„Polițistul de frontieră este primul mesager de bun venit al oricărui cetățean din lume”
- Bună ziua! Vă urmărim de mult timp şi este o onoare pentru noi că aţi acceptat acest interviu! Dacă ar fi să vă prezentaţi în câteva rânduri, ce aţi spune despre dumneavoastră?
Sunt rezultatul cumulului mai multor întâmplări fericite: m-am născut la ţară într-o perioadă în care lăutarii erau lăutari şi nu se inventase încă microfonul, am avut şansa să moştenesc de la mama un har istrionic, iar de la tata pasiunea pentru poezie şi muzică şi Domnul mi-a dat o putere de muncă, o tenacitate care m-a făcut să devin ceea ce sunt, un bun tălmăcitor al muzicii interioare, al fiecărei poezii adevărate. Sunt un amplificator al muzicii pe care orice individ o aude, dar nu toţi au capacitatea de a o reda.
- Lumea, în general, evită să spună că provine de la ţară, dar dumneavoastră, cam în toate prezentările, menţionaţi că sunteţi fiu de ţăran. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Da, pentru că eu cred în continuare că veşnicia s-a născut la sat. Eu cred că cele mai mari spirite ale naţiei române s-au născut, au crescut şi au evoluat având rădăcinile adânc înfipte în pământul reavăn, adică acolo, la ţară. De la Creangă până la Păunescu, de la Sorescu până la Ioan Alexandru, toţi s-au născut la ţară.
Copilăria mea a fost foarte fericită. A fost copilăria unui băieţel de la ţară, care se ducea cu vacile, de primăvara, când se făcea poteca pe lângă gard, iar picioarele mele nu mai cunoşteau încălţările până cădea bruma. Toată viaţa mi-a făcut plăcere să merg desculţ. Am făcut jocurile copilăriei, alea adevărate, fără griji, fără tablete, fără televizor, fără radio. Ascultam doar muzica păsărilor, vuietul vântului şi liniştea pădurilor.
Dar, toate s-au frânt în clipa în care am intrat în adolescenţă, tata fiind arestat şi condamnat pentru o foarte gravă vină: aceea de a fi fost trimis la Bucureşti, la vârsta de 12-13 ani, în timpul rebeliunii legionare, unde a stat un an de zile şi s-a întors plin de păduchi, când s-a terminat cu legionarii. I-a rămas pecetea în frunte şi a fost condamnat, că a făcut un complot armat pentru răsturnarea ordinii socialiste, în condiţiile în care tata nu a făcut armata, pentru că el din naştere avea un defect la mână. Nu avea degetul mare de la mâna dreaptă, iar un alt deget era strâmb. Eu eram în clasa a VIII-a şi pot spune că atunci s-a oprit copilăria mea.
- Vă plăceau poeziile încă din copilărie?
Da! Ba mai mult decât atât, aveam de mic un talent extraordinar şi o memorie foarte bună pentru că tata se mândrea la un moment dat cu asta. Veneau diverşi prieteni pe la el, tata fiind cântăreţ de biserică, intelectual, iar lui îi plăcea să îi pună, pe cei care aveau un dram de cultură, să îmi recite câte o poezie, câte o strofă din ce ştiau ei, iar eu le spuneam autorul.
- Ştiu că aveaţi talent şi la cântat. Eraţi urcat în copac şi pus să cântaţi?
Aceea este o amintire. Atunci am simţit eu prima dată exploatarea artistului de către om. Pe atunci nu se inventaseră Cooperativele Agricole de Producţie. Noi aveam două hectare şi jumătate de pământ, eram din categoria celor săraci. Un vecin de-al nostru, Nea’ Mărin al lui Tranţă era în categoria de mijloc, că avea mai mult pământ. La secerat noi terminam mai repede pentru că aveam mai puţin pământ. Atunci era frumos, lumea care termina mergea să îi ajute pe cei care mai aveau de lucru. Când terminau ai noştri mergeau la vecini să îi ajute ca să nu îi prindă seara acolo. Aveam un păr pe mejdină, care despărţea zonele respective de pământ. Ei mă urcau în pom ca să cânt, că se auzea mai bine.
- Referitor la copiii din ziua de azi, ce părere aveţi?
Au un orizont de cunoaştere mult mai larg, pentru că au la îndemână această descoperire Dumnezeiască, dar şi foarte periculoasă, numită Internet. Sunt nişte copii foarte bine informaţi, dar seci, lipsiţi de sensibilitatea dată de citit. Cititul dezvoltă imaginaţia. Când eram mic citeam mult, citeam poveşti şi mi le imaginam. Astăzi copiii văd direct povestea şi nu îşi mai imaginează cum sunt balaurii, cum e zmeul. Pentru mine a fost o tragedie când am văzut filmul „Cei trei muşchetari”, pentru că eu mi-l imaginasem cu totul altfel faţă de cum era prezentat în film.
