Actul Marii Uniri a românilor vine din nevoia internă a poporului nostru de a trăi în propria „casă”, care să-l organizeze, să-l ocrotească și să-l apere, dar vine și din necesitatea unei noi arhitecturi politice a continentului, în cadrul căreia să funcționeze un concert al națiunilor. Ideea statului național unitar, manifestată de timpuriu (în secolele XV-XVI) în Occident, capătă contur clar în Europa Orientală abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, greci, bulgari, sârbi și alții - adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale libere sau state naționale moderne și unitare - au fost animați de ideea națională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.
Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea o națiune modernă, s-a dovedit a fi unitatea politică națională. Au înțeles atunci conducătorii românilor (dar nu numai ei) că orice națiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare și dezvoltare a corpului național, în ansamblu, și al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaționale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menține prin preceptele lor medievale depășite, prin absolutism și neoabsolutism, prin soluții parțiale și prin reforme controlate, care nemulțumeau grav popoarele asuprite.ctul Marii Uniri a românilor vine din nevoia internă a poporului nostru de a trăi în propria „casă”, care să-l organizeze, să-l ocrotească și să-l apere, dar vine și din necesitatea unei noi arhitecturi politice a continentului, în cadrul căreia să funcționeze un concert al națiunilor. Ideea statului național unitar, manifestată de timpuriu (în secolele XV-XVI) în Occident, capătă contur clar în Europa Orientală abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, greci, bulgari, sârbi și alții - adică dintre acele popoare care nu aveau state naționale libere sau state naționale moderne și unitare - au fost animați de ideea națională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii și alții făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperiile rapace, să fie deznaționalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porții, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiți în Imperiul Țarist, în Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluția Română de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor și de formare și consolidare a României până la 1918.
După 1848, dorința masivă de unire a românilor într-un stat național, a fost conjugată cu acțiunile pe plan internațional, de obținere a sprijinului marilor puteri. Românii știau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes și că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze și italienii și germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat național din Moldova și Țara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate încă formal sub suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-un stat național a cuprins următoarele etape:
1) 1848-1859-1866: unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat, numit oficial România și reformat după principiile democrației occidentale;
2) 1877-1878-1881: Proclamarea independenței absolute a României, războiul pentru cucerirea independenței și lupta pentru recunoașterea oficială a independenței țării pe plan internațional; unirea Dobrogei cu România și ridicarea țării la rangul de regat;
3) 1914-1918-1920: participarea românilor și a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei; recunoașterea pe plan internațional a statului național unitar român în granițele sale istorice.
Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii lor.
Un punct culminant al istoriei românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare (sau autonomie, cum i se zicea uneori atunci) - oficializat în urma declarației președintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 - s-au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) și cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internațional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componență a țării și noile granițe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferința de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condițiile favorabile dezvoltării națiunilor, dar a conținut și germenele unor rivalități și contradicții, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ținut seama și de voința popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari și astăzi. După căderea comunismului, configurația de la 1919-1920 s-a șubrezit pe alocuri și s-a consolidat în alte locuri.
Acestea sunt, în linii mari, faptele. Ele arată că românii și-au făurit statul național alături de alte popoare și împreună cu alte popoare, înscriindu-se în mersul firesc al istoriei. Totuși, formarea României moderne și percepția de astăzi asupra acestui proces au particularitățile lor, datorate deopotrivă specificului istoriei mai îndepărtate a românilor și regimului comunist sui generis de la noi. În cei 40 de ani de comunism propriu-zis, ideea națională la români a parcurs un drum ciudat de la negarea absolută și condamnarea sa „cu mânie proletară” până la ridicarea completă în slăvi, ca „fir roșu călăuzitor al întregii noastre istorii”. Etapa de echilibru din anii ’60-’70 ai secolului trecut a fost aproape complet obturată și înăbușită de aceste două extreme.
De aceea, noi, românii, am intrat în epoca de libertate cu un mare handicap în raport cu vecinii din alte țări foste socialiste. Niciunii dintre vecinii noștri, cu excepția popoarelor trăitoare în URSS, nu avuseseră un asemenea regim. Ca urmare, după 1989, a urmat o descătușare sui generis care ne-a adus mari suferințe, iar pe tărâmul istoriei ne-a determinat să cădem, de multe ori, în extrema cealaltă, adică să credem că - din moment ce comunismul nostru ne mințise în etapa sa finală că trăisem, cu excepția capitalismului, numai epoci de glorie - nu fuseserăm buni de nimic niciodată.
Majoritatea istoricilor români și străini - cu inerente variațiuni - prezintă succesiunea faptelor de mai sus în același fel, rezervându-și opinii proprii în interpretări.
