Contraamiralul în rezervă Anatolie Zemba este căsătorit şi are doi băieţi: Mihail, celebru medic militar oftalmolog şi Dorian, economist de profesie. Al treilea băiat al contraamiralului în rezervă, Adrian, a decedat într-un accident de maşină, în urmă cu zece ani.
- Domnule contraamiral, vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne acorda un interviu. V-am ruga pentru început, să le spuneţi cititorilor noştri câteva cuvinte despre dumneavoastră!
- M-am născut în comuna Albineţ, raionul Bălţi din Republica Moldova. Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1944, părinţii mei şi cei cinci copii, s-au urcat într-o căruţă şi au trecut graniţa în România, unde am devenit refugiaţi.
- Câţi ani aveaţi pe atunci şi ce a determinat această plecare a dumneavoastră?
- Aveam trei ani, iar Basarabia era ocupată de ruşi. Aveau voie să plece în patria mamă doar anumite persoane, printre care şi dascălii. Prin urmare şi tatăl meu, care era învăţător. Ceilalţi care nu puteau părăsi teritoriul riscau să fie deportaţi în Siberia. Se constituise o comisie care hotăra soarta fiecăruia în parte.
- Unde v-a repartizat această comisie?
- Am fost repartizaţi în judeţul Gorj, deşi nu am ajuns până acolo fiindcă ne-am oprit în Piteşti. La Piteşti era o altă comisie, care văzându-ne numele de Zemba, un nume nu prea comun, au vrut să ne urce în tren, cu destinaţia Siberia. Atunci, mama mea s-a crestat cu cuţitul sub limbă să curgă sânge, pentru a arăta că are tuberculoză şi în felul acesta s-a luat hotărârea de a rămâne la Piteşti pentru a nu-i îmbolnăvi pe ceilalţi.
- Aţi venit cu toată familia în Piteşti?
- Au rămas în Basarabia doar doi dintre fraţi fiindcă nu au dorit să plece, ştiind că sunt în siguranţă, întrucât erau absolvenţi de teologie şi îmbrăţişaseră ideile social democratice. Unul dintre fraţi a devenit ziarist şi a fost chiar adjunctul Trustului de Presă Minsk, iar celălalt profesor de istorie, care nu a îmbrăţişat ideile comuniste şi a fost exclus mai târziu din toate organizaţiile comuniste. În ceea ce mă priveşte, am avut enorm de suferit din cauza faptului că aceşti doi fraţi nu erau în România, am fost urmărit în permanenţă de către Securitate şi chiar cercetat. Am fost anchetat o săptămâna întreagă şi am fost la un pas de închisoare la începutul anilor ’60.
- Cum vă amintiţi de acea perioadă din povestirile părinţilor dumneavoastră?
- Îmi amintesc că soldaţii ruşi ne-au furat caii şi i-am recuperat pe câteva sticle de băutură, iar soldaţii nemţi m-au luat pe câmp să se joace cu mine, uitând că trebuie să mă mai înapoieze. Pentru mine a fost bine, am mâncat ciocolată şi tot ce aveau ei mai bun. Părinţii mei îşi făceau griji că nu mai au de unde să mă ia. Spre seară, unul dintre fraţii mei a venit pe câmpul unde eram, m-a luat şi m-a adus acasă.
A fost o perioada foarte grea. Am plecat din Basarabia cu câteva bunuri, câteva covoare, câteva bijuterii de familie şi cam atât. Au fost lucruri pe care părinţii mei le-au vândut pentru a supravieţui. După vreo 3 ani ne-am mutat la Galaţi, unde aveam o rudă care ne-a închiriat o casă în care am locuit şi am început şcoala aici.
- Părinţii cu ce-şi câştigau existenţa în această perioadă?
- Au fost nişte vremuri destul de grele. Mama era casnică şi s-a ocupat cu creşterea celor 7 copii, iar tata, la început, nu a avut pensie până nu s-a clarificat situaţia lui la arhivă. Tata a mai lucrat după cei 30 de ani înainte de pensionare încă alţi 15, făcând muncă necalificată şi meditând chiar fiul unui director de întreprindere.
Am urmat gimnaziul aici, iar apoi fiind în continuare destul de săraci, am hotărât să urmez Liceul de Marină din Galaţi, ceea ce am şi făcut. Nu am avut pantaloni lungi nici la liceu. Chiar şi iarna mergeam cu pantaloni scurţi, nepermiţându-mi să-mi cumpăr unii, având doar nişte ciorapi mai lungi.
- Ce s-a întâmplat după ce aţi terminat liceul?
