de atunci.
Cuvintele mele au fost interpretate într-un anume fel de prim-ministrul de atunci, să-i fie ţărâna uşoară! Acesta a pus mâna pe telefon şi a sunat la cabinetul numărul doi de atunci, la Elena Ceauşescu şi i-a spus: Ţopescu a îndemnat tinerii din România să plece din ţară şi de la celălalt capăt al firului a venit ordinul: daţi-l afară! Am aflat aceste cuvinte de la un om care a fost martor la acest dialog, domnul Şerban Mihăilescu, coleg de senat în perioada în care am fost senator al României. Acesta a venit la mine într-o pauză şi îmi spune: Ştiţi ce eram eu în 1983 când dumneavoastră aţi comentat meciul acela din Suedia? Eram şeful de cabinet al prim-ministrului României, Constantin Dăscălescu, şi eu l-am auzit când i-a spus Elenei Ceauşescu că aţi îndemnat tinerii din România să plece din ţară.”
Întors la TVR a avut loc o şedinţă în care mi s-a anunţat despărţirea de Televiziunea Română, care nu mai avea nevoie de serviciile mele, dispoziţia venind de la cel mai înalt nivel. M-am întors la „Clubul Steaua”, acolo de unde plecasem, unde mi-am reîntâlnit colegii de sport, am lucrat în biroul de presă al clubului, alături de prietenul meu Octavian Vintilă, medaliat european la scrimă în proba de sabie. Aici am ajuns colaborator al celor două echipe de fotbal conduse de Emeric Jenei şi Anghel Iordănescu. Am învăţat să filmez. Filmam meciurile echipei Steaua precum şi pe viitorii adversari ai acesteia, făceam fişe ale jucătorilor adverşi cu punctele forte dar şi slabe ale acestora, ce picior au mai bun sau mai slab, detalii tehnice pe care le dădeam antrenorilor noştri care pregăteau aceste întâlniri.
Fiind însă suspendat pentru ce spusesem la 9 iunie 1983 mi s-a luat şi paşaportul, nu mai aveam voie să ies din ţară şi, prin urmare, nu am însoţit echipa „Steaua” la finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilia la 7 mai 1986. Am văzut meciul acasă la televizor, chiar în casa în care ne aflăm acum, când la 12 noaptea Ducadam apăra cele 4 lovituri de la 11 metri. În noapte care a urmat, echipa trebuia să se întoarcă cu avionul la Bucureşti şi am fost solicitat pe Aeroportul de la Otopeni, aveam gradul de colonel atunci. -„Tovarăşul colonel, veniţi dumneavoastră la aeroport să vorbiţi suporterilor să nu invadeze aeroportul, să facă distrugeri, vorbiţi dumneavoastră cu ei să stea liniştiţi afară!” Şi într-adevăr au venit vreo 5000 de suporteri stelişti. Pe jos au venit până la Otopeni iar eu îi ţineam de vorbă de la un balcon până când urma să sosească avionul cu echipa „Steaua”. Şi mai trecea câte un avion pe deasupra noastră şi ei începeau să strige „ Uraaaa uraaaa!”
În sfârşit au sosit jucătorii, au apărut şi ei la balconul la care mă aflam eu, îmi amintesc că aveau nişte pardesie bej foarte frumoase şi Balint şi cu Belodedici în entuziasmul creat de suporteri, s-au dezbrăcat de pardesie şi le-au aruncat la suporteri, care le-au făcut bucăţi ca să le păstreze ca amintire.
În euforia aceea, datorită oarecărei popularităţi pe care o aveam printre suporterii Stelei să-i liniştesc, să-i fac să nu invadeze aeroportul, şi astfel s-a consumat episodul 8 mai 1986, pentru că între timp trecuse de miezul nopţii.
R - Totusi, v-ați întors la viața de comentator la cealaltă finală din ”89, pe care Steaua a jucat-o cu Barcelona. Cum de aţi fost acceptat din nou să comentaţi acest meci?