Fiul meu nu poate cânta, nu poate reproduce muzica, dar o aude foarte bine şi, totodată, vede muzica pe care o cânt eu, transpunând în imagini toate stările mele pe care le transmit prin cântec.
- Ce ne puteţi spune despre perioada liceului şi ulterioară acestuia?
Primul an l-am făcut în Craiova la Liceul ,,Fraţii Buzeşti”. După ce m-am întors din vacanţa de iarnă din clasa a VIII-a (atunci primul an de liceu începea cu clasa a VIII-a), tatăl meu a fost arestat, iar din cauza acestui lucru am fost exmatriculat. Astfel, am continuat liceul la Arad, unde aveam două mătuşi, cu clasa a IX-a, la Liceul Moise Nicoară din Arad. Ştiind foarte multă poezie, iubind literatura, nu mă vedeam decât profesor de limba şi literatura română, iar după absolvirea liceului am vrut să urmez Facultatea de Filologie. Aveam 17 ani la vremea aceea. Părinţii mei m-au dat la şcoală de la 6 ani, astfel că, ulterior, am devenit cel mai tânăr absolvent al Institutului de Teatru. Eu am cochetat cu teatrul, făcusem cursuri la Şcoala Populară de Artă din Craiova, astfel că aveam noţiunea de teatru, dar m-am hotărât, iniţial, să urmez Filologia, că acolo sunt stăpân pe mine. Acolo se făceau nişte cursuri de pregătire, iar un asistent tinerel şi jovial se uita după fetele de la Filologie, care erau foarte frumoase şi îi plăcea să spună versuri de dragoste. A greşit de vreo două ori, iar eu cu eleganţă l-am corectat. S-a simţit jignit şi a zis „Băi, dacă eşti aşa de deştept şi le ştii tu pe-astea, du-te la teatru nu aici.” Eu am zis că e o idee bună, astfel că mi-am luat actele, m-am dus la teatru şi am intrat.
Am fost 1385 de candidaţi pe 35 de locuri. Veneam pentru prima dată în Bucureşti, de la ţară. Am participat la nişte cursuri de pregătire cu domnul Constantin Moruzan, de la radio. Era un excepţional povestitor, dar el era de fapt regizor, iar eu îi ascultam poveştile la difuzor. Îmi era cunoscut glasul lui, iar când am văzut că mă duc la clasa profesorului Constantin Moruzan, la pregătire, am fost foarte fericit. Nu ştiam să spun decât poezii cu partidul, pe care le spuneam la serbările şcolare, unde eram apreciat. Profesorul m-a întrebat: „Ce poezii ştii?”, iar eu i le-am spus. Comisia s-a amuzat copios, în timp ce eu eram foarte serios.
Studenţii mai mari se uitau şi îşi dădeau seama imediat cine are talent. Şi atunci, a venit unu dintre ei la mine şi mi-a spus „Băi, puştiule, uite, învaţă poezia asta că eu cu ea am intrat.” Era poezia lui Eugen Frunză despre un copil de la ţară şi mi se potrivea la fix. A doua zi am spus-o, a treia zi am învăţat altă poezie şi timp de două săptămâni, cât au durat cursurile, veneam cu altă poezie învăţată, de i-am speriat pe profesori.
Când a fost să dau examenul, câtă poezie ştiam eu, am intrat la institutul de teatru fără să spun un vers, ci spunând două pagini din Moromeţii lui Marin Preda. Îmi aduc aminte că Alexandru Finţi, celebrul regizor, mi-a zis după ce am terminat: „Dragă, spune ceva din Eminescu, dacă ştii!”, iar atunci Finteşteanul a zis: „Mon-cher, nu te uiţi la el? Datoria noastră e să-l învăţăm pe el, nu să recite din Eminescu! Bine copile, poţi să pleci!”
Am avut parte de nişte profesori extraordinari. Rectorul universităţii era Costache Antoniu, iar ca profesori mai erau Radu Beligan, Beate Fredanov, Eugenia Popovici, George Carabin. Am mai avut şi cinci asistenţi cât am fost la clasa Eugeniei Popovici, o actriţă genială, dar nu era un pedagog foarte bun, spre deosebire de Beate Ferdanov care era un profesor excepţional, dar mai slabă ca actriţă. Doamna Popovici schimba mereu asistenţii, iar eu i-am avut pe Mihai Mereuţă, Marin Moraru şi alţii. Când ieşeam în pauze, mergeau pe coridoarele alea lungi de la ATF şi treceau pe lângă noi marile nume Fiteşteanu, Cazaban, Beligan, pe care îi ştiam de la radio, nu ştiam cum arată în realitate.
- Am înţeles că erau unii studenţi care dăduseră examenul de vreo 4-5 ori. Cum era viaţa de student atunci?
Eu aveam 17 ani, dar am avut colegi care aveau 22-23 de ani, pentru că dăduseră de mai multe ori admiterea şi nu luaseră.
