În anul 1918, prin unirea pământurilor locuite de români în Basarabia, în Bucovina şi în Ţinutul Herţa şi, în fine, în Transilvania, în sensul cel mai larg al noţiunii, s-a creat Regatul României Mari. În consecinţă, s-au lungit foarte mult fruntariile ţării. Astfel, s-a impus ca şi unităţile militare ale celor care trebuiau să apere hotarele – grănicerii – să fie mărite, reorganizate şi reinstruite.
În acele condiţii, s-a simţit nevoia imperioasă să fie creat un organ de presă, de legătură, de comunicare, de instruire şi de educaţie militară pentru grăniceri.
Astfel, la 1 aprilie 1920 a apărut primul număr din „Revista Grănicerilor”. În prima ei perioadă de existenţă a fost publicată sub conducerea generalului Toma Lişcu, comandantul unităţilor de grăniceri din Regatul României.
Meritul fondatorilor constă în modul în care a fost structurată revista. Generalul Toma Lişcu a fost ajutat de comitetul de redacţie şi de comitetul de direcţie, din care făceau parte comandanţii brigăzilor şi regimentelor de grăniceri şi şeful de Stat Major al Corpului Grănicerilor: colonel Gh. Pârjolescu, comandantul Brig. I Grăniceri, col. Anton Bădulescu, comandantul Brigăzii II Grăniceri, lt.col. N. Stănescu, comandantul Regimentului 1 Grăniceri, lt.col. Sima Petre, comandantul Reg. 2 Grăniceri, colonel I. Bârzotescu, comandantul Reg. 3 Grăniceri, col. Dumitru Nicolae, comandantul Reg. 4 Grăniceri, precum şi lt.col. C. Cepleanu, şeful de Stat Major al Corpului Grănicerilor.
Alături de aceştia, revista a avut un profesionist comitet de redacţie, compus în prima perioadă a existenţei sale din director colonel Gh. Pârjolescu, redactori: lt.col. C. Cepleanu, maior Greculescu Nicolae, lt. - comandor Ionescu-Cerna, administrator maiorul Loghin Constantin, iar secretar de redacţie lt. D. Bodun.
În fiecare număr al revistei s-a respectat o structură stabilită la început: au fost publicate ordine de zi ale comandanţilor grănicerilor, alte acte normative privindu-i pe aceştia, mesaje ale Tronului, articole ştiinţifice referitoare la instrucţie, armament şi la educaţie militară, care întăreau sentimentul de dragoste patriotică, articole referitoare la sănătate şi igienă, la alimentaţie, articole de analiză şi sinteză privind legislaţia internă şi internaţională, ştiri despre fapte meritorii din activitatea grănicerilor, opere literare ale unor scriitori talentaţi proveniţi din rândurile celor care apărau hotarele ţării.
În fiecare număr de până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial redactorii au insistat pentru o reflectare a evenimentelor trecute din Marele Război, atât de apropiat ca desfăşurare. Accentul a căzut, desigur, pe eforturile de realizare a unităţii administrative şi legislative a statului, dar şi pe acţiunile grănicerilor de apărare a României Mari.
Astfel, în nr. 20 - 21, noiembrie-decembrie 1921, paginile 38 - 40, remarcăm un amplu articol în acest sens. Se consemna acolo că soldatul Heringa Alexandru, abia ieşit din stagiul de instrucţie, din Regimentul 1 Grăniceri, fiind de gardă la podul de lemn care trecea peste canalul Ramadan din portul Giurgiu, în noaptea de 20 - 21 noiembrie 1921 a observat doi trecători care veneau către el. I-a rugat să-i prezinte actele pentru control. Unul dintre ei i le-a arătat. A fost lăsat să meargă mai departe. Al doilea, care era infirm de braţul drept, unde avea un cârlig de fier, nu avea acte. Ţinea în mâna validă un geamantan. A încercat să-l mituiască pe soldat. Acesta nu a acceptat. L-a dus pe trecătorul infirm către postul de comandă. În drum, profitând de întuneric, infirmul a lăsat geamantanul jos, a băgat mâna în buzunar, a scos un pistol şi l-a rănit pe soldatul Heringa. Apoi a fugit. Soldatul, rănit, cu ultimele puteri, a putut totuşi să dea alarma. Imediat a venit căpitanul Opriş. Grănicerul i-a raportat cele întâmplate. A început urmărirea fugarului atacator. Acesta a fost prins în satul Călugăreni de grăniceri, ajutaţi de jandarmi.