- În 1959 am fost prima promoţie a liceului militar cu 4 ani de studiu şi la absolvire am avut cea mai mare medie. În ultimul an, Liceul Militar de Marină s-a transformat în Liceu Militar obişnuit şi din suta de colegi care absolviserăm liceul, doar primii 4 am ajuns la marină, restul la celelalte arme de infanterie, artilerie, transmisiuni, chimie ş.a.m.d. Nouă, celor 4, ni s-a recomandat să mergem la medicină militară, dar aveam marina în sânge,aşa că nu am putut face lucrul acesta şi am refuzat. Unul dintre cei 4 colegi, care a fost repartizat la marină a fost exmatriculat deoarece tatăl său a refuzat să se înscrie în Colectiv. Apoi, chiar dacă s-a înscris mai târziu, nu s-a mai putut reînscrie.
- Spuneţi-ne ce s-a întâmplat după liceu şi cum a fost viaţa în Şcoala Militară de Marină?
- După absolvirea Liceului Militar în 1959, am urmat cursurile Şcolii Militare Superioare de Marină, pe care am absolvit-o patru ani mai târziu.
În ceea ce priveşte viaţa din şcoală şi liceu era mult mai grea decât viaţa în puşcărie, care astăzi este mult mai permisivă, deţinuţilor fiindu-le permis să deţină un televizor sau să citească.
În liceu şi apoi în Şcoala Militară lucrurile nu stăteau deloc aşa. Vă pot da chiar câteva exemple: dacă erai descoperit cu un radio erai exmatriculat fără drept de replică. Când am fost în liceu, unul dintre colegi a pus la radioul unităţii două melodii populare şi a fost exmatriculat, fiindu-i imputat că au fost folosite în scopuri personale mijloacele de propagandă în masă.
Instrucţia de front se executa vară pe nisipul de la Mangalia, fiind îmbrăcaţi în haine de postav, mult mai groase ca paltoanele de iarnă din ziua de astăzi. Aveam foarte puţine contacte cu exteriorul, iar învoirile erau rare. La liceu aveam învoire 4 ore pe săptămână, duminica, iar la Şcoală erau câteva ore în plus. Chiar şi norma de hrană era cu mult mai mică faţă de cea a puşcăriaşilor.
- Ce s-a întâmplat după ce aţi absolvit Şcoala Militară de Marină?
- Am fost repartizat la o navă auxiliară, pe care nu exista armament, din Tulcea şi nu de luptă, cum ar fi fost normal, iar asta tot din cauza faptului că aveam rude în străinătate. Totuşi, până am ajuns la Tulcea s-a luat hotărârea şi am fost numit comandantul unei vedete dragoare.
- Care era diferenţa între şcoala în care v-aţi desfăşurat studiile şi viaţa de tânăr ofiţer pe o vedetă dragoare?
- Era o puşcărie mai permisivă. Mulţi ani după război s-a păstrat acea atmosferă tensionată, spre exemplu, hublourile navelor, au fost desfiinţate şi sudate cu scopul de îmbunătăţire a rezistenţei în cazul unui atac nuclear. Peste aproximativ 10 ani s-a revenit la vechile hublouri, însă o parte din atmosfera de atunci s-a menţinut. Aveam câteva exerciţii de alarmare pe săptămână. Programul era până la orele 18:00 în condiţii de doime, doimea însemnând 24 de ore la vapor, 24 de ore teoretic libere, practic abia după ora 18:00 puteai pleca acasă.
- Aceast regim aspru era numai la marină sau era în toate structurile?
- Consider că era în toate structurile, nu doar în marină. La un moment dat aveam un număr limitat de ore libere pe lună, plecam într-o aplicaţie 20 de zile, fără a avea un mijloc de legătură cu familia, iar din zilele în care rămâneam la bază, în foarte multe eram de serviciu, iar în altele aveam alarmări peste alarmări. În schimb, mai târziu, când am ajuns la Academia de Înalte Studii Militare aveam o singură alarmare pe an, iar lucrurile s-au îmbunătăţit.
- La Tulcea cât aţi stat?
- Am stat până când sovieticii au intrat în Cehoslovacia, în 1968, iar atunci, în 24 de ore, în mare secret, ne-am urcat toţi pe nave şi am fost mutaţi la Giurgiu pentru a apăra Bucureştiul, în eventualitatea în care Bulgaria ar fi atacat de la sud. Am stat un an numai pe navă, nimeni nu avea locuinţă, familiile au rămas la Tulcea.
- Când v-aţi căsătorit?
