La 36 de ani de la primul zbor în spațiul cosmic am reușit să stăm de vorbă cu Dumitru Prunariu, primul și singurul român care a reușit să ajungă în Cosmos. Chiar dacă au trecut aproape 4 decenii de atunci, nici un alt român nu a mai reușit această performanță. Dumitru Prunariu a participat la misiunea Soiuz 40, alături de cosmonautul rus Leonid Popov, în cadrul programului spațial "Intercosmos", a petrecut în spațiu 7 zile, 20 de ore și 42 de minute și a fost cel de-al 103-lea cosmonaut al lumii și, la acea vreme, cel mai tânăr zburător în spațiul cosmic, după Iuri Gagarin; România intra în rândul celor 9 state care promova capacitatea științifică în spațiul extraatmosferic prin intermediul unui cosmonaut.
La 15 mai, Soyuz-40 s-a cuplat cu succes de complexul orbital Saliut-6 - Soyuz T-4, aceasta fiind deja în misiune de două luni și unde se aflau deja cosmonauții sovietici Vladimir Kovalionok și Victor Savinîh.
Timp de o săptămână, cei patru cosmonauți au lucrat la 22 de experimente științifice, au încercat să lărgească spectrul cunoștințelor în domenii diverse: astrofizică, fizică nucleară, tehnologie cosmică, biologie, biomedicină și medicină aeronautică. În acest timp, complexul spațial a înconjurat Pământul de 125 de ori, cu o viteză de 28.000 km/h. Cei patru cosmonauți vedeau răsăritul de 16 ori în ceea ce, convențional, se numește o zi pământeană și tot de atâtea ori treceau prin variații de temperatură de la +150 de grade Celsius la -150 de grade.
Dumitru Prunariu este de profesie inginer aeronautic. A fost, pe rând, ofițer inginer în cadrul Comandamentului Aviației Militare, șef al Aviației civile române, președinte al Agenției Spațiale Române, ambasador al României în Federația Rusă, președinte al Comitetului ONU pentru Explorarea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic (UN COPUOS), președinte al Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic (ASE), vice-președinte al Comitetului de Relații Internaționale al Agenției Spațiale Europene (ESA). În prezent are gradul de general-locotenent în rezervă.
Dumitru Dorin Prunariu s-a născut pe 27 septembrie 1952, în orașul Brașov, care pe atunci purta numele de Stalin. Tatăl său era de profesie inginer, iar mama cadru didactic la o școală generală. Pasiunea lui pentru zbor s-a manifestat încă din copilărie, iar la 14 mai 1981 a devenit primul și singurul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic.
Micul Prunariu și-a început drumul către Cosmos mai întâi în cadrul cercului de aeromodelism de la Casa Pionierilor din Brașov, unde construia modele de planoare și de avioane, visând să devină constructor de aparate de zbor. Avea 17 ani când a dobândit premiul republican la Concursul de creații tehnice „Minitehnicus". Cu această ocazie a primit carnetul de membru Minitehnicus nr. 103. 11 ani mai târziu avea să devină cel de-al 103-lea pământean care a ajuns în Cosmos.
A absolvit Facultatea de Inginerie Aerospațială din cadrul Universității „Politehnica" din București, în anul 1976, cu specializarea inginerie aeronautică. După finalizarea studiilor universitare, a lucrat ca inginer stagiar la Întreprinderea de Construcții Aeronautice (IAR) din Ghimbav (județul Brașov), între anii 1976-1977.
În anul 1974 s-a căsătorit cu Crina Rodica Prunariu, cu care a fost coleg de facultate, ulterior lucrător în Ministerul Comertului Exterior, apoi , din 1990, diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ambasador al României în Armenia, în perioada 2007-2013, acum pensionară. În 1975 s-a născut primul lor fiu, Radu-Cătălin, iar în 1977 al doilea fiu, Ovidiu-Daniel.
- Cum a apărut dragostea aceasta pentru zbor, pentru spațiul cosmic?
- Fiecare are pasiunile lui, fiecare are menirea lui în viață, are o profesiune pe care o face mai bine sau mai puțin bine, iar dacă ești pasionat o faci foarte bine. În același fel a apărut și pasiunea mea pentru zbor. Pur și simplu, de mic, am fost impresionat de avioanele care zburau sus pe cer, le priveam, îmi puneam întrebări și încercam să obțin răspuns. La început, din explicațiile tatălui, care era inginer, apoi construind modele mici de avioane la Casa Pionierului, aeromodele, apoi racheto-modele, iar apoi urmând Facultatea de Inginerie Aerospațială în cadrul Politehnicii Bucureștene, unde am învățat efectiv cum se calculează și se construiesc avioanele, mi-am dorit întotdeauna să-mi construiesc propriul avion. Desigur, nu s-a realizat acest lucru, dar am contribuit la construirea unor avioane mici la Industria Aeronautică Română din Brașov, unde mi-am început activitatea de inginer și pentru că mi-am dorit întotdeauna să zbor, am reușit să o fac la Aeroclubul României.