Astăzi, în contextul celor o sută de ani trecuți de la încheierea Primului Război Mondial, aproape toate popoarele rememorează evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbări teritoriale și etnice majore, rezultate, în mare parte, din mișcarea de emancipare națională și din prăbușirea imperiilor multinaționale (cel puțin în raport cu formele în care existaseră anterior). La finele anului 1918, România avea aproape 300 000 de km pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea absolută a populației o dețineau românii, aproape trei sferturi din populație (circa 73%), minoritățile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi și alții.
Firește, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbări de la finele Primului Război Mondial, învingătorii fiind, în linii mari, mulțumiți și laudativi față de acele evoluții, iar învinșii fiind critici și dornici de revanșă. În țările succesoare imperiilor destrămate, tonul istoricilor, al intelectualilor în general și al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie față de realizarea edificiilor naționale și chiar triumfalist, în anumite perioade. Aceasta era vocea majorității, fiindcă reprezentanții minorităților (mai ales ai acelor minorități foste odinioară majorități) au fost, în cea mai mare parte, reținuți, dacă nu ostili și opozanți direcți. Schematizările de mai sus privează, desigur, realitatea de bogăția și varietatea detaliilor, de paleta largă a situațiilor de nuanță. Astfel, au fost atunci și români care (ca și unii cehi, polonezi, croați, unguri etc.) nu au vrut destrămarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personală până la credința că viața lor sau a națiunii române ar fi trebuit să se dezvolte în cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este însă clar atestat și dovedit, fără nicio putință de tăgadă, este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România, că au format Regatul României Mari și că acesta a fost recunoscut pe plan internațional, prin tratate.
Între anii 1848 și 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mișcări europene erau cele de emancipare națională, de obținere a libertăților democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etno-naționale. Așa au procedat aproape toate națiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendința cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităților sau de eliminarea totală a discriminărilor de gen! Românii - în marea lor majoritate - au fost antrenați atunci să lupte pentru formarea statului lor național, așa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine și nici mai rău decât alții. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conștienți sau mai entuziaști, dar nici mai apatici sau mai reticenți decât alții, decât vecinii lor. Firește, este absurd să susținem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire sau că toți au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea de la 1918 s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile și că nu au fost încălcate atunci drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect, mincinos și nedrept este să pretindem că românii - la modul general - nu au dorit unirea, că ei erau atrași mai degrabă de civilizația superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor.
Românii au avut un anumit handicap față de popoarele occidentale, dar nu numai ei și nici pentru că erau români. Toate popoarele din această parte de Europă au trebuit să facă față unor grave provocări, trăind, de exemplu, sub otomani, ca bulgarii (de la 1390 la 1878/1908) sau ca ungurii (1541-1699), stând sub suzeranitate otomană ca românii (sec. XV-1878), fiind șterși de pe hartă, ca polonezii (sec. XVIII-1918) sau nemaiavând stat propriu din secolul al X-lea până la 1918, ca slovacii. Țările Române nu au fost însă niciodată integrate efectiv în Imperiul Otoman, nu au permis turcilor să fie proprietari funciari la nord de Dunăre, nu au permis desfășurarea propagandei islamice, nu au fost conduse de pași și beglerbei și nu și-au dizolvat niciodată instituțiile lor creștine în frunte cu Biserica ortodoxă. Este drept că o parte din teritoriile care aveau să formeze România modernă s-au aflat, în anumite perioade de timp, sub stăpânire otomană directă, dar acestea au fost excepții. Prin urmare, suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Țării Românești, Moldovei și (pentru mai scurt timp) Transilvaniei nu are nimic de-a face cu ocupația otomană efectivă, trăită de alte regiuni. Așa că românii nu au stat sub turci 500 de ani, cum mai spun grăbit astăzi analiștii care iau istoria ca pretext al aserțiunilor lor. În al doilea rând, România nu s-a format acum un secol, ci s-a format, prin mai multe nuclee medievale de stat, acum un mileniu și s-a chemat Țara Românească/Țări Românești. La fel s-au petrecut lucrurile la toți vecinii noștri. Este drept că România modernă și unită s-a format târziu, dar nu mai târziu decât Italia, decât Germania sau decât Polonia. În al treilea rând, arhitectura politică a Europei formate la finele Primului Război Mondial a fost confirmată, în linii mari, după Al Doilea Război Mondial și după 1989 și este valabilă până azi. Este drept că Cehoslovacia și Iugoslavia s-au destrămat