- M-am căsătorit foarte repede, la câteva luni după absolvirea şcolii. Mi-am cunoscut soţia în Constanţa, unde studia la o şcoală pedagogică de învăţători. Regulamentul stipula un anumit număr de zile pentru efectuarea pregătirilor de nuntă, însă şeful meu m-a învoit doar două ore, timp în care am reuşit doar să ajung la starea civilă şi să semnez certificatul de căsătorie. Cu mari rugăminţi a învoit şi un coleg pentru a nu fi singur la eveniment. Am mers, am semnat şi m-am întors la navă. Asta se întâmplă când la comandă ai pe cineva care şi-a obţinut diploma de maturitate, bacalaureatul de la acea vreme, la vârsta de 50 de ani.
- La Giurgiu, cât aţi stat şi ce funcţii aţi avut?
- Din ’68 până în ’72, când am devenit timp de 2 ani student al Academiei de Înalte Studii Militare, actuala Universitate de Apărare Carol I.
La Giurgiu eram comandant de secţie şi de grup, unitatea de nave avea 8 vedete dragoare: 4 constituiau un grup, iar 2 formau o secţie.
La absolvirea Academiei am fost repartizat şef de stat major la Giurgiu, la aceeaşi unitate unde lucrasem şi înainte, după multe discuţii, din cauza dosarului meu de la Securitate. Aceasta ar fi fost cea mai mare funcţie pe care o puteam îndeplini din cauza acestui dosar.
În 1975 am revenit la Academie pentru că nu mai puteam avansa. La vremea respectivă doar în învăţământ mai exista câte o portiţă.
În acelaşi timp s-a început un program de dezvoltare a Marinei Fluviale, ceea ce mi-a convenit foarte mult pentru că ei aveau nevoie de un ofiţer care să predea şi care a lucrat la Dunăre.
Am fost la politrucul marinei să îi spun că sunt persecutat. Securiştii nu mi-au spus niciodată, doar colegi de-ai mei, prieteni, mi-au spus ca au fost chemaţi la Securitate să dea declaraţii despre mine.
Când lucram la Tulcea, nu aveam apă caldă, iar eu aveam un ceainic de provenienţă rusească pe care l-am făcut cadou unor colegi burlaci, iar el a fost mereu folosit pentru a încălzi apa. Pentru faptul că era rusesc, s-a spus despre mine că proslăvesc tehnica sovietică. Se dăduse declaraţia din 1964, împotriva lor, în care se punea accent pe suveranitatea ţării, pe neamestecul în treburile interne şi asta a fost situaţia. Dar, cu toate acestea, uneori am fost atacat şi pentru că am bârfit tehnica sovietică, pentru că aveam nişte tunuri foarte vechi şi foarte proaste.
După liceul militar din Galaţi, foarte mulţi plecau la Baku în Azerbaidjan, dar cei mai buni plecau la Leningrad, în Rusia. Eu am fost în prima promoţie în care nu au mai trimis în Rusia, pentru că începuse acea propagandă împotriva ei.
- Din 1975 aţi fost lector la Academie?
- Da, până în 1995. Vreau să mai adaug, că deşi în CV-ul meu apare că am terminat ASE-ul, de fapt nu l-am terminat, pentru că pe vremea aceea nu aveai voie să termini două facultăţi, astfel că am întrerupt studiile după doi ani, deşi intrasem primul şi aveam numai note foarte bune. Profesorii mă susţineau să continui, dar nu am mai continuat, am preferat să mă axez pe Academia de Înalte Studii Militare.
- Ştiu că aţi fost la un pas să fiţi dat afară din armată. Aţi fost cercetat disciplinar?
- În 1965, după venirea lui Ceauşescu, când eram la Tulcea, ofiţerii de securitate nu mai aveau voie să cerceteze pe nimeni, decât cu aprobarea partidului. La un moment dat, un coleg mai tânăr a comentat despre acel procent de 2% din venit, care ar fi trebuit să se restitui la pensie, dar care, ulterior nu s-a mai acordat. Eu i-am zis să înceteze că poate avea probleme. Ulterior, acesta a fost chemat sa dea declaraţii despre mine, când am fost cercetat, iar el a spus că eu am spus toate acele comentarii. Ştiu asta pentru că tot el a venit la mine să îmi spună „nu te supăra, m-au ameninţat cu tot felul de chestii, dar mă mai cheamă după-amiază şi o să dau dezminţire”.
- Deci nu sunt doar poveşti treburile cu securitatea?
- Nu, nu sunt poveşti. Dar lucrurile au mers cel puţin aşa la suprafaţă din ce în ce mai bine. După acea cuvântare a lui Dej şi apoi după adunările de masă, ca să ajungă la întreg poporul schimbarea, nu s-au mai făcut arestări noaptea, nu te mai lua nimeni chiar aşa.