Cât despre viaţa de student, vă spun că a fost excepţională, admirabilă. Aveam nişte reuniuni la un cinematograf, pe strada Dobrogeanu Gherea, vizavi de Poliţia Capitalei, care aparţinea Institutului de Teatru. În sala aceea mare veneau studenţii de la Arhitectură, de la Arte Plastice, care decorau pereţii, cei de la conservator asigurau fondul muzical, iar noi de la teatru făceam spectacol. Erau concursuri de pantomimă, de băşcălie, de dansuri.
- Ce muzică ascultaţi atunci? Tradiţional românească sau occidentală?
Am avut norocul că am avut un prieten, care nu era în clasă cu mine, dar noi pregăteam toate examenele la el acasă. Eu eram cu muzica care se difuza la radio, la difuzor: Dorina Drăghici, Tiu Grigoriu, Macarale, „Treceam mândră pe un cal”, din astea de care auzeam eu. Când am intrat la Institutul de Teatru, din anul doi, am avut privilegiul de a avea o gaşcă excepţională de prieteni, iar unul dintre ei avea să devină doctor în tot ceea ce înseamnă Beatles; el se chema Florian Pitiş – Moţul. Moţul era un neconformist, un tip absolut minunat cu care am rămas foarte bun prieten şi după ce am terminat institutul.
Eu am fost prieten cu Moţul din anul doi de facultate. Am mai fost coleg şi cu alte personalităţi. Şi perioada „Cenaclul Flacăra” a fost o perioadă interesantă din viaţă mea, pentru că eu l-am început.
- Dar cu toate astea nu v-aţi considerat niciodată folk-ist.
Nu, pentru că e cu totul altceva. Eu am spus de la început ce sunt. Folk înseamnă pentru mine Bob Dylan, Joan Baez şi alţii. Folkul avea o chestie de protest în el. Toţi copiii care au venit după mine să cânte folk, cântau cam aceeaşi muzică.
Norocul lor a fost Adrian Păunescu, căci dacă nu-i lansa el, nu exista curentul ăsta. Când a început „Cenaclul Flacăra” eu făcusem spectacole de unul singur: „Menestrel la curţile dorului” în 1969, pentru care am luat premiu, apoi „Şapte balade” la Muzeul Literaturii Române. Eram „one man show”.
Cenaclul Flacăra a început în 1974, pe strada Ion Slătineanu, într-o toamnă. Adrian Păunescu se întorsese din America, unde avusese o bursă de un an de zile şi acolo luase contact cu muzica de genul folk şi cu manifestările culturale, altfel decât la noi şi a vrut să facă o mişcare de genul acesta. A pornit cu Cenaclul Flacăra, un cenaclu literar.
Au fost întâi membri de onoare, nu îi mai ţin minte, dar în prima seară, îmi aduc aminte, un tânăr scriitor de la Tulcea, Ştefan Dumitrescu, A citit o poezie care s-a dezbătut acolo. Apoi Ioan Alexandru a citit ultimele sale poeme. Viorel Mărgineanu a expus pe pereţi ultimele sale tablouri şi seara s-a încheiat cu două cântece interpretate de Tudor Gheorghe: „Acolo este ţara mea” şi „Dansează ursul românesc”. Deci, asta a fost în 1974 la primul Cenaclu Flacăra.
Eu am avut mai multe etape speciale în relaţia cu Păunescu. El m-a cununat, iarpe fiul meu îl cheamă Adrian.
- Aţi fost prieten cu toate numele mari.
Asta este altceva, dar relaţia mea cu Păunescu era foarte specială, el la rândul lui era o persoană foarte specială şi nu puteam să stau cu el în relaţii foarte bune după mai mult de trei – patru întâlniri. La a cincea ne certam. El avea un orgoliu de oltean, eu la fel, dar eu cedam. El era mai mare decât mine şi eu trebuia să cedez. Mă dădea afară: „Să nu te mai prind, Finuţule, gata s-a terminat!” Apoi după un timp mă suna din nou să ne împăcăm.
După ce am „divorţat” de el prima dată, ca să zic aşa, m-a dus la partid, o chestie foarte rea pe vremea aia. M-a dus la Burtică, secretarul partidului pe probleme ideologice şi culturale şi i-a zis „Acesta este Tudor Gheorghe care sabotează conştient şi voit activitatea revoluţionară a Cenaclului Flacăra”. Iar Burtică i-a zis „pentru vorbele astea, cu nu foarte mulţi ani în urmă, erau oameni condamnaţi la puşcărie pentru aceste fapte”. L-a dat afară pe Păunescu şi am rămas eu cu Burtică. I-am explicat de ce nu mă mai duc la cenaclu, că eu sunt actor la Teatru Naţional din Craiova şi nu pot să suspend spectacolele ca să mă duc la cenaclu. Eu am fost în perioada în care cenaclul a crescut, acum lângă Adrian sunt oameni tineri foarte talentaţi şi foarte buni. Faptul că lipsesc eu sau Dumitru Fărcaş nu mai contează până la urmă. Noi am fost la început când a trebuit în jurul nostru să se construiască Cenaclul Flacăra. Trebuia să aducem publicul, să vină lumea să ne cunoască. Acum nu mai e nevoie. De la Vintilă la Doru Stănculescu sunt foarte talentaţi. Pe partea cealaltă, eu îmi fac treaba mea. Si Burtică l-a chemat pe Păunescu, i-a explicat, iar după un timp m-a sunat din nou să mă cheme la cenaclu.