CŢ - În 1989 îmi expirase suspendarea privind pașaportul. Am însoțit echipa la Barcelona, unde urma să se joace meciul cu echipa italiană Milan. În paranteză fie spus, Milan care avea atunci cea mai puternică formație din istoria acestui club cu trei jucători olandezi Gullit, Rijkaard și Van Basten, n-au bătut cu 4-0. În dimineața dinaintea meciului au sosit câțiva ziariști români printre care și colegul și, totodată, prietenul meu Octavian Vintilă, care m-a luat de-o parte și mi-a spus : „am să-ți transmit ceva important din partea lui Nea Ilie. Ne-a Ilie, cum îi spuneam, noi era Generalul Ilie Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu, care răspundea de sport în cadrul armatei și, implicit, de Clubul „Steaua.” -Ia zi domnule, ce a spus Nea Ilie? - Nea Ilie a spus că soarta ta este mâinile tale. -Ai început bine! Adică în mâinile mele fiind microfonul? Soarta mea este în funcție de ce voi spune. Ce am voie să spun? - N-ai voie să vorbești despre țara în care ne aflăm, despre oraș, despre numărul de suporteri, italienii care erau vreo 5.000 în timp ce noi eram 100, printre care și Ilie Năstase și actorul Alexandru Arșinel care se erija în șeful galeriei steliste. Deci nu ai voie să spui despre ce rezultate a obținut Milan înainte de acest meci. Milan bătuse pe Real Madrid cu 4-0, dacă îmi amintesc bine. Și îl întreb pe prietenul meu: -Mă tu ce crezi? În situația asta ce mai am voie să spun? Numele jucătorilor pe la care trece mingea am voie să-l spun? -Da, ai voie să-l spui. Ne-au bătut cu 4, nu prea trecea mingea pe la jucătorii noștri și comentariul meu nu semăna deloc cu cel cu care erau obișnuiți spectatorii din România, unde am aflat ulterior că s-au făcut pariuri dacă sunt sau nu eu. Nu era domnule Țopescu că nu ne-a oferit niciun fel de amănunte! El era mă, nu i-ai recunoscut vocea? Rămâne un moment trist și din viața mea de comentator și din palmaresul echipei Steaua.
R - Cum ați ajuns să comentați meciul?
CŢ - Căpitan al echipei Steaua București era atunci Marius Lăcătuș, iar susținătorul echipei era Valentin Ceaușescu, care a însoțit echipa la Barcelona. Marius Lăcătuș s-a dus la Valentin spunându-i: „Nea Vali, mâine trebuie să comenteze nea Cristi, că dumnealui ne aduce noroc. Dacă o să comenteze dumnealui o să câștigăm, superstiție total nefondată că, așa cum am spus mai devreme am comentat și înfrângeri. Dar Valentin Ceaușescu m-a chemat cu o seara înainte de meci și mi-a spus: -Veți comenta finala de mâine! Am rămas interzis! Nu știu cum a obținut această aprobare, probabil de la mama lui, și zic:- tovarășu Valentin, eu obișnuiesc să-mi pregătesc câteva zile înaintea unui astfel de comentariu, nu pot într-o noapte. -Lasă, că găsești dumneata soluții! Într-o noapte te pregătești și mâine comentezi finala. Și așa am ajuns să comentez finala despre care am vorbit.
R - Când v-ați întors în TVR?
CŢ - Imediat după revoluție, eram încă la clubul Steaua la Secția de Fotbal și șeful Secției era Cristian Gațu, fostul dublu campion mondial la handbal, care mi-a spus: -Pleacă de aici, du-te la TVR, acolo este locul tău, nu mai ai ce să faci aici. M-am dus la TVR îmbrăcat militar, aveam grad de colonel. Am apărut așa pe micul ecran, multă lume care nu știa că sunt militar a fost surprinsă de uniforma și gradul pe care le aveam și de atunci am rămas în TVR la redacția de Sport până în 2004, ultima ediție a Jocurilor Olimpice, cea de la Atena pe care am comentat-o. Deci, dacă fac o socoteală din 1964, când am comentat primele transmisii la TVR, până în 2004 sunt 40 de ani de activitate.
R - 4 de 10.
CŢ - Da, mult, era timpul să mă opresc.
R - Iar în 2007 ați devenit general de brigadă în rezervă cu o stea.
CŢ - Da, am împlinit atunci 70 de ani și președintele de atunci al țării, Traian Băsescu, m-a înaintat la gradul de general de brigadă în rezervă cu o stea. Lucram la ziarul „Pro Sport”, eram directorul acestui ziar și am făcut o mică festivitate acolo când s-a citit decretul de înaintare în grad.
R - Vă gândeați că veți deveni general când erați pe băncile școlii de la Oradea?