- Asta când a venit Ceauşescu?
- La vreun an-doi după, nu chiar din prima zi. Ea a fost începută prin declaraţia din aprilie 1964 a lui Dej, după care Ceauşescu a continuat.
Îmi aduc aminte că eram cu UTC-ul şi mi se spunea „să intensificăm activitatea patriotică”, pe care oricum o făceam. Ulterior, mi-am dat seama despre ce era vorba: ideile sovietice trebuiau eliminate. Până atunci, la orice program artistic se începea cu un cântec rusesc, apoi unul turcesc, cum eram eu în Dobrogea şi pe la coadă cântecele româneşti.
- A fost Ceauşescu iubit de popor?
- A făcut şi lucruri aparent bune. Abia după vizita în Coreea de Nord s-au schimbat lucrurile în rău.
- Să ne întoarcem la Academia de Înalte Studii Militare! Care au fost noutăţile pe care le-aţi adus dumneavoastră în cadrul Academiei?
- În Catedra de Marină existau comisii didactice pe specialităţile de bază ale Marinei: nave purtătoare de rachete, navele anti-submarine şi submarine. Una este să draghezi, să explodezi o mină pusă de inamic şi cu totul altceva să te duci cu un submarin la inamic. Au foarte puţine în comun, doar apa. Ei, şi atunci, în aceste comisii didactice, se studiau specialităţile respective. Eu m-am ocupat de partea de fluviu trebuind să întocmesc lecţii, cursuri, manuale pentru asta.
- Practic sunteţi părintele Marinei Fluviale.
- Cam aşa, dar ca învăţământ.
Spre exemplu, ruşii ne-au obligat să tăiem toată partea asta de marină, toate navele importante, artileria de coastă, monitoarele. Abia după 20 de ani s-au făcut alte monitoare. Practic, timp de 20 de ani s-a uitat cum se fac trageri directe sau care e rolul acestor nave la fluviu.
Primii care au vrut să vadă ce se întâmplă cu vedetele blindate şi cu monitoarele au fost ungurii, pentru că ei s-a gândit că pot fi folosite împotriva lor.
- Şi din ’75 până ’95 aţi lucrat în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare, unde aţi ocupat toate funcţiile didactice, până la aceea de şef de catedră.
- Erau 25 de catedre în Academie, iar Marina nu era considerată categorie de forţe armate, cum e în toată lumea şi cum sunt statuile din faţa academiei: un infanterist, un aviator şi un marinar. Ea era considerată ca o armă oarecare, de exemplu cum ar fi Trupele Chimice.
Marea mea bătălie a fost pentru a creşte rolul Marinei în cadrul sistemului de apărare. Le-am amintit că în al Doilea Război Mondial 60.000 de soldaţi, au fost blocaţi în Crimeea şi dacă nu erau navele militare care să meargă peste câmpurile de mine ruseşti şi cu aviaţia sovietică sus, toţi mureau acolo. Deci operaţiunea de recuperare a celor 60 de mii de soldaţi şi aducerea peste Marea Neagră din Crimeea se datorează marinei militare.
Marina română a transportat armata noastră înapoi în ţară. Atunci, Antonescu a recunoscut meritul marinei spunând că „îmi dau seama de ce insistau marinarii să dezvoltăm Marina”. Dacă un om cu mintea lui Antonescu a înţeles aşa de târziu importanţa Marinei pentru o ţară cu ieşire la mare, ce puteau înţelege ceilalţi?
În prezent, în Academie, din cele 25 de catedre care existau odată, mai sunt doar trei: Marina, Aviaţia şi Infanteria. Acum comandantul Academiei este de la trupele de uscat, iar cei doi adjuncţi trebuie să fie de la celelalte două şi invers, ca să fie un echilibru.
- În 1995 aţi ajuns la Comandamentul Naţional al Grănicerilor.
- La Grăniceri exista o funcţie de locţiitor pentru Marină, care nu a fost ocupată multă vreme. Conducerea de atunci nu a găsit un om potrivit. Cei care mă cunoşteau, pentru că unii dintre ei fuseseră studenţi şi lucrau acum aici, mi-au tot zis dacă nu vreau să vin pe această funcţie. Până la urmă, am ajuns la conducerea de atunci. Comandant era generalul Dumitru Luca, iar şef de stat major, prim-locţiitor al comandantului era generalul Ioan Bălăiei. Cu generalul Bălăiei mă cunoşteam din Academie, din timpul unui curs post-academic. Am discutat cu dumnealor şi până la urmă am acceptat să vin.