Tot timpul am fost în relaţii bune cu el, dar când se supăra nu avea mama, nu avea tată. Sunt multe de povestit despre el... un tip absolut genial.
- Revenind la perioada studenţiei, aţi avut numai nota 10 în toată facultatea?
Până să iasă tata din puşcărie, în ’64, treceam în anul trei, eu nu puteam să iau note mari, pentru că dacă luam note mari trebuia să duc acte de bursă, iar eu nu aveam cum, fiind tatăl meu în închisoare. Un avocat o învăţase pe mama să divorţeze. Când am intrat în facultate am spus că nu ştiu nimic de tatăl meu, că nu am decât mamă. Dar vă daţi seama că securitatea ştia, dar au zis că am talent şi să mă lase să urmez cursurile.
- Prin urmare erau şi oameni cu suflet.
Sigur că da. Pe mine asta mă deranjează, că acum când se vorbeşte se bagă la grămadă totul. Au fost şi oameni de calitate, oameni extraordinari.
- Şi cu toate astea aţi ieşit şef de promoţie.
Da, dar Moţu Pitiş trebuia să fie. Pe diploma mea scrie zece, la examenul de stat, iar Moţu a luat la socialism nota şase. Eu am luat zece pentru că am învăţat mai mult, mai sârguincios, dar şi Moţu învăţa. Era foarte deştept.
Eu abia ieşisem de pe băncile şcolii şi continuam să învăţ. Avem şi nişte profesori excepţionali. Profesorii noştri de la teorie predau la Universitate. Adică noi făceam Istoria Literaturii Române cu Mancaş, absolvent de Sorbona, Istoria Teatrului Universal cu Ovidiu Drimba, Filozofia cu Ion Zamfirescu, care a fost pedagogul regelui Mihai, profesor universitar. Aveam numai somităţi care ne învăţau teorie.
E un dezastru să fii anonim într-un teatru, e o tragedie. Toţi visează să fie geniali şi ajung în teatru, dar nu toţi sunt geniali. Suferi toată viaţa că eşti pe locul trei, patru, cinci. Vă daţi seama ce dureros trebuie să fie pentru un aspirant la glorie să joci pe scena unui teatru timp de 20 de ani şi să nu te cunoască nimeni pe stradă. Eu înţeleg pentru că vin din lumea asta, eu am jucat pe scena asta mulţi ani.
Profesorii, în anul doi, îşi dădeau seama de cine este talentat şi cine nu. Iar dacă nu dovedeai că ai talent aveai posibilitatea din anul doi să te duci la filologie fără examen şi te făceai profesor. Sau cum s-a întâmplat un caz absolut senzaţional, profesorul Finteşteanu le-a spus unor studenţi că ar fi foarte buni unul de regizor, iar celuilat că e foarte bun teoretician şi că ar trebui să facă critică de teatru. Aceştia au ascultat şi au devenit Andrei Şerban profesor şi un mare regizor şi George Banu care a devenit critic de teatru, profesor la Sorbona.
- Studenţii erau convinşi sau erau pur si simplu puşi în faţa faptului împlinit?
Nu aveai ce face, dacă nu plecai la Filologie, te dădeau afară. Dacă rămâneai în zona teatrului, cum a fost Andrei Şerban, treceai la Secţia Regie, pentru că în Institutul de Teatru era şi Secţie Regie şi Secţie Teatrologie.
- Deşi aţi termiant şef de promoţie, nu aţi vrut să rămâneţi în Capitală.
Eu jucam în Bucureşti din anul doi, la Teatrul Giuleşti alături de mari actori: Vulpea, Costel Ghiorghiu, Dumitraşcu, Bănică, Brăila. Chiar Brăila a fost cel care mi-a zis să mă duc la Craiova, că puteam să rămân în Bucureşti. El era preşedintele sindicatului şi mi-a zis când nici nu făcusem 21 de ani „Copile, ce să faci în Bucureşti, tu du-te şi fă dinţi în provincie. Vino actor aici. Eu o să fiu în continuare preşedinte şi vorbesc cu doamna Deleanu. Păi tu vrei să te trimită Bănică şi ceilalţi după ţigări? Când vii aici, vino să te tragi de brâuri cu ei, să vorbeşti cu mine aşa de la egal la egal, nu săru’mâna, Meştere! Îmi respecţi vârsta, dar vezi că acolo pe scenă suntem câini, rivali! Dacă eşti mai bun decât mine, jos pălăria, dacă nu, te mânănc de viu!”
