Începând cu anul 1990, pe data de 1 decembrie, România sărbătorește Ziua Națională. Această dată marchează un moment semnificativ în istoria țării, deoarece în anul 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională a adoptat hotărârea istorică de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
În perioada cuprinsă între anii 1866 - 1947, Ziua Națională a României era celebrată la data de 10 Mai, marcând astfel un moment cu triplă semnificație. În această zi, la 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajungea la București, depunând în fața Parlamentului jurământul de credință și fiind proclamat Domnitor al României sub numele de Carol I. În același context, la 10 mai 1877, Carol I promulga Legea pentru desființarea tributului către Înalta Poartă, ca rezultat al proclamării Independenței de Stat a României, eveniment care a avut loc la 9 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților. La 10 mai 1881, se realiza proclamarea Regatului României.
După abdicarea forțată sub presiunile regimului comunist la 30 decembrie 1947 și plecarea din țară în ianuarie 1948 a regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), Ziua Națională a României a fost sărbătorită între anii 1948 și 1989 la data de 23 august. La această dată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a părăsit alianța cu Puterile Axei (Germania, Italia și Japonia), a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliatelor (Franța, URSS, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) și a declarat război Germaniei naziste și Ungariei horthyste
În 1990, Parlamentul României a hotărât prin Legea nr. 10 din 31 iulie, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Națională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990.
La 1 Decembrie 1990, Ziua Națională a României a fost sărbătorită în mod solemn, atât la Alba Iulia, unde au participat numeroase oficialități române la ceremoniile organizate, cât și la Arcul de Triumf din București, unde a avut loc o impresionantă paradă militară. Începând din 1990, tradiția sărbătoririi acestei zile s-a menținut în București și în alte orașe din întreaga țară, marcându-se prin parade militare și ceremonii cu depuneri de coroane, precum și prin diverse manifestări culturale.
Procesul de făurire a statului național unitar român a fost încheiat prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Acest proces a debutat la 24 ianuarie 1859, odată cu Unirea Moldovei cu Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). A continuat prin unirea Dobrogei la 14 noiembrie 1878, după încheierea Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, eveniment care a marcat obținerea independenței de stat a României în timpul domniei lui Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914). Procesul a inclus și unirea Basarabiei la 27 martie 1918 și a Bucovinei la 28 noiembrie 1918, sub conducerea regelui Ferdinand (1914-1927).
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pe lângă cei 680 de delegați aleși în cele 130 de circumscripții electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului şi Sătmarului, în sala Casinei din Alba Iulia, se aflau şi reprezentanți ai diferitelor instituții şi organizații politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat, delegați ai Partidului Social Democrat Român, gărzilor naționale şi ai societăților studențești, în total 1.228 de delegați. Alți participanți „peste 100.000 de țărani, muncitori şi orășeni veniţi din toate părţile unde se vorbea românește, de la Iza maramureşeană până la Dunărea bănăţeană, din ţara Bârsei până la Crişuri” erau adunați pe Câmpul lui Horea, așteptând Rezoluţia Adunării, arată lucrările „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003) şi „Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).
În primul articol al Rezoluției Marii Adunări Naţionale, ce decreta unirea tuturor românilor într-un singur stat, se arăta: „I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.” („Unirea Transilvaniei cu România 1918”, Editura Politică, 1978).
Adunarea Națională a procedat ulterior la constituirea unei Adunări legislative denumită Marele Sfat Național, alcătuită din 250 de membri. Dintre aceștia, 200 urmau să fie aleși imediat de către Adunare, în timp ce cei rămași, adică 50 de membri, erau desemnați prin cooptare de către însuși Marele Sfat Național. Acest organism avea atribuția de a numi guvernul provizoriu, cunoscut sub denumirea de Consiliul Dirigent.
Cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au aprobat cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată şi pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Rezoluția votată a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.
În aceeaşi zi, regele Ferdinand şi regina Maria intrau în București, după doi ani petrecuți în refugiu, la Iași, oraşul redevenind capitala României întregite.
Sfârşitul anului 1918 a fost însoţit de un sentiment naţional de recunoştinţă pentru cei ce s-au luptat şi s-au jertfit în războiul întregirii naţionale, după cum notează istoricul Ioan Scurtu, în volumul „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947); Ferdinand I” (Editura Enciclopedică, 2004). Profesorul Vasile Pârvan, de la Universitatea din Bucureşti, şi-a inaugurat cursul pe această temă, a sacrificiului, spunând, în faţa părinţilor, îmbrăcaţi în negru, care se aflau în primele bănci din sală: „Cu anii lor cei tineri, au înmulţit anii nesfârşiţi ai patriei. Somn blând, copiii mei, somn lin!”.
La 1/14 decembrie 1918, delegaţia Marelui Sfat Naţional, alcătuită din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu, a prezentat guvernului şi suveranului actul unirii Transilvaniei cu România. Regele Ferdinand a subliniat, în discursul său: „Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit al câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor, şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume ce bate în acelaşi ritm cu al vostru. [...] După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Astăzi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice, bazate pe principii democratice ce sunt o chezăşie pentru dezvoltarea firească a unei vieţi sănătoase, ele sunt alimentate de credinţa nestrămutată a unui şir de generaţii, de apostoli ai idealului naţional, ele sunt sfinţite prin sângele vitejilor mei ostaşi care au luptat şi au murit pentru Unire”.
Regele Ferdinand a emis la 11/24 decembrie 1918 Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu România şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei. La 29 decembrie 1920, Parlamentul a votat legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România.