Când am ajuns la Grăniceri am observat că este încălcat total principiul organizării structurale, adică de nave răspundeau de nişte oameni, iar personalul era condus de alţii. Asta făcea ca sistemul să nu funcţioneze bine. Astfel că m-am apucat de treabă, încă din primul moment când am ajuns, lucrând la organizarea structurală. Apoi, am mers împreună cu generalul Bălăiei la minister şi le-am prezentat principiile organizării structurale, pe care mă obligaseră să le învăţ la examenul de amiral şi au zâmbit şi ne-au pus să facem propuneri de modificare.
Astfel, am luat în subordine directă toate subunităţile de marină: 5 divizioane de nave – 2 la mare (Constanţa şi Mangalia), 3 la fluviu (Giurgiu, Severin şi Brăila), o unitate de învăţământ la Giurgiu şi o bază de reparaţii la Brăila.
Încă de când se înfiinţase Colegiul Naţional de Apărare şi am predat şi acolo, am militat pentru înfiinţarea Gărzii de Coastă. Astfel că, în urma acelui plan, mi s-a dat voie să îl pun în aplicare exact aşa cum l-am gândit.
- Ce rang avea, la nivelul Comandamentului de Grăniceri, această structură? Direcţie, serviciu?
- La început, nu existau direcţii sau direcţii generale, cel mai mare era serviciul, dar cu numele nu era numită decât Marina Grănicerească, iar eu eram şeful acesteia şi locţiitor al comandantului Grănicerilor. La nivelul comandamentului, existau două servicii, organizate pe birouri, totalizând vreo 30 de persoane.
- Cum aţi înfiinţat apoi Garda de Coastă?
- Garda de Coastă a fost ca un vis. Eu m-am documentat, am văzut cât de puţine ţări mai sunt fără gardă de coastă, am văzut cum suntem percepuţi: cu nave de la Marina Militară, aproape fără semne specifice unei structuri de ordine publică. La examenul de amiral, eu am avut o lucrare despre înfiinţarea Gărzii de Coastă, iar după ce am prezentat-o am primit ordin să prezint structură, legislaţie şi tot ce trebuie pentru înfiinţarea ei. Un mare noroc a fost că în Acquis-ul Comunitar era prevăzut ca o condiţie de a intra în Uniunea Europeană să existe Garda de Coastă. Am avut un ajutor chiar de la americani.
Au fost şi reţineri întrucât trebuiau implicate mai multe structuri: Vama, la Ministerul Finanţelor, Traficul, la Ministerul Transporturilor, paza frontierei, la apărare sau interne, punctele de frontieră, care erau subordonate altei structuri şi aşa mai departe.
Marea mea activitate cu care pot să mă mândresc în Academie, a fost cooperarea dintre categoriile de forţe. Aveam aici şi posibilitatea cunoaşterii, pentru că erau prezenţi acolo şi infanterişti şi aviatori şi toţi făceam aplicaţii în comun. Am învăţat la istoria militară, ce înseamnă ca pe timp de război să nu existe cooperare între forţe. Chiar şi noi am bombardat trupele noastre când a zis Antonescu treceţi Prutul. Prima dată am bombardat trupele noastre cu aviaţia. Chiar şi americanii au bombardat în Pacific navele lor, cu proiectile de artilerie de calibru mare. Aşa de multe chestii s-au întâmplat în război din lipsa cooperării, încât mi-am făcut o preocupare din asta. Doctoratul l-am dat pe această temă, a cooperării dintre cele trei categorii de forţe ale armatei.
Toată societatea românească suferă de pătrăţele, totul e împărţit în pătrăţele şi fiecare ţine la pătrăţica lui şi o vrea cât mai mare, dar pătrăţele, să nu fie unite, să nu ştie unul de altul, fiecare să stea în băncuţa lui, acolo. Cumva am văzut asta şi la unirea grănicerilor cu cei din PCTF-uri: la adunările comune în care aveam sarcina să ne unim, cei din PCTF-uri susţineau că asta e o meserie care se transmite din tată în fiu şi pe care grănicerii n-or să o înveţe niciodată, ori, după aia, s-a văzut că s-au unit şi fac toţi aceeaşi activitate. Unii pur şi simplu nu voiau să se unească.
Tot cam aşa se întâmplă şi la constituirea unei Gărzi de Coastă. La noi, la comisiile la care am participat de multe ori, ne adunam în Portul Constanţa şi veneau: şeful Poliţiei Transporturi Navale, şeful Direcţiei de Vize, şeful Grănicerilor, Căpitănia Portului, Structura de Salvare pe Mare, cea de poluare, şi toate instituţiile cu atribuţii pe mare. Fiecare vroia să ne unim doar că vedea structura în subordinea lui.