- Cum aţi fost primit la Craiova?
La Craiova am avut două regizoare care nu au văzut în mine actorul despre care, când am terminat institutul se scria „apare o nouă stea în teatrul românesc”. Când am ajuns la Craiova nu s-a mai văzut nicio stea.
- Şi atunci ce aţi zis? „Las’ că vă arăt eu vouă, fac un spectacol de poezie”, ceea ce aţi şi făcut?
Da, dar eu nu eram un etalon de frumuseţe, cum era pe vremea aia, spre exemplu Septimiu Sever, ca bărbăţie. În facultate, la mişcarea scenică aveam un profesor, Papa Hirsch. Când ne vedea pe mine, pe Moţu, pe Nuţu, care eram subţiri şi înalţi de peste un metru optzeci şi 60 de kg, ne zicea „dezertori de sicrie, cum vreţi să fiţi pe scenă? Uite Septimiu Sever!”
Pe mine nici în armată nu mă primiseră că nu aveam greutatea necesară. După ce am terminat facultatea, am venit la Craiova, iar în ianuarie am plecat în armată, şase luni şi vreo două săptămâni (cele două săptămâni pentru abateri disciplinare), la Bacău la infanterie.
- Cum a fost armata?
M-am regăsit acolo cu prieteni, dar mi-am făcut şi alţi prieteni. E adevărat că în armată se leagă nişte prietenii pe care nu le mai uiţi. Am avut şi noroc, cei care terminaseră la Politehnică erau la artilerie, iar noi artiştii, filologii, profesorii, doctorii eram la infanterie. Ceilalţi aveau date tehnice, măsurători, etc, iar la noi era mult mai simplu. Făcuserăm un pluton excepţional acolo. Aveam şi conservatorişti cu noi şi când plecam prin Bacău cântam Marşul Aida pe patru voci şi toată lumea aplauda.
- Cum vă tratau ofiţerii de acolo?
Ofiţerii ne tratau ca pe nişte artişti. Am avut norocul de comandaţi excepţionali, cum ar fi şeful şcolii, generalul Tudor sau şeful Batalionului de Infanterie, Colonelul Butucaru. Sigur că am avut şi pe unii mai mici şi mai răi, cum ar fi comandatul plutonului nostru, locotenentul Stancu, care era o teroare. Dar, era mai greu să-ţi impui disciplina militară, mai ales la noi, care eram aerieni total, nu înţelegeam de ce totul trebuia să fie aliniat. Încet-încet ne-am obişnuit, dar primele săptămâni au fost groaznice.
Îmi aduc aminte că ne-au trezit la ora cinci şi jumătate, iar noi învăţaţi să dormim până târziu, vă daţi seama cum a fost. Apoi să ne ducă la ora 6-7 să mâncăm tocană de cartofi... păi nu a mâncat niciunul. Eram 12 inşi la o masă lungă, râdeam şi le ziceam la cei care serveau să le ia de acolo. Asta o zi-două, că în a treia zi, când a venit raţia, nu mai vorbea unu’. Mâncam ca disperaţii, iar când mergeam în poligon şi ne aduceau mâncare la ora 11 abia o aşteptam.
- În pluton eraţi numai de la teatru?
Nu, eram de la filologie, de la conservator, iar de la teatru doar doi. Am păstrat legătura cu toţi. Şi acum când mai vine câte unul ne aducem aminte „am făcut armata împreună, mai ţii minte?”
- Pentru că eraţi slab, v-aţi apucat de sport, de judo?
Am făcut sport. Iniţial eram un foarte bun înotător, iar în facultate făceam înot. Eu cu Moţu, Nuţu şi cu un neamţ care a plecat în Austria eram cei mai slabi şi făceam antrenamente la înot cu poloiştii. Ei râdeau de noi, că ei erau bine făcuţi, dar când puneau mâna pe noi, ne pierdeau prin bazin, noi fiind foarte agili.
Când am venit la Craiova şi urcam pe scenă nu mai puteam respira neavând condiţie fizică, aşa că am zis să mă apuc de un sport. Atunci s-a înfiinţat secţia de judo a Clubului Electroputere, unde veneau toţi caftangii. Eu ştiind că este un sport complex, m-am înscris acolo. Şi nu era vorba doar de procedee, dar şi de pregătirea fizică de dinainte, care era foarte solicitantă.
- Oferiţi oamenilor poezie pe portativ de mai bine de 50 de ani şi aveţi un mare succes. Care este cheia succesului dumneavoastră?
În primul rând aş pune chestia asta pe o maximă seriozitate. În al doilea rând, pe faptul că am în spatele meu un resort care mă împinge mereu înainte, poezia română de calitate. Iar în al treilea rând, nu am făcut rabat niciodată de la tot ceea ce înseamnă calitate, nu m-am coborât niciodată la gustul uşor, nu am făcut spectacole de dragul de a face spectacole ca să plac spectatorului. Am făcut spectacole să educ spectatorul. Iniţial, eu am fost, de multe ori, introdus în lumea asta a divertismentului, dar abia acum s-a înţeles că eu nu am ce căuta în zona aceea şi că trebuie să fiu băgat în zona educaţiei şi a culturii, pe care o fac în alt fel, într-o altă manieră.