- Cum ați ajuns să fiți primul român care a zburat dincolo de linia Karman, linie ce separă atmosfera Pământului de Spațiul Cosmic?
- A fost o schimbare de direcție în activitatea mea profesională, într-un fel neașteptat. După ce am devenit inginer și am început să lucrez la fabrică, fiind căsătorit, având deja copii, mi-am satisfăcut stagiul militar, obligatoriu pe atunci, de 6 luni, în calitate de absolvent al învățământului superior. În acea perioadă comandantul unității militare unde efectuam stagiul militar, la Bacău, unitate de aviație pe atunci, a venit și ne-a explicat că România participă la un program cosmic și este nevoie de candidați cosmonauți. Desigur, pentru noi era ceva cu totul nou, surprinzător chiar. Nu ne gândeam nici pe departe că România participă la programe cosmice, era un domeniu de activitate pe care noi nu-l atingeam efectiv în facultate. Dar pentru că ni s-a oferit oportunitatea de a merge la București în vederea efectuării unei vizite medicale complete, acolo unde soția era încă studentă, m-am oferit voluntar. Vă dați seama că această decizie nu a fost nici pe departe cu intenția de a zbura vreodată în Cosmos. Mi-am spus că va fi cineva bun care va fi ales, nu mă gândeam la mine, dar soarta a făcut ca încet, încet, pe perioada pregătirii să mă remarc și să obțin rezultate foarte bune, să ajung să fiu pasionat de acest domeniu și cu multă perseverență am ajuns să fiu numit drept prim-candidat pentru a efectua un zbor cosmic, istoric pentru România.
- Ați fost selectat dintre 150 de persoane care și-au manifestat interesul, inițial.
- Am fost aproximativ 150 în mai multe grupuri de selecție. Practic, din acea unitate militară, dintre cei care efectuam stagiul militar am plecat la București 17 persoane. Au fost și alte grupuri dintre ofițerii ingineri din cadrul Unităților de Aviație Militară, au fost selecții din cadrul întreprinderilor de aviație, ale institutelor de cercetări în domeniul aviației, unde erau ingineri de aviație și o apreciere aproximativă pe care am dedus-o din discuțiile pe care le-am avut cu cei care s-au ocupat de coordonarea acestei selecții, am ajuns la concluzia că au fost aproximativ 150 de candidați în total, din care în final am rămas șapte, apoi imediat cinci, doi s-au retras, am rămas trei. Cei trei am trecut printr-un examen medical complex la Institutul de Studii Medicale și Biologice în domeniul aviației și cosmonauticii la Moscova, de unde am mai rămas doi. Am efectuat ciclul complet de pregătire în calitate de candidați cosmonauți și după rezultatele obținute de-a lungul celor 3 ani de pregătire am fost ales eu să reprezint România în Cosmos.
- Felicitări! În Rusia ați plecat trei persoane, după care ați rămas două?
- În Rusia am plecat 3 pentru faza de selecție. Ne-am întors acasă. Acea deplasare a fost undeva în luna ianuarie, începutul lunii februarie, dacă îmi amintesc bine, iar plecarea definitivă pentru pregătire s-a făcut în luna martie. Deja, pe 20 martie a început pregătirea în Orășelul Stelar. Am plecat cu familii, cu copii și soție. Era de fapt o condiție ca familia să ne însoțească, pentru a avea un cadru familial fără griji, să ne încurajeze și să ne susțină în același timp.
- Familia v-a susținut tot timpul?