S-a dovedit că cel prins nu era nimeni altul decât Max Goldştein, un terorist bolşevic, care fusese principalul vinovat în atentatul de la Senatul României din 8 noiembrie 1920. Atunci fuseseră ucişi ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, Episcopul de Oradea, Dimitrie Radu, şi preşedintele Sfatului Negustoresc, Spiru Gheorghe. Era primul atentat violent, sângeros după formarea României Mari. El punea în pericol siguranţa statului.
Grănicerii îl prinseseră acum pe principalul atentator, Max Goldştein, care venea din Bulgaria pentru a săvârşi noi acte teroriste împotriva României, la un an de la asasinatele de la Senat. În valiza lui se găsiseră 7 kg de dinamită. Ele puteau fi folosite pentru noi şi cumplite omoruri, planificate de bolşevici să destabilizeze şi să dezmembreze Regatul România Mare. Prin acţiunea grănicerilor din Giurgiu s-a dat o lovitură grea teroriştilor bolşevici instruiţi de Felix Edmundovici Dzerdjinski...
Grănicerul Heringa Alexandru a fost înălţat la gradul de caporal de către col. Nicolae Stănescu, comandantul Regimenului 1 Grăniceri. Totodată, generalul de divizie Răşcanu, ministrul de Război, l-a citat prin Ordin de zi pe întreaga armată română.
Din păcate, a existat o perioadă de întrerupere a apariţiei revistei, între anii 1922-1931. La 1 ianuarie 1932 revista a reapărut, având titlul „Grănicerul”, cu subtitlul „Publicaţie lunară pentru educaţia ostaşului grănicer”. De data aceasta, nu au mai fost menţionate redacţia şi direcţia nominal.
În general, s-a păstrat însă vechea structură a revistei.
S-a pus accentul, poate mai mare, cum era şi firesc, pe pregătirea teoretică şi practică, pe prezentarea şi folosirea armamentului modern în luptele care ar fi pus în pericol ţara noastră.
Interesant este că pe coperta revistei a apărut ca simbol un soldat grănicer, îmbrăcat în noua şi frumoasa uniformă creată din ordinul Regelui Carol al II-lea. Acesta, simbolic, păzea o hartă cu contururile României Mari. Era un simbol care, în acel moment de renaştere violentă a iredentismului vecinilor, devenea necesar. În acest mod se atrăgea atenţia grănicerilor că trebuiau să devină mult mai vigilenţi în zonele de frontieră.
În aproape fiecare număr sunt publicate ample studii despre procedura, modul de apărare şi de reacţie a unităţilor de grăniceri în activitatea curentă, dar şi în cazul unui conflict. Se discuta şi despre conduita de urmat în cazul unui război în care s-ar fi folosit arme chimice, cum trebuiau utilizate măştile de gaze, cum trebuia reacţionat în cazul unui atac al carelor de luptă etc.
S-a pus accentul pe gazele de luptă deoarece s-au distribuit populaţiei numeroase măşti care puteau fi folosite în cazul lansării gazelor letale de către inamic.
În acelaşi timp cu publicarea articolelor despre mijloacele şi tehnica de luptă moderne, în revistă s-au abordat abia post factum unele dintre cele mai grave evenimente din istoria statului în acel moment. Spre exemplu, în anul 1940 România a suferit cumplitele amputări teritoriale: a pierdut Basarabia şi nordul Bucovinei, Ţintul Herţa, Ardealul de nord-vest şi Cadrilaterul. Această situaţie tragică impunea şi modificarea structurii unităţilor de grăniceri. Impunea totodată şi adaptarea acestora la noile provocări geopolitice. Totuşi, evenimentele nu s-au reflectat în revistă în momentul desfăşurării lor. În mod neaşteptat, în iunie 1940 s-a acordat o atenţie extremă sărbătoririi a zece ani de domnie a Regelui Carol al II-lea. Acesta a apărut în revistă în ţinută de mare gală, inconştient de cât rău făcuse. Abia în numărul revistei din septembrie 1940, în pastorala Patriarhului Nicodim s-a scris:
„Trăim timpuri de grea cumpănă, trecem prin vremuri de care numai în Apocalips se mai pomeneşte. Ţara ni-i sfâşiată şi la răsărit şi la asfinţit şi la miazăzi. Poporul e turburat şi nedumerit peste măsură. (p. 123)”.