Deci, iată că m-am întors înapoi la profesorat, dar fac asta prin alte metode pedagogice. Şi mai este un lucru: când a fost să mă creştineze, după cum spunea tata, când m-a botezat, popa din sat m-a luat şi m-a dus în faţa altarului şi a zis: „Popă să fie!” şi înt-un fel...
- Sunteţi un altfel de preot, care adună lumea şi slujeşte într-un fel propriu, vorbind nu despre Dumnezeu ci despre cultură, artă şi educaţie. Vă gândiţi să transpuneţi în cântece şi poezii actuale?
Am făcut o afirmaţie de care nu mă dezic, am spus că pentru mine poezia s-a terminat la Adrian Păunescu. Şi am explicat de ce. Eu am fost contemporan şi prieten cu o generaţie de poeţi bincuvântaţi de Dumnezeu într-o anumită perioadă în ţara asta. De la Nichita Stănescu până la Cezar Ivănescu, de la Ana Blandiana până la Marin Sorescu, de la Ion Alexandru până la Adrian Păunescu, toţi au fost prietenii mei, cu ei am petrecut nopţi în şir. M-au adoptat imediat simţind că le pot promova şi propaga poezia mai bine decât o fac ei. Nu au gândit aşa, ci m-au iubit considerându-mă de al lor. O poezie spusă de mine în faţa a 1000 de oameni e mai mult decât o poezie citită de o persoană seara dintr-o carte sau cât tiraj are o carte de poezie.
Adrian Păunescu a afirmat la un moment dat că Tudor Gheorghe este un mare poet care se ignoră. Nichita Stănescu a spus să public cartea, iar el îi va scrie prefaţa. Am ales să nu public pentru că gestul de a publica ar fi nesemnificativ comparativ cu cel de a cânta şi transpune pe scenă marile poezii. Am scris poezii de dragoste foarte frumoase, dar niciodată nu vor fi la fel de frumoase ca poeziile de dragoste ale lui Arghezi. Intenţionez să scot o carte de versuri, o carte manifest, o parte din poeziile mele grupate într-un volum de amărăciune sau supărare şi se cheamă „Tot degeaba”. Pe unele dintre ele le cânt sau le recit la spectacolele mele din ciclul „Degeaba”, „Tot degeaba”, iar anul acesta „Degeaba 30”. Am fost întrebat cât timp o să mai dureze acest ciclu şi m-am gândit că o să îl fac până când nu o să mai fie degeaba. Însă cred că îl fac tot degeaba pentru că aceste spectacole nu sunt auzite de cine trebuie.
- Dacă ar fi să alegeţi acum, ce aţi prefera, teatrul sau să cântaţi?
Aş alege cântatul, dar teatrul rămâne teatru pentru mine, am jucat roluri esenţiale în cariera mea, cum ar fi Vlad Dracul pentru care am luat premiu în concurenţă pe acelaşi rol cu Amza Pellea la Teatrul Naţional şi Victor Rebenciuc la Teatrul Bulandra. Am mai jucat Richard al II-lea, Pristanda, Mitică Popescu. Am avut o varietate de roluri, de la comedie la tragedie.
- Pe scenă sunteţi cântăreţ sau actor sau le îmbinaţi ?
Eu ne le despart, adică consider că sunt un actor care cântă. Faptul că am făcut Institutul de Teatru mă ajută să pot „vinde” frumuseţea poetică prin melodie la un nivel superior.
- Când vorbiţi pe scenă aveţi un discurs stabilit sau improvizaţi?
Improvizez, în mare parte totul este spontan, dar sunt unele lucruri pe care le spun mereu, considerându-le esenţiale.
- Ce descoperiţi mai întâi, linia melodică sau versurile?
Totdeauna versurile. Citesc foarte multă poezie şi când găsesc una care este pe placul meu o selectez, o învăţ şi o spun în gând continuu până începe să ,,cânte” singură.
- Aţi cântat cu orchestră de muzică uşoară, cu orchestră de muzică simfonică, călugări, corul armatei?
Am stat trei ani de zile la Institutul de Folclor, alături de doamna Comişel, de domnul Amzolescu, domnul Pop, de domnul Tiberiu Alexandru, de marii folclorişti ai ţării noastre. Trei ani de zile am stat şi am ascultat tot ce s-a cules din ţară, de la Brăiloiu până la ultimii culegători. Toată muzica populară era acolo. Am făcut o pauză de ani de zile, apoi am recreat acea muzică fără să modific vreo notă muzicală. Am făcut o selecţie şi am făcut patru spectacole care să rămână generaţiilor viitoare, nu pentru acum, pentru mai târziu când vor exista întrebări în legătură cu existenţa folclorului. Am făcut un spectacol inclusiv cu muzică de mahala, numit ,,Mahalaua mon amour...” Am avut alt spectacol cu muzică uşoară din perioada interbelică, tot ce se cânta în marile restaurante în perioada în care Bucureştiul era Micul Paris. Inclusiv muzica uşoară a anilor 60-70 cu „rândunici printre lozinci”.