- Bineînțeles! Familia a fost tot timpul alături de mine. Soția în primul rând, părinții de la distanță. Am avut chiar surprize plăcute din partea mamei, de exemplu, pentru că atunci când m-am decis să urmez cursurile Facultății de Inginerie Aerospațială, speram ca în cadrul facultății să și zbor și să primesc brevet de pilot. I-am explicat mamei unde vreau să merg, iar mama, împreună cu tata, bineînțeles, au căutat să mă convingă să rămân în Brașov și să urmez o facultate a Politehnicii Brașovene, dar în Brașov nu era aviație. Până în ultimul moment, când m-am hotărât să plec la București să dau examenul la facultatea aleasă de mine părinții au încercat să mă convingă să rămân la Brașov. Deci, aveam oarece reținere vizavi de părinți. Dar în momentul în care am fost selecționat, m-am dus și i-am spus mamei în primul rând: mamă, uite că s-a efectuat o astfel de selecție și am fost selecționat să particip la o pregătire pentru un zbor cosmic. Și, cinstit, mă așteptam la o reacție negativă din partea mamei. Ea s-a uita la mine, a gândit profund și mi-a spus: „mamă, dacă au nevoie de tine, du-te!" Iar acest răspuns a fost foarte încurajator pentru mine și mobilizator. Desigur, și tata a acceptat sub aceeași formă și aceasta a constituit un suport deosebit pentru mine în acea perioadă de început. Apoi, soția care a fost permanent cu mine, s-a ocupat de copii, ne-am făcut prieteni în rândul candidaților cosmonauți străini, care participau la programul astronomic INTERCOSMOS, printre ruși. Este o comunitate științifică de pregătire, cu alte valențe decât cele politice, strategice, deși în mare parte cei cu care ne pregăteam erau militari, dar sarcina noastră principală era să zburăm în Cosmos, să realizăm obiective științifice comune și să întărim cooperarea în acest domeniu între țările noastre.
- Cum ați trecut peste despărțirea de familie?
- Despărțirea de familie se făcuse deja cu două săptămâni înainte, când noi ne-am deplasat la Baikonur. Baikonur-ul este la câteva mii de km distanță de Moscova, situat în stepa Kazakhstanului, la două fusuri orare diferență. La Baikonur a trebuit să ne adaptăm puțin condițiilor climatice de atunci, temperaturile fiind foarte ridicate. Există aici un centru de pregătire nemijlocită înaintea zborului și recuperare a cosmonauților după zborul cosmic, foarte bine dotat, unde se efectuează ultimele faze de rememorare ale acțiunilor pe care le avem de făcut în prima fază a zborului cosmic. Decolare, manevre spațiale, joncțiunea cu stația orbitală. Toate aceste lucruri trebuie menținute permanent în memorie, iar acțiunile pe care urma să le desfășurăm trebuia să fie făcute aproape automat, înțelegând perfect ceea ce se întâmplă, dar rapid, foarte conștient și foarte hotărâți. Pentru asta ai nevoie de foarte mult antrenament. Deci acest lucru l-am făcut acolo, la Baikonur. Ei bine, din când în când, aveam ocazia să vorbesc la telefon cu familia. Desigur, distanța era foarte mare, legăturile telefonice se realizau prin unități militare. Iar în momentul în care s-a făcut anunțul în care comisia guvernamentală a anunțat decizia ei cu două zile înainte de zborul cosmic, abia atunci am putut fi sigur că eu sunt cel ales împreună cu partenerul meu de pregătire, Leonid Popov. Sigur, familia a fost informată, emoțiile au fost mari de ambele părți. Eu am zburat o săptămână în spațiul cosmic. Din cauza stresului și a oboselii, am pierdut 800 gr în greutate, soția mea, jos, tot în aceeași perioadă de timp, a avut mult mai mult stres gândindu-se ce este cu mine, având multe griji cu copiii, a pierdut 4 kg.
- În 8 minute și 50 de secunde zburați deja cu 28.000 de km/oră? Cum se simte organismul la astfel de forțe?
- Este adevărat, lansarea nu durează mult, iar în 8 minute și 50 de secunde, ajungi de la 0 km/h la 28.000 de km/h. Este o viteză la care ajungi suportând o accelerație destul de intensă de aproximativ 4 G. Deci, practic, stând culcat pe spate într-un suport, căruia i-am putea spune fotoliu al navei cosmice, un suport mulat pe organismul uman, al fiecărui cosmonaut în parte, suporți această greutate, care este de 4 ori mai mare decât greutatea propriului organism. Se produc o serie de modificări, solicitări, trebuie să stai încordat, în același timp să urmărești parametri navei cosmice pe perioada de lansare. Parte dintre ei sunt transmiși prin teledetecție, alții îi raportezi de la bord. În aceste momente crește tensiunea, crește pulsul și ajungând în spațiul cosmic, imediat cum se întrerup motoarele rachetei purtătoare, apare imediat imponderabilitatea, o stare deosebită cu totul de orice ai încerca la sol și care, la rândul ei, pe lângă plăcerea de a pluti, pe care o înveți, provoacă și numeroase neplăceri organismului uman într-o perioadă în care o serie întreagă de procese se transformă prin pierderea greutății și trăirea în lipsă totală de greutate în imponderabilitate.