- Care a fost principalul motiv pentru înfiinţarea Gărzii de Coastă? Pentru că era o măsură în Acquis-ul Comunitar?
- Se vedea că odată intraţi în Uniunea Europeană, noi vom ajunge ca Portugalia, să fim la graniţa de apă a Uniunii Europene.
Ca să înţelegeţi percepţia în minister, participam la şedinţele Colegiului Ministrului şi le prezentam situaţia: faptul că grănicerii au atribuţii doar în cele 12 mile marine şi nici acolo nu îşi fac treaba bine, deşi este teritoriu naţional, românesc, suprafaţa aceea de apă este exact ca un oraş al ţării noastre. Şi le-am spus că ce se prinde la un punct de trecere, trei pliculeţe de heroină, pe acolo se poate trece cu tonele. Şi până la urmă s-au convins, când au prins un pescador plin de ţigări.
Înfiinţarea Gărzii de Coastă, era necesară pentru faptul că eram singurii din Marea Neagră care nu aveam aşa ceva. Am avut mare ajutor de la delegaţiile altor gărzi de coastă din UE sau de la americani, care veneau să ne înveţe cum să facem Garda de Coastă.
- Cine dorea Garda de Coastă?
- Uniunea Europeană, clar o voia. După cum am spus mai sus, chiar şi americanii. Ei au o structură specială în cadrul Gărzi lor de Coastă, care are drept atribuţii să înveţe pe alţii să îşi facă Gardă de Coastă.
- Care a fost practic diferenţa între Marina Grănicerească şi Garda de Coastă?
- Marina Grănicerească avea o forma de organizare împotriva principiilor structurale, marinarii nefiind consideraţi grăniceri, ci specialişti, iar legislaţia era ambiguă, fără prevederi clare ale atribuţiilor, mai ales în privinţa utilizării armamentului din dotare. Spre exemplu, o navă de mare tonaj a părăsit Portul Constanţa fără aprobare şi s-a ordonat ca o navă grănicerească să o intercepteze şi să o escorteze înapoi spre port. Nava civilă a lovit nava noastră, provocându-i daune considerabile. Ministrul de atunci a apostrofat comandatul navei grănicereşti pe motiv ca nu a tras cu armamentul din dotare asupra echipajului navei respective, neletal, la picioare. Imaginaţi-vă cum s-ar fi putut realiza acest lucru, să se tragă asupra echipajului unui asemenea mastodont, mai ales în acel mod.
Un alt caz, este cel al pescuitului în apele teritoriale. Turcii aveau la momentul respectiv mii de pescadoare, iar pentru că densitatea lor era prea mare în apele proprii, unii dintre ei alegeau să pescuiască în apele româneşti. Uneori ajungeau chiar şi în aria Ucrainei, care având tehnica şi legislaţia puse le punct, puteau acţiona prompt. Când erau urmărite, pescadoarele alegeau să se ascundă în apele româneşti, iar din acest motiv ucrainenii au vrut să ne reclame la Haga. De regulă, la bordul pescadoarelor se afla şi un român care ajuta echipajul cu diferite informaţii. A existat un caz în care de pe o astfel de ambarcaţie au fost transmise marinei grănicereşti, prin semnale optice tip proiector, cuvinte jignitoare de natură obscenă.
- Cum vedeţi dumneavoastră, din perspectiva modificării raportului de forţe la Marea Neagră după anexarea Peninsulei Crimea la Federaţia Rusă, rolul şi misiunile Poliţiei de Frontieră în cadrul Sistemului Naţional de Apărare şi Ordine Publică?
- Pot spune că rămân neschimbate faţă de perioada anterioară anexării şi anume, pe timp de pace să îşi îndeplinească atribuţiunile ce îi revin cu o atenţie sporită, iar pe timp de război să îndeplinească sarcinile Marinei Militare.
- Cum apreciaţi legătura care trebuie să existe între cele două instituţii cu misiuni complementare la Marea Neagră, Garda de Coastă şi Flota Maritimă?
- Din punctul meu de vedere, interacţiunea dintre cele două instituţii este una care dă rezultate, un rol decisiv pentru acest lucru avându-l sistemul de supraveghere SCOMAR.
- Bazându-ne pe experienţa în cadrul învăţământului militar şi nu numai, care este opinia dumneavoastră în ceea ce priveşte formarea continuă a personalului navigant, în special ofiţerii, pentru partea a doua a carierei, plecând de la gradul de subcomisar, echivalentul locotenentului comandor, ascendent?