În numărul revistei din noiembrie 1940 au fost marcate două evenimente. Primul a fost aderarea României la pactul tripartit (Germania, Italia, Japonia) şi al doilea cutremurul de la începutul lunii noiembrie.
Ulterior însă a fost pe larg relatată participarea grănicerilor la războiul împotriva Uniunii Sovietice început la 22 iunie 1941 pentru recuperarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Unităţile de grăniceri au fost întrebuinţate pentru primele atacuri împotriva oraşului Odessa. Totodată, au avut un merit deosebit în cucerirea rapidă a fortificaţiilor aflate la marginea oraşului, pe malul Mării Negre, precum şi la forţarea flotei sovietice să se retragă în largul mării. Au plecat apoi să lupte pe frontul din est. Tot timpul au dat dovadă de o foarte bună instruire, curaj, eroism, ceea ce a dus la acoperirea de glorie a grănicerilor. S-a remarcat atunci regimentul de artilerie grănicerească. Din nefericire, comandantul şi creatorul acestei unităţi militare, generalul de brigadă Alexandru Ioaniţiu a murit prăbuşindu-se cu avionul când venea la Odessa. Este comemorat în numărul din octombrie 1941. În amintirea lui, grănicerii au luptat cu şi mai multă îndârjire pentru cucerirea rapidă a oraşului.
În acea perioadă de lupte pentru cucerirea oraşului Odessa şi a hinterland-ului său, cu aprobarea lui Adolf Hitler, Ion Antonescu a fost numit comandant al trupelor româno-germane care luptau pentru cucerirea Odessei. Conducerea cu relativ succes a trupelor a determinat avansarea la gradul de mareşal a generalului de armată Ion Antonescu. Am folosit aici sintagma „succes relativ”, deoarece în timpul asedierii oraşului Odessa, întreaga flotă sovietică aflată în port s-a putut retrage în cursul nopţii fără a determina o reacţie a trupelor române. S-a încercat să se arate această ciudăţenie din portul Odessa, dar articolele au fost cenzurate. Căpitanul de marină Nicolae Koslinski, fiul amiralului cu acelaşi nume, a fost unul dintre protestatari. El a arătat că fusese înştiinţat de grăniceri. În revista „Grănicerul” care a avut o apariţie aproape regulat lunară în timpul războiului au fost ades elogiate faptele acestei arme de pază a frontierelor.
În această perioadă revista îşi reduce numărul de pagini, în medie 8-10. Este clar că existau constrângeri materiale, toate eforturile fiind îndreptate spre front. Revista are meritul de a publica exact în această perioadă ample reportaje fotografice de pe front, cu imagini care astăzi sunt în marea lor majoritate necunoscute. La fel, găsim în paginile „Grănicerului” din timpul celui de-al doilea război mondial o serie de consemnări prin ordine de zi sau relatări aproape literare, ale faptelor individuale de arme ale grănicerilor, adevărate poveşti de viaţă.
Evenimentele majore nu lipsesc din publicaţie, însă sunt relatate ca regulă fără emfază, destul de sec şi concis. În revistă a fost aproape neremarcată victoria armatei române din aprilie-mai 1944, de la Târgu- Frumos. Situaţia era într-adevăr, foarte gravă.
Ca de obicei, actul de la 23 august 1944, deşi a fost de o importanţă covârşitoare pentru frontul de est, s-a reflectat în revistă exact ca toate celelalte acte politice, prin publicarea proclamaţiilor şi a ordinelor de zi. Apoi, prin ordinele primite de la Moscova, până în iunie 1947, în publicaţie au început să fie din ce în ce mai elogiate succesele politice ale comuniştilor. A fost elogiat, în special, doctor Petru Groza.
Modificările politice extrem de dramatice transpar în revistă în aceeaşi manieră succintă. Spre exemplu, revista a publicat şi înscrierea într-un jurnal al Consiliului de Miniştri (hotărâre de guvern) hotărârea de dizolvare a Partidului Naţional Ţărănesc – aripa Maniu. Această hotărâre a fost, ne anunţă publicaţia, votată şi de Cameră – 249 voturi pentru şi 1 vot împotrivă, la 30 iulie 1947. Uniunea Sovietică devenea atot-stăpânitoare.