Organismul se adaptează în primele zile la condițiile de imponderabilitate. Datorită faptului că nu mai ai greutate, organismul, mușchii, sistemul osos nu mai susțin propria greutate a corpului apar transformări în mușchi, transformări în joncțiuni, coloana vertebrală se destinde până la durere mai ales când stai nemișcat. Acest lucru se întâmplă mai ales în timpul nopții, când dormi, și când apar dureri pe care nu le poți potoli cu pastile. Trebuie să te scoli să faci mișcare pentru ca efectele durerii să fie diminuate.
Desigur și tensiunea intra-oculară crește destul de mult datorită aceleiași lipse de presiune hidrostatică, care atrage orice lichid în organism în jos, mucoasele sunt inflamate simțind o presiune permanentă. Toate aceste efecte trec în timp, numai că la noi timpul era scurt. Am zburat timp de 8 zile fără patru ore, iar în perioada în care tocmai ne-am adaptat la condițiile de imponderabilitate a trebuit să ne luăm rămas bun, să revenim pe pământ și imediat să suportăm perioada de tranziție la condițiile terestre.
- Este mai dificilă adaptarea la întoarcere față de cea când întâlnești imponderabilitatea?
- Sunt puțin mai radicale, aș putea spune. Toate au gradul lor de dificultate și de suportabilitate diferită din partea cosmonauților. Oricum aveam un antrenament special, și fizic, și psihic, și le făceam față, dar la revenirea pe Pământ, fiind din nou supus atracției gravitaționale, după imponderabilitate ai impresia că ești de două ori mai greu decât erai înainte. Până mușchii își reintră din nou în tonusul pe care l-au avut înainte de zborul cosmic trec chiar câteva zile, chiar dacă de a doua zi ai impresia că poți să mergi normal și să nu mai ai niciun ajutor. Dar pur și simplu mergând normal, faci febră musculară, tocmai pentru faptul că mușchii nu au fost solicitați o săptămână. Apar dureri ale coloanei vertebrale din cauza tasării acesteia în condiții terestre. De asemenea, apar probleme de echilibru cu aparatul vestibular și trebuie să ai mare grijă să nu cazi când schimbi direcția, cel puțin în primele zile. Mai apar modificări în timp legate și de alte organe, dar pe care tu efectiv nu le mai simți ca atare.
- Misiunea dumneavoastră în Cosmos a fost una de natură științifică. Ce experimente ați făcut acolo, sus?
- Este adevărat, misiunea noastră cosmică a fost pur științifică. România dezvoltase deja o serie de instituții care se ocupau de cercetări cosmice. Aveam cercetători care erau cunoscuți și care performau în domeniul lor de activitate. Aș putea spune că în condițiile acelea vitrege tehnologice erau foarte inovativi și reușeau să proiecteze și să construiască o aparatură miniaturizată pentru tot felul de experimente complexe în spațiul cosmic din te miri ce părți electronice. Experimentele pe care le-am efectuat au fost din câteva domenii de activitate cum ar fi: astrofizica - am studiat radiații cosmice, tehnologic - am crescut într-un mini-furnal special niște cristale din materiale speciale pe care le-am trecut prin niște capilare cu secțiunea pătrată și nu rotundă pentru a se studia tensiunile care apar la colțuri, dar și distribuția de impurități, care sunt mult mai uniforme în condiții de imponderabilitate decât pe Pământ. Am dat numeroase teste pentru a stabili perioada acută în imponderabilitate, care este capacitatea noastră de muncă, gradul de oboseală, capacitatea de calcul, de reacție la diferiți stimuli. Toate acestea intrau în sistemul de calcule psihologice puse la punct de specialiștii noștri.
- Rezultatele testelor psihologice erau diferite față de cele de pe Pământ? Obțineați un punctaj mai mic sau mai mare?
- Nu putem spune că punctajul este mai mic sau mai mare. Acele teste psihologice căutau să determine valorile unor parametri în condiții de imponderabilitate și în condiții terestre. Se știe clar că anumiți parametri se diminuează în condiții de imponderabilitate, unde stresul este mai mare, organismul este în plină transformare, atenția nu mai este atât de acută într-o perioadă de timp cum este jos la sol, dar aceleași teste le-am redat după ce am revenit pe Pământ, pentru a vedea cum se adaptează organismul la condițiile terestre și cum se manifestă anumiți parametri psihologici în acele condiții. Deci, important nu era să obții parametri maximi, ci să furnizezi medicilor și psihologilor informații despre cum se adaptează organismul uman și ce parametrii se modifică și cum se modifică, astfel încât ei să poată lua anumite măsuri, ca la zborurile cosmice viitoare să întreprindă anumite măsuri, științifice desigur, pentru a îmbunătăți acei parametrii.