- Consider că nu s-ar impune ca MAI să dispună de o şcoală proprie pentru ofiţerii de marină, dat fiind faptul că nu sunt foarte numeroşi şi să se meargă în continuare pe subvenţionarea şcolarizării personalului navigant al MAI în cadrul Academiei Navale. Pregătirea continuă pentru personalul navigant trebuie făcută, după cum îi spune şi numele, permanent, până la pensionare, cu accent pe navigaţie, nu pe ordine publică.
- De ce fel de calităţi are nevoie un marinar pentru a deveni unul de succes?
- Deşi pare ciudat, nu calităţile nautice sunt cele care îşi pun amprenta pe cariera unui marinar. Cei mai buni marinari ai noştri nu provin din zona Dobrogei, ci de la munte.
Cred că în primul rând caracterul trebuie să fie unul deosebit şi buna morală. În toţi anii în care am lucrat, am văzut cum se ocupau funcţii cu pile. În marina militară o singură funcţie nu o poţi ocupa cu pile, cea de comandant de navă, deoarece ai în gestiune o tehnică deosebită, dar mai ales, echipajul, un număr de oameni de care răspunzi. Pentru asta nu poţi să ajungi acolo neprofesionist, trebuie neapărat să ştii să rezolvi orice situaţie apare. E nevoie, în principal, de calităţi umane, pentru că atunci când eşti singur în mijlocul apei, nu mai ai de unde solicita ajutor şi e nevoie să te bazezi pe echipaj, munca de marină fiind una de echipă. Căpitanul trebuie să fie un lider, nu un şef.
- Ce secvenţe v-au rămas în amintire din perioada cât v-aţi desfăşurat activitatea la Comandamentul Naţional al Grănicerilor?
- Aş vrea să amintesc aici de perioada traficului cu benzină şi motorină din timpul embargoului impus Iugoslaviei, ca urmare a războiului din teritoriile desprinse din fosta Republică Federativă. România a instituit embargoul impus de Organizaţia Naţiunilor Unite din anul 1992 până în 1995, iar graniţa cu Iugoslavia a fost spaţiul tuturor posibilităţilor traficului cu combustibil. Autorităţile răspunzătoare pentru impunerea embargoului erau cele ale Vămii, care efectuau controlul şi ale Ministerul Afacerilor Externe, care trebuiau să-l susţină. La încheierea embargoului, ţinând cont că frontiera româno-sârbă este formată din apă, un rol important le-a revenit marinarilor grăniceri, care trebuiau să lupte cu acest fenomen.
În acel timp de embargou existau cam 400 de observatori ONU, care au ajuns la concluzia că Ministerul de Interne, grănicerii şi marina grănicerească au avut o contribuţie importantă şi au acţionat pentru descurajarea infractorilor, aducându-şi chiar navele de la mare în încercarea de combatere a acestui fenomen.
La încheierea embargoului a avut loc o masă rotundă la Copenhaga, unde au fost invitaţi reprezentanţi ai autorităţilor Vămii şi ai Ministerului de Externe din cele 47 de state care au acceptat embargoul. Excepţie a făcut România, unde s-a dorit să fie şi un reprezentant de la Grăniceri, ca o recunoaştere a efortului depus de această instituţie în lupta cu traficanţii. Invitat a fost generalul de divizie Luca Dumitru, şeful CNGR, la acea vreme, care m-a delegat pe mine, având în vedere faptul că eu eram cel care coordona activitatea de marină. La aceasta conferinţă a participat şeful Vămii de atunci şi un director din Ministerul de Externe, care a şi condus delegaţia.
Am luat cu mine o serie de materiale video în care am arătat cum ne-am luptat cu embargoul pe Dunăre şi cum bărcile din fibră de sticlă, fragile, ţineau piept bărcilor de metal de 10 tone ale infractorilor.
- Era corupţie în rândul personalului propriu?
- Se făcea periodic rocadă cu grănicerii de la Iaşi, Sighet, Giurgiu, care erau aduşi la Mehedinţi în încercarea de combatere a corupţiei. Toată lumea făcea contrabandă în acea perioadă: de la bătrânele satului, preot, profesor, până la directorul spitalului. Cei mai avantajaţi erau cei care aveau teren cu ieşire la Dunăre. Traficul devenise în scurt timp, de tip profesionist, în care fiecare persoană avea locul său bine stabilit. Se ştia cine cară, cine conduce barca, cine preia benzina şi chiar cel care asigura zona. Ca să vă faceţi o idee despre cum se făcea traficul atunci pot spune că Dunărea era neagră de contrabandişti. Cât vedeai cu ochii erau numai bărci care făceau în permanenţă un du-te-vino. Au fost trase chiar cabluri pe sub drumul asfaltat şi alimentau cu conducte secrete canistrele, care luau în momentul imediat următor drumul Serbiei.