Ca să nu mă risipesc, am făcut „Anotimpurile” împreună cu Orchestra Simfonică şi Corul Academic. Au urmat poeţii majori ai culturii naţionale, spectacolul „Macedonski”, spectacolul „Sorescu”, spectacolul „Mircea Micu”, spectacolul „Grigore Vieru”, spectacolul „Adrian Păunescu”. Urmează Arghezi, care din punctul meu de vedere este cel mai mare poet al ţării. Pe Eminescu nu am ştiut să-l cânt, Eminescu nu se cântă, se recită. Consider că nu se poate adăuga muzică peste melodicitatea perfectă a versului eminescian.
- Sunteţi un împătimit al poeziei, dar în afară de aceasta ce vă mai place să faceţi?
Îmi place foarte mult să gătesc pentru mine şi familie acasă. Gătesc tot ce se poate găti, de la mâncăruri simple până la cele mai complicate, chiar şi deserturi. Pentru mine intratul în bucătărie reprezintă eliberarea din punct de vedere intelectual, acolo îmi eliberez gândurile şi mintea. Stau în bucătărie şi uit tot, mă gândesc doar la cum se face ceea ce vreau să prepar. Pasiunea a pornit ca o necesitate, pe vremea când băiatul meu era student la Bucureşti, iar eu eram membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului. Fiind doar eu cu el în Bucureşti, soţia mea ne trimitea mâncare. Aceste lucruri m-au făcut să încep să gătesc şi eu, apoi am prins gustul gătitului.
- Cum percepeţi ideea de erou naţional al României? A trage cu puşca nu prea se mai potriveşte vremurilor actuale. Cum ar trebui să fie imaginea unui erou naţional al zilelor noastre?
A demnităţii umane. Pentru mine un erou naţional trebuie să aibă demnitate, de aici vin toate, cu alte cuvinte trebuie să fii un tip integru, călăuzit de curaj, un om care nu se lasă dus nici în stânga nici în dreapta, un om care crede în ideile lui până la capăt. Vedeţi dumneavoastră, faptul că rezist de 50 de ani, cred că este un lucru destul de important. În zilele noastre sunt tineri care vin şi cântă câteva cântece, ajung să fie vedete mari, după care dispar din peisaj şi nimeni nu mai ştie nimic despre existenţa lor. Este uşor să ajungi sus, mai greu este să rămâi acolo, iar eu sunt acolo de 50 de ani pentru că niciodată nu am făcut compromisuri. Nimeni nu m-a văzut vreodată cântând la vreo nunta, la vreun eveniment privat, nici măcar la nunta surorii mele. Spre exemplu, după terminarea unui spectacol sau a unui turneu, împreună cu formaţia mea excepţională de mari muzicieni, „Concertino”, făceam o agapă, ne strângem să sărbătorim, iar dânşii mai scot instrumentele să cânte, eu unu nu am cântat niciodată. De asemenea, nu cânt niciodată în aer liber.
Sunt chemat la tot felul de evenimente, zile ale oraşelor, ziua berii şi câte şi mai câte. Eu nu ştiu să cânt la astfel de evenimente, eu cânt doar în săli de spectacol. În aer liber emoţia se disipează, iar spectacolele mele se adresează minţii şi sufletului, nu doar instinctelor exterioare şi primare. Într-o sală de spectacol există o simbioză prin emoţia spectatorului, care trăieşte cu emoţia artistului, care comunică un mesaj, iar în acest fel se creează o atmosferă şi o stare specială. După încheierea unui concert, indiferent că sunt la Sala Palatului sau în orice altă sală de spectacol, după ce sala se goleşte şi pleacă toţi spectatorii, eu mai trec o dată pe scenă, deoarece în sală mai rămâne un duh de simţire, pe care îl iau cu mine şi plec, pe când în aer liber, această energie se duce, se disipează. Marile spectacole pe care le fac vedetele internaţionale, creează emoţie prin efecte speciale, ecrane gigant, lasere, lumini de tot felul. Ei te fac să tremuri prin intermediul acestor elemente, pe când eu nu am aşa ceva în spectacolele mele.
- Cum vedeţi viitoarele frontiere ale României în contextul actualei globalizări?
De-a lungul vieţii mele am avut norocul şi şansa să călătoresc foarte mult, deşi am călătorit mai mult înainte de 1989 decât după ’89. După anii 2000 nu prea am mai călătorit în străinătate pentru că nu prea am mai avut de ce. Eu m-am dus la românii mei de pretutindeni când ei nu aveau voie să vină în ţară, deoarece erau fugiţi.