- Cum se vede Pământul de acolo, de sus. Pot fotografiile exprima ce simțeați când priveați pe hubloul navei spațiale?
- Pământul se vede superb. Este calificativul maxim pe care îl pot da, iar fotografiile și înregistrările video nu pot reda sentimentul real pe care îl ai sus, în spațiul cosmic privind Pământul. Emoția pe care ți-o transmite acest „bolovan uriaș care se învârte sub tine" este imensă. Acolo în spațiul cosmic nu se simte viteza cu care te învârți în jurul Pământului. Ai impresia că stai pe loc, pentru că nu mai există nicio accelerație, iar senzația este că Pământul se învârte cu o viteză mare sub tine. Practic, o rotire completă durează o oră și jumătate. Deci acest sentiment îți dă o senzație de măreție, că trebuie să stăpânești o tehnologie atât de înaltă și să privești planeta natală din Cosmos, iar pe altă parte de mare de vulnerabilitate, pentru că îți dai seama că în capsula aceea mică, care se învârte în jurul Pământului, la sute de kilometri distanță, oricând un meteorit te poate lovi.
- Ce însemna în acel moment cuvântul „acasă" pentru dumneavoastră, Pământul sau locul delimitat de frontiere?
- În prima zi de Spațiul Cosmic am căutat cu mare emoție acel acasă. Voiam să reperez România, orașul meu natal, Brașov, Arcul Carpatic, firul Dunării, țărmurile Mării Negre și funcție de ele, pentru că pe Pământ nu vezi granițe, să determini unde este orașul meu natal. Apoi acest acasă s-a transformat în întreg glob terestru, pentru că înțelegi că lucrurile sunt intercondiționate pe Pământ și le înțelegi abia acolo în Spațiul Cosmic. Înțelegi că Pământul trebuie protejat în orice parte a lui, pentru că orice afectare a Pământului într-un loc, are consecințe și în alt loc. Lucrurile se transmit prin apă, prin atmosferă, chiar prin sol, iar acest acasă s-a lărgit încet, încet la România, la Europa și apoi la întreg globul terestru, realizând că, practic, noi toți suntem cetățenii acestui Pământ și că trebuie să acționăm împreună pentru Pământ, iar de aici venind în particular înspre locurile noastre preferate.
- Cum decurgea o zi în Spațiu Cosmic?
- Dacă aș spune că decurgea normal, ca și o zi terestră, ar fi poate prea puțin, deși corect. O zi în Spațiul Cosmic decurge ca orice zi de lucru, cu mențiunea că totul se produce în condiții de ponderabilitate, iar această ponderabilitate schimbă foarte multe lucruri. Desigur, aveam conform programului, 8 ore de somn în timpul nopții, după ceas, după ciclul de 24 de ore pe care îl urmam.
- A existat un moment în care să vă fie teamă?
- Aș putea spune că teamă mi-a fost nu în timpul zborului cosmic, ci înainte de zbor, în câteva faze ale pregătirii pentru că eram în fața necunoscutului și multe lucruri la început ne erau necunoscute când am început pregătirea. Am trecut prin situații speciale, am trecut prin antrenamente speciale. Înainte de fiecare fază de acest gen, când apăreau anumite avarii care erau induse și cărora trebuia să le facem față aveai un sentiment de reținere, îți stătea puțin inima în loc, dar repetând de nenumărate ori aceste procese ajungi să le faci cu multă stăpânire de sine, cu mult calcul și în condiții optime. În Spațiul Cosmic totul se întâmplă ca la antrenament, inclusiv dacă apar situații speciale, multe au fost învățate la antrenament și atunci reacționezi aproape automat. Emoția este mai mare pentru că îți dai seama că acolo nu este antrenament, nu poate să vină cineva din afara să deschidă trapa modulului și să spună gata, trebuie să repetăm exercițiul.
Deci, emoții există, dar nu pot să spun că există teamă. De fapt se și spune că în aviație și cosmonautică ești profesionist atâta timp cât nu apare sentimentul de frică. Să nu mai spun de panică, pentru că atunci aproape că îți pierzi controlul. Deci cosmonauții sunt atât de bine antrenați și trecuți prin atât de multe situații speciale încât reușesc să-și stăpânească nu numai emoțiile dar și acțiunile, chiar dacă știu că finalul unor activități în Spațiul Cosmic foarte periculoase poate să fie fatal.