CŢ - Nu, evident că nu. Nici gând de așa ceva. Nu m-a pasionat cariera militară din punct al înaintării în grad. Eu îmi făceam datoria indiferent de gradul pe care îl aveam, locotenent, căpitan, maior, locotenent colonel, colonel. Iar acum, ca general de brigadă îi admir pe veteranii de război. Îmi amintesc că asociația veteranilor de război este condusă de către domnul general Marin Dragnea, care a fost președintele Sportului Românesc CNEFS, Consiliul Național de Educație Fizică și Sport, domnul general căruia noi îi Nea Marin, foarte simpatic, prietenos, care a fost soldat de trupă și a ajuns până la urmă general, care a luptat și între cele două războaie mondiale, pasionat de sport. Înaintea unui meci între România cu Ungaria în anii ”70 s-a gândit că ar fi bine să vorbească cu jucătorii echipei noastre și să-i încurajeze pentru că noi românii suportăm înfrângeri dacă ne bat Anglia, Franța, Germania în schimb ne supărăm foarte tare dacă ne bat două țări: Ungari și Bulgaria. Și înaintea meciului cu ungurii, la Snagov era echipa noastră în cantonament, căpitanul echipei era Cornel Dinu. Atunci generalul Dragnea le-a vorbit jucătorilor echipei naționale în vocabularul militar pe care îl stăpânea foarte bine și le-a spus următoarele cuvinte: „Băieți, mâine apărarea trebuie să fie ca artileria care aruncă mingi în față, printre liniile inamice, mijlocașii trebuie să fie ca infanteria care pătrunde printre liniile adverse și dezorganizează apărarea lor iar înaintarea trebuie să fie precum cavaleria care dă lovitura de grație. Ați înțeles? Eu stăteam în mijlocul jucătorilor români lângă Cornel Dinu care îmi dădea coate și Cornel Dinu în calitate de coechipier a spus: -Tovarășu General, am înțeles sfaturile dumneavoastră dar mai avem o rugăminte! În afară de artilerie, infanterie și cavalerie să mai vină și aviația. -Dar ce să facă aviația măi Cornele? -Să ne bombardeze cu hârtii de 100 de lei. Generalul, care avea simțul umorului, a înțeles gluma și a spus -„bine mai Cornele, o să zboare și aviația pe deasupra voastră cu hârtii de 100”. Meciul s-a terminat la egalitate.
R - De curând, „pentru întreaga dumneavoastră activitate, pentru dăruirea și devotamentul cu care aţi susținut și promovat valorile sportului național, pentru căldura și erudiția cu care ați comentat performanțele sportului românesc", ați fost decorat de către președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler. Ce reprezintă această decoraţie pentru dumneavoastră, după 40 de ani de activitate.
CŢ - Este o decorație pe care o datorez marilor sportivi români ale căror performanțe le-am comentat: Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Ion Țiriac și Ilie Năstase, Gheorghe Hagi şi echipa de gimnastică despre care am vorbit. Fără performanțele lor aș fi fost un comentator anonim. Deci este o distincție pentru care le sunt recunoscător și sper să mai am ocazia să comentez astfel de performanțe, deși sportul românesc este pe o pantă descendentă pentru că s-a subțiat baza de selecție. Copii nu mai vin la sport, părinții preferă să-i țină în casă la jocuri video, tablete și alte obiceiuri casnice și nemaivenind copiii la sport, antrenorii nu mai au bază de selecție. Înaintea Jocurilor Olimpice de la Londra a fost o conferință de presă a Federației de Gimnastică la care a participat și Nadia Comăneci și Octavian Belu spunea că echipa de 6 gimnaste pe care o va prezenta la jocurile Olimpice de la Londra va fi selecționată dintr-un număr de 8 gimnaste, la care Nadia mirată a afirmat că în SUA sunt 800 de cluburi de gimnastică, din care antrenorii selecționează echipa națională, diferență imensă de potențial.
R - Și ca să încheiem într-un mod pozitiv, credeți într-un viitor mai bun al sportului în România?
CȚ - este ușor să afișez un optimism așa de deplasare. Totul depinde de părinți, fără să se supere pe mine. Părinții trebuie să-și îndrepte copii către sport . În felul acesta vom avea rezerve pentru multe sporturi și antrenorii loturilor naționale vor avea de unde să selecționeze. Sunt câteva sporturi în care România a excelat și sper să nu se întrerupă această obișnuință. De exemplu, România a câștigat 4 titluri mondiale la handbal masculin și 3 titluri mondiale la handbal feminin. Amintesc că a existat o echipă de rugby care a învins Franța pe stadionul Giulești, o echipă formată atunci din ingineri, profesori, arhitecți, o echipă de intelectuali. Fundaș era celebrul Alexandru Penciu, supranumit Alexandru” cel Mare, care transforma toate loviturile de pedeapsă pe care le primea echipa adversă. În afară de handbal și de rugby trebuie amintite performanțele din natație. La Jocurile Olimpice de la Sydney a existat o înotătoare din Brăila Diana Mocanu, dublă campioană olimpică. La ora actuală ea se chinuie să pregătească niște copii într-un bazin din Brăila, care se află într-o situație materială precară. La atletism am avut și aici câteva performere, ultima dintre ele Gabriela Szabó, campioană olimpică la Sydney, înaintea ei Iolanda Balaș, care a stabilit 14 recorduri mondiale la săritura în înălțime, fiind neînvinsă mulți ani din cariera ei. Deci, pesimist fiind, spun: trăim din amintiri, viitorul este greu de prevăzut.
R - Vă mulțumim mult pentru acest interviu, vă dorim multă sănătate și să aveți posibilitatea să comentați cât mai multe rezultate bune ale sportului românesc.
CŢ - Mulțumesc și eu cititorilor dumneavoastră, le doresc sănătate și sper să ne reîntâlnim la Oradea, când veți aniversa 25 de ani de la înfiinţarea şcolii.