Ţin minte ca era la Severin o bucătăreasă, salariat civil, al cărei soţ făcea contrabandă. Atunci, generalul Luca i-a atras atenţia doamnei bucătărese că dacă soţul nu va înceta vor fi luate măsuri în consecinţă. Replica soţiei a fost că nu poate găsi argumentele necesare pentru a-l determina pe soţ să renunţe la cele 5000 de mărci profit pe noapte, în condiţiile în care soţul era miner şi câştiga banii aceştia într-un an.
- Cum erau misiunile pe care le desfăşurau grănicerii în acea perioadă?
- Misiunile desfăşurate în acea perioada erau extrem de periculoase şi dificile în lupta cu contrabandiştii. Gândiţi-vă că graniţa era la mijlocul Dunării, iar oamenii plecau cu bărcile din curtea lor, perpendicular. Unde se puteau poziţiona marinarii pentru a-i prinde pe traficanţi, că la sârbi nu aveai voie să intri. Chiar dacă erai lângă contrabandist, tot era dificil pentru că navele grănicereşti aveau motoare de 40 de cai, care puteau ajunge la 6 noduri, în timp ce contrabandiştii aveau două motoare de câte 70 de cai, care puteau ajunge la ordinul zecilor de noduri. Iar dacă încercai să-i blochezi intrau în ambarcaţiile grănicerilor. La un moment dat ştiu că aveam toate bărcile sparte. Abia mai târziu au fost achiziţionate bărci din fibră de sticlă cu motoare rapide, care îţi permiteau să ajungi la infractor, mai ales pe calea de întoarcere, dar bărcile acestora erau deja descărcate. În scurt timp, după aceste achiziţii, numărul bărcilor confiscate din curtea inspectoratului ajunsese la 1000 de bucăţi.
Am avut în perioada embargoului chiar şi un coleg, care a fost stropit cu benzină şi dacă nu ar fi sărit în apă ar fi ars, întrucât contrabandistul urma să aprindă bricheta. Am avut colegi care au fost bătuţi de contrabandişti, fiind necesare multe zile de spitalizare pentru a-şi reveni. Au existat grăniceri cărora contrabandiştii le-au dat foc la casă sau le-au ameninţat copiii.
Popa Nicolae, a fost unul dintre aceşti marinari, care era numit de către cei de la minister Corado Catani şi care a rămas cu probleme de sănătate chiar şi după terminarea embargoului.
Noi, ofiţerii cu funcţii de conducere de la Centru Comandamentul Naţional al Grănicerilor, ne mutaserăm în zona clisurii Dunării şi stăteam acolo cu lunile. Atmosfera pe care am găsit-o în rândul colegilor noştri era una de teamă pentru familiile lor, fiind periodic ameninţaţi.
Cam aşa erau timpurile acelor ani de embargou, în care majoritatea localnicilor urmărea să se îmbogăţească mai repede, iar noi, grănicerii, o mână de oameni, încercam să-i oprim făcându-ne duşmani la tot pasul.
- Dacă ar fi acum să relataţi o întâmplare care v-a marcat din întreaga dumneavoastră carieră, care ar fi ea?
- O să răspund emoţional, pentru că ar fi multe, unele dintre ele triste. Ca pensionar, atunci când aud la televizor: Garda de Coastă sau o navă a Gărzii de Coastă a salvat o ambarcaţie cu oameni, nu pot să nu mă gândesc că şi eu am contribuit la apariţia acestei instituţii, am legiferat-o, fără a fi jurist. Dar cu ajutorul Direcţiei Juridice din minister, care ne-a trimis un debutant, sublocotenent Irina Alexe, în prezent general în rezervă, ne-a fost de foarte mare ajutor.
- În încheiere, ce aţi dori să le transmiteţi colegilor din Poliţia de Frontieră?
- Aş dori să le transmit să îşi încheie misiunile cu bine şi să se întoarcă acasă, indiferent de domeniul în care activează, să îşi îndeplinească cu seriozitate misiunile pe care le au, să fie conştienţi că fac parte dintr-o structură foarte importantă pentru ţară. Celor din structura navală le transmit să nu uite că marinarii sunt singurii oameni care în fiecare zi la orele 08:00 arborează pavilionul ţării, care înseamnă simbolul naţional şi păstrează de la 7:59 până la 08:00 un moment de reculegere în memoria celor căzuţi pe apă în interesul ţării şi să nu transforme acest moment într-o glumă, el având o semnificaţie cu totul deosebită. Tot ce faci trebuie făcut în interesul ţării, al instituţiei, al familiei şi apoi al tău.
Va mulţumim mult, domnule Contraamiral!