- Teamă nu a existat nici la întoarcere, în timpul celor patru secunde în care parașuta a întârziat să se deschidă?
- Acolo am trecut printr-un sentiment de emoții puternice în care ne-au trecut și pe mine și pe colegul meu Popov transpirații reci, efectiv ne uitam unul la altul și ne-au apărut broboane pe față dintr-o dată, a fost o reacție normală a organismului care își dădea seama inconștient de faptul că dacă nu se deschide parașuta este finalul vieții noastre, dar am rămas calmi în fotoliile noastre, am rămas în legătură cu Centrul de Coordonare a Zborurilor, chiar dacă și acolo se făcuse o liniște deplină, iar cele câteva secunde în care nu s-a deschis parașuta și ar fi trebuit să se deschidă ne-au părut minute întregi.
Abia când s-a deschis parașuta am simțit că suntem în siguranță, că ne deplasăm în siguranță spre sol, am auzit în căști sunetele celor din Centrul de Coordonare al Zborurilor, URA!, URA!, s-a deschis parașuta, sunt în siguranță. Trecuseră și ei prin emoții mari și dintr-o dată ne-am destins. Nu că ne-am relaxat complet, pentru că faza de coborâre se termină cu un șoc, un impact cu solul care nu este chiar atât de lin precum se descrie în literatura de specialitate. Pe noi chiar ne-a prins un vânt la aterizare care a făcut să balanseze modulul și l-a făcut să cadă lateral, nu cu partea de jos înainte, acolo unde acționau anumite amortizoare. Ne-a trântit destul de puternic, dar am fost fericiți că am revenit cu bine pe Pământ și s-a încheiat cu succes misiunea noastră.
- Vă este dor să retrăiți aceste sentimente din Spațiul Cosmic?
- Cred că fiecărui cosmonaut îi este dor să se întoarcă în Spațiu. Nu am întâlnit până acum nici un zburător care să spună „Gata, nu mai vreau, m-am săturat, mi-a ajuns!". Toți și-ar dori cel puțin încă odată să revină în Cosmos, posibilitățile de a reveni sunt însă total diferite între state.
- Care sunt statele care mai trimit oameni în prezent în Spațiul Cosmic?
- Practic statele care au început această cursă a trimiterii oamenilor în Spațiul Cosmic au fost Uniunea Sovietică la început și Statele Unite ale Americii. Ulterior, acestora li s-a alăturat și China. În prezent, deși naveta spațială SUA nu mai zboară, iar americanii au doar în fază de proiect noi nave cosmice pentru oameni, statele care au astfel de posibilități sunt cele trei: Rusia, Statele Unite ale Americii și China. China dezvoltă un program spațial foarte intens. Deja în câțiva ani vor avea o stație orbitală proprie pe orbită la bordul căreia invită echipaje internaționale să lucreze alături de ei.
- Când credeți că România ar putea trimite al doilea român în Spațiul Cosmic?
- Este foarte greu de spus. Acum fiind membrii plini ai Agenției Spațiale Europene am putea beneficia de noi selecții pentru candidați cosmonauți în cadrul acestei Agenții. Marea problemă este că Europa nu are propriile mijloace de trimis oameni în Cosmos și stă la coadă, deocamdată, la Federația Rusă. Are acorduri cu ei, așa cum au și americanii. Întrucât acum sunt efectuate în jur de patru zboruri cosmice cu echipaj uman și nave rusești. În cadrul fiecărui zbor merg câte 3 oameni. Asta înseamnă 12 oameni pe an, dintre care o treime sunt ruși, o treime americani, iar o treime de alte naționalități, europeni, asiatici sau alți ruși și americani. În general, Europei îi vine rândul să zboare cam de două ori pe an în Spațiul Cosmic. Doi cosmonauți pe an este un număr foarte mic, iar candidații cosmonauți selecționați în 2009 abia au reușit să zboare câte odată până anul acesta, 2017.
Pe de altă parte s-au efectuat deja anumite selecții de candidați cosmonauți efectuate de către firme private, care în cooperare și prin contract cu Agenția Spațială Europeană sau cu Federația Rusă sau cu Statele Unite ale Americii îi vor pregăti și trimite în Spațiul Cosmic. Deja nu pe linie guvernamentală.
- Ce ne puteți spune despre zborurile orbitale în scop turistic? Sunt acestea ancorate în realitate? În cât timp credeți că vom avea astfel de călătorii?