ca federații, dar există în granițele istorice ale națiunilor care le-au compus; în schimb, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Ungaria, Austria, Bulgaria etc. există cam așa cum erau – cu anumite excepții dictate de URSS și acceptate de aliații săi - la 1918-1920. Prin urmare, nu avem motive să ne simțim neapărat handicapați, amenințați, exceptați, terorizați, singularizați de viață și de istorie. Este evident, însă, că românii nu sunt cehi sau polonezi, ci sunt ei înșiși, cu toate ale lor, mai aproape de italieni și de spanioli (cel puțin prin limbă) și mai departe de germani (cel puțin prin eficiență). Cehii și polonezii, nefiind est-europeni și nici cvasi-balcanici - ca românii - s-au înscris de la început (inconștient, fără intenție) în curentul occidental catolic și protestant, devenit concurențial, individualist și competitiv. Românii s-au înscris (tot inconștient și neplanificat) în curentul spiritual răsăritean, ortodox, devenit, mai ales după căderea Bizanțului sub turcii otomani, contemplativ și fatalist, îngrădit și disprețuit în Vest. Curentul de succes în Europa și în lume, cu precădere din secolul al XVI-lea încoace, nu a fost cel profesat de greci, de bulgari ori de români. Acest fapt nu a împiedicat aceste popoare să pornească, începând cu secolul al XVIII-lea, pe o cale a sincronizării cu cultura și civilizația occidentală, atât cât s-a putut și în ritmurile fiecăruia. Românii nu au putut parcurge marile curente ale culturii occidentale - devenită modelul dominant în lume - dar, în raport cu unii dintre vecini, au avut avantajul limbii lor neolatine, al conștiinței originii „de la Roma”, al creștinării în haină latină, iar apropierea de „ginta latină” le-a facilitat sincronizarea. E drept că această variantă latino-mediteraneană a Occidentului nu este culmea eficienței și nici a productivității, dar este, totuși, o cale magistrală a civilizației. Pe de altă parte, ortodoxia și vecinătatea cu lumea slavilor răsăriteni și sudici ne-au ferit de alte „ispite” și „asalturi”, ne-au întărit adesea identitatea etnică și națională, ajutând (cu mari sacrificii, este drept) la păstrarea unui specific al nostru.
Cum nu există popoare superioare și inferioare pe lumea asta, nici noi nu trebuie să avem complexe de inferioritate sau de superioritate. Am trăit în istorie câteva momente sublime, câteva momente penibile și multe momente obișnuite, de viață derulată tern, cotidian, cu grija zilei de mâine, cu gândul la coarnele plugului și la sabie, la copii și la părinți, la vreme și la vremuri. Nu avem motive să ne victimizăm și nici să ne credem idoli. Acum un secol România exista demult. Înaintașii noștri, bine conduși de elită, au reușit atunci un act major: s-au adunat cu toții în același edificiu național, așa cum au făcut mulți europeni atunci. Ceea ce nu este puțin lucru!
Prin urmare, când celebrăm Ziua Națională de 1 Decembrie 2018, triumfalismul nostru trebuie să fie ponderat, pentru că Marea Unire nu am făcut-o noi, ci acei mari oameni de stat de la 1918, pe de o parte, iar pe de alta nu am reușit încă să le pregătim nepoților și strănepoților o Românie bună pentru următorul secol. Sărbătoarea noastră trebuie să ne dea de gândit și să ne îndemne la mai puține discursuri și la mai multă acțiune.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918 și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei - românii ardeleni - nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”. Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii. De aceea, actele de voință națională românească din anul 1918 au o trăinicie perpetuă, au o tărie care le va face să dureze atât cât va dăinui poporul român. A ne aminti de Marea Unire înseamnă a ne interesa de casa noastră care este România, de a-i cerceta temeliile, de a-i cunoaște arhitecții și constructorii și de a o pregăti ca să ajungă în stare bună în mâinile copiilor, nepoților și strănepoților noștri.
În 1916, România a intrat în război - după o adâncă și îndelungată cumpănire - de partea Antantei. Mai mult de jumătate din toți românii care trăiau atunci începuseră să lupte și să moară încă din 1914, pentru cauze care nu-i priveau și în care erau antrenați fără voia lor. Actul de la 1916 nu a fost dorit de toți politicienii români. Marele om politic Petre Carp - revoltat și mânios pe rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta - a proferat vorbe grele (dorința ca armata română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulți:
„D-le Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuință, eu am ajuns la convingerea, adâncă și nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o”. Acestea sunt vorbe și fapte ale unui mare om de stat român, demne de memoria colectivă și demne de urmat și astăzi.
Când vom urma exemplul acelor bărbați de stat și când vom avea frescele vieții românilor din toate țările mici ale românilor - fiindcă România este o țară de țări, apropiate sau depărtate geografic - atunci vom putea încerca reconstituirea frescei celei mari a anului 1918 la români, adică la românii văzuți în ansamblu. Vom înțelege, astfel, că edificiul național sau casa noastră nu este un dat etern și imuabil, ci că are nevoie - ca toate casele - de atenție, de primenire, de renovare și de grijă.