Paralel cu revista „Grănicerul”, în anul 1945 a apărut şi o altă publicaţie „Cuvântul Grănicerilor”, cu forma unei gazete. Meritul ei a constat că pentru publicare a angajat oameni dedicaţi exclusiv scrisului. După o perioadă de aproximativ cinci ani, denumirea revistei forţelor de pază a frontierelor a fost schimbată în „De strajă patriei” (din 1956 „În slujba patriei”). Avea acelaşi caracter de gazetă şi se limita la 6-8 pagini. Ulterior, din luna martie a anului 1960, publicaţia a revenit la numele „Grănicerul” şi unităţile celor care apărau frontiera au trecut din nou la Ministerul Apărării. Revista apărea săptămânal.
Din ordinul direct al lui Nicolae Ceauşescu, la data de 11 mai 1982, revista a încetat să mai apară.
Abia la 6 decembrie 1990, revista a reapărut, sub numele de „Frontiera” şi având un număr mai mic de pagini, alb-negru. Numărul acestora s-a mărit în timp, ajungând în anul 2000 la cca. 20, la ilustrarea copertei folosindu-se mai multe culori. Din anul 2001 întreaga revistă apare în format A4, integral color.
Structura revistei a preluat tot ceea ce a fost bun în primele decenii de existenţă ale acesteia. A adăugat în prezent şi teme şi subiecte ca interviuri luate unor personalităţi ale culturii – preşedintele Academiei Române, de exemplu, sau studii şi articole privind cooperarea internaţională în materia gestionării graniţelor, pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor în legătură cu frontierele României şi U.E.
România, în calitate de stat aflat la hotarele U.E., a avut şi are o importanţă deosebită pentru blocarea contrabandei de toate tipurile şi la toate nivelurile. Grănicerii români, reuniţi cu poliţia de frontieră, au reuşit să oprească trecerea ilegală a unor automobile de lux, furate din Europa Occidentală, a unor mari cantităţi de substanţe interzise, a unor containere încărcate cu ţigări, a unor transporturi de băuturi alcoolice, a unor încărcături cu armament şi muniţie etc. Este demn de remarcat că multe dintre aceste succese ale Poliţiei de Frontieră din România s-au datorat colaborării cu instituţiile similare din alte state ale U.E., aşa cum au fost cele din Bulgaria, Ungaria etc. Reporterii şi redactorii care au scris şi au ilustrat revista „Frontiera” au ştiut să procedeze cu tact şi profesionalism, de asemenea manieră încât să nu irite şi să nu jignească niciunul dintre colaboratori. Situaţia de progres constant, evolutiv, al Poliţiei de Frontieră române a reuşit şi datorită revistei care a avut pagini de impuls la adresa tuturor poliţiştilor de frontieră. Aceştia, toţi absolvenţi ai unor cursuri speciale, profesionalizaţi, vorbitori ai unor limbi de circulaţie în UE. (franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă), au ştiut cum să blocheze contrabandiştii, să le descopere căile de trecere ilegală a frontierelor şi să fie cei mai buni dintre paznicii hotarelor exterioare ale UE.
Se poate conchide că revista „Frontiera” este un bun al tuturor poliţiştilor de frontieră, orice denumire şi afiliere instituţională ar avea ei, căci a contribuit şi contribuie la formarea, instruirea, educarea lor, la întărirea cunoştinţelor cu caracter juridic, la exemple de comportare civică şi etică ale grănicerilor care au adus cinste armei lor. Ar fi bine ca această revistă să fie distribuită şi pentru marele public, care ar putea, astfel, să fie informat ce se face în mod real pentru apărarea ţării noastre. Este de remarcat continuitatea, indiferent de epocă, precum tuturor celor care au contribuit şi contribuie la apariţia revistei care acum împlineşte o sută de ani şi este meritoriu dusă mai departe. Deci, şi revista de ieri, şi cea astăzi reprezintă o extraordinară frescă a societăţii româneşti, prin prisma uneia dintre cele mai importante instituţii ale oricărui stat: cea de pază a frontierelor.