- Zborurile orbitale în scop turistic sunt altă categorie de zboruri cosmice. Deci, încet, încet, zona privată se dezvoltă mult și în acest domeniu de activitate, așa cum și în aviație, de la primii aventurieri care și-au pus aripi și care au încercat să zboare, unii sacrificându-se, s-a ajuns ca acum sute de avioane să intersecteze Oceanul Atlantic între continentele lumii, așa și în domeniul cosmic. Dacă la început activitățile au fost pur guvernamentale, în timp, acestea s-au privatizat, o parte din ele au devenit comerciale, efectuate de organizații guvernamentale prin contract privat cu anumite firme, în acest fel se dezvoltă această zonă privată în scop turistic. Sunt deja câteva firme care au în dezvoltare astfel de programe, sunt deja înscriși oameni pentru a zbura măcar câteva ore până limita Cosmosului și înapoi. De asemenea, sunt privați care au plătit zeci de milioane de dolari pentru a zbura cât o săptămână la bordul stațiilor orbitale. Cerințe sunt, posibilități, deocamdată, sunt mai puține și poate tocmai acest lucru oferă un avantaj sectorului privat, care se va dezvolta destul de repede.
Primul turist a fost trimis în 2001, dacă nu mă înșel Dennis Tito, un miliardar american. De atunci au zburat peste 10 turiști în spațiul cosmic, care au plătit zeci de milioane de dolari. Sunt înscriși mulți turiști, plătind cam 200.000 de dolari pentru a zbura cu compania Virgin Galactic a miliardarului sir Richard Branson, care propune un zbor de aproximativ 3 ore cu 7 minute în imponderabilitate completă și readucerea apoi a turiștilor pe Pământ.
Zborurile încă nu au început. Sunt încă în testări vehiculele care urmează să efectueze acele zboruri. A fost și un accident care este analizat și s-au luat măsurile necesare pentru a preveni ceea ce s-a întâmplat în cadrul accidentului, dar lucrurile sunt în desfășurare.
- De ce nu mai sunt zboruri pe Lună?
- Pe Lună vor mai fi zboruri. Trebuie să înțelegem că fiecare program spațial are un anumit buget alocat. Bugetul pentru Lună, stabilit inițial a fost depășit de aproximativ 3 ori. Dar atunci a fost o determinare politică foarte importantă de a trimite oameni pe Lună, într-o perioadă în care Statele Unite ale Americii erau permanet pe locul al II-lea la premiere cosmice. Rușii au trimis primul om, prima femeie, prima ieșire din nava cosmică în Spațiul Cosmic Deschis, primul Laborator Spațial, prima fotografie a feței nevăzute a lunii, primele module cu aselenizarea pe Lună și așa mai departe. Ei bine, în acea perioadă, președintele Kennedy a vrut să schimbe imaginea Statelor Unite ale Americii în ochii lumii, să preia ștafeta în această cursă pentru cucerirea Spațiului Cosmic și a demarat acest program de om pe Lună. Efectiv a schimbat în ochii întregii planete imaginea Statelor Unite și a făcut-o pozitivă, puternică cu posibilități cosmice foarte mari și care pot ajunge foarte departe în Cosmos. Pentru că după programul Apollo, cel care a trimis oameni pe Lună, a venit Programul navetei spațiale, un vehicul cu totul nou, alt concept cu care să fie trimiși oameni în spațiul cosmic. Necesitățile de a performa pe o orbită circumterestră, de a efectua experimente, chiar microproducție de materiale necesare diferitelor industrii erau foarte dezvoltate. Acest program al navetei spațiale a fost încurajat, dezvoltat, chiar dacă a consumat și el foarte multe fonduri, mai multe decât au fost prevăzute inițial.
Ei bine, următoarea fază este Construirea unor noi nave cosmice, pe de o parte în regim privat de către Firma „Boeing" pentru a trimite echipaje umane la bordul stației cosmice internaționale, pe de altă parte, în regim guvernamental noi nave pentru zboruri interplanetare. Interplanetar însemnând Lună și Planeta Marte. Iar americanii vizează efectiv la sfârșitul anilor 2030 ajungerea unui echipaj pe Planeta Marte.
- Acest prim zbor pe Lună a fost destul de contestat, mai ales în ultima perioadă. Ce părere aveți despre acest subiect?
- Este vorba de MASS MEDIA în primul rând, care a stârnit multe emoții și senzații prin unele afirmații cum că zborurile pe Lună nu au fost efectuate. Vă dați seama că în acea perioadă istorică, primii care ar fi reacționat și ar fi discreditat Statele Unite ale Americii ar fi fost sovieticii, care știau foarte bine ce fac americanii, la fel cum americanii știu la rândul lor ce fac rușii. Deci zborurile care au avut loc se cunosc. Am avut onoarea să-i întâlnesc pe jumătate dintre cei care au ajuns pe Lună și pot spune că totul a fost efectiv real.
- Credeți că mai poate exista viață undeva în Univers?
- Indiscutabil există viață undeva în Univers. Este o afirmație pe care o fac din convingere personală, analizând multe materiale științifice. În ultimul timp se descoperă apă nu numai pe Lună, pe Marte, dar și pe sateliți ai planetelor giganți ale planetelor din sistemul nostru solar. De asemenea, se descoperă undeva în galaxia noastră, în alte sisteme stelare, sisteme asemănătoare sistemului nostru solar, unde se presupune că poate să existe viață. Practic, oamenii de știință caută urme de viață după criteriile pe care le cunoaștem noi pe Pământ, respectiv apă. Apa este o materie indispensabilă existenței vieții în concepția noastră. De asemenea, alte substanțe, poate chiar materiale biologice. Planeta Marte este investigată intens de către roboți pentru a găsi urme biologice, unde se consideră că odată au existat râuri, vegetație și desigur, viață sub o anumită formă, iar acestea au dispărut ca urmare a unei catastrofe planetare. Studiem toate aceste lucruri în intenția de a putea determina și ce se poate întâmpla cu Pământul nostru în viitoarele sute de mii, milioane de ani și dacă se pot lua anumite măsuri pentru a-l proteja pentru viitoarele generații.
- Prin urmare, dacă există viață în Univers, probabil vor exista și întâlniri de gradul III, nu?
- Desigur că ar putea exista. Deocamdată, posibilitățile noastre de investigare a Universului sunt foarte limitate. Gândiți-vă, primul satelit artificial al Pământului a zburat acum 60 de ani. La scară universală, 60 de ani înseamnă foarte puțin, mai puțin decât vârsta unui om normal. Gândiți-vă ce s-ar putea întâmpla peste 100 de ani, peste 1000 de ani, unde am putea ajunge, ce tehnologie am putea stăpâni. Noi cunoaștem spre exemplu INTERNETUL și telefoanele mobile de aproximativ 20 de ani. Cum vom putea comunica peste 100 de ani, când evoluția acestor tehnologi este extrem de rapidă. Fie vom fi vizitați, fie vom ajunge în alte zone unde vom descoperi viață. Eu consider că undeva într-un viitor îndepărtat, deci nu pot să spun apropiat, întâlniri de gradul III cu ființe extraterestre se vor putea produce, important este ce efect vor avea acestea asupra umanității. Ce vor schimba în concepția despre lume, despre viață, despre credință și așa mai departe.
- Iar pe Marte când vom reuși să ajungem?
- Pe Marte, conform proiectelor care sunt deja în desfășurare, undeva prin anii 2030, 2031, poate 2032 vom ajunge cu echipaje.
- Cum ar fi fost viața lui Dumitru Prunariu fără cele 7 zile, 20 de ore, 42 de minute și 52 de secunde în Spațiul Cosmic?
- Probabil că aș fi continuat să fiu inginer de aviație la Întreprinderea de Construcții Aeronautice Brașov, așa cum sunt mulți colegi ai mei de facultate. Probabil aș fi ajuns într-o funcție de conducere. Oricum, mi-ar fi plăcut acea activitate, așa cum îmi place și cea cosmică. Aș fi urmat-o cu foarte multă plăcere pe cea Aeronautică, pe care am îmbrățișat-o de la bun început. Aș fi trăit probabil în Brașov, dacă nu m-aș fi mutat la București, undeva pe o poziție mai înaltă în cadrul vreunui minister. În orice caz mi-ar fi plăcut să lucrez în acest domeniu și l-aș fi făcut cu plăcere.
- Vă mulțumim mult pentru că ați acceptat invitația de a ne acorda un interviu pentru cititorii revistei noastre, iar la final v-aș propune să le adresați câteva cuvinte polițiștilor de frontieră care veghează la conturul țării „în formă de pâine de casă", așa cum frumos o descriați dumneavoastră că se vede din Cosmos.
- Da, din Spațiul Cosmic imaginea României mi-a părut ca de pâine rumenă de casă, apetisantă pentru mulți, dacă este să o luăm într-un sens figurativ, politic, geopolitic și mă bucur că am ocazia să adresez pe de o parte felicitări polițiștilor de frontieră pentru că apără și controlează frontierele țării noastre și caută să o păstreze așa cum este ea și cum a definit-o în timp istoria. Mult succes în activitate și păstrați-ne țara așa cum o merităm!