Prin anii ’80, s-a scris un articol pentru „Cuvântul Libertăţii” din Canada care spunea aşa: „Securitatea română are reprezentanţi în toate domeniile vieţii sociale. Avem doctori securişti, avem profesori securişti, avem tinichigii securişti, avem ingineri securişti. Iată că, în sfârşit, şi-a găsit un ilustru reprezentant pe plan cultural, în prezenţa tovarăşului colonel Tudor Gheorghe.”
Acum, drept să vă spun, dacă îmi dădeau un grad mai mic mă cam deranja, dar colonel mi-a convenit. Când să plec din Montreal, i-am adresat o rugăminte prietenului meu la care şi stăteam. El era din comuna Iancu Jianu şi lucra în domeniul comerţului cu arme. Fiind manager la o astfel de companie avea o situaţie materială excelentă. Astfel, l-am rugat să mă ajute să dau o masă pentru cei de la ziarul care mi-a publicat articolul. Aşa că prietenul meu a făcut o masă excepţională la Hotel Ambasador din Montreal, pentru o parte din comunitatea română, printre care şi reprezentanţi ai ziarului în care se publicase articolul. Aici am avut ocazia să spun şi eu câteva cuvinte „Dragii mei, v-am chemat să-mi iau rămas bun de la voi, ziariştii de origine română, care faceţi acest minunat ziar, dar înainte de a pleca vreau să vă spun o poveste. Eu sunt copil de ţăran din comuna Podari, judeţul Dolj, comună care are patru sate. Unul dintre ele este satul Livezi, la trei km de Podari. Dada Rina, venea să ducă la moară la Româneşti un sac de un bănicior sau de două bănicioare de porumb să-şi facă mălai. La noi în Oltenia, femeile poartă greutăţile pe cap, iar ea avea un coş pe cap în care punea boabele de porumb şi deasupra un copil, pe care venea şi îl punea mamei în braţe. Mama ţesea covoare şi îi zicea, „Fănico, ai şi tu grijă de Fănel asta până mă duc eu la moară, leagă-l cu o gâţă de război... Eu l-aş lăsa acasă dar mi-e teamă. Îl las în copaie dar are ochii negri şi poate o veni cocoşu şi o zice că-s mure şi îi mănâncă copilului ochii”. Mama avea grijă de Fănel ăsta până venea Dada Rina de la moară şi îşi lua copilul, îl punea în cap şi pleca cu el la Livezi. Eu personal nu am nicio vină că acel Fănel avea să devină Ştefan Andrei. Românii se ajută între ei şi Ştefan Andrei a fost individul care m-a sprijinit să ajung în străinătate.”
Prima dată când a trebuit să plec în Franţa în 1974, jucam într-un spectacol cu Teatrul de Păpuşi din Craiova, nu eram căsătorit, nu aveam copil, nu eram membru de partid, nu pleca nimeni în perioada aia cu asemenea dosar, cu tată fost deţinut politic. Atunci, directorul teatrului s-a dus la Ştefan Andrei şi i-a spus: „Tovarăşu’ ministru, noi, Teatrul de Păpuşi din Craiova, suntem invitaţi la un mare festival la Paris, iar rolul principal în spectacolul astă îl are Tudor Gheorghe.”
Eu mai făcusem rolul astă la televiziune cu Violeta Andrei, soţia dumnealui. Eu îi spusesem că sunt din Podari, la care ea, „păi şi bărbatul meu e din Podari” şi ea s-a dus si l-a întrebat: „Auzi, Tudor Gheorghe nu e băiatul lui Ilie din Podari?” Apoi, Ştefan Andrei s-a dus la securitate şi le-a spus aşa: „Lasaţi-l să plece, pentru că astă nu numai că nu rămâne, dar ăsta o să facă bine ţării.”
În felul ăsta mi-au dat drumul să plec. Din clipa aceea toate invitaţiile pe care le-am primit din străinatate de la comunităţile româneşti, nu mi-a mai zis nimeni nu. E drept, am avut un înger păzitor. Abia în anul 1986, când un general de securitate cu rang foarte înalt, care lucra în securitatea externă, a venit şi mi-a spus: „Tudore, ai grijă de acum încolo că eu nu te mai pot apăra şi, nu în ultimul rând, se cam strânge cercul. Ai grijă să nu se întâmple ceva, aşa că las-o mai moale!” Apoi am fost interzis, nu aveam voie să mai fac spectacole. Am fost interzis din 1988 până în 1989, când am făcut un spectacol, după care m-am oprit eu, timp de 10 ani. După 10 ani am ieşit cu şapte spectacole „Tudore, deschide poarta!”, la Sala Palatului debusolând absolut pe toată lumea. Pentru mulţi a fost o descoperire. Era o generaţie întreagă care nu ştia de existenţa mea.
Am făcut această paranteză pentru a vă spune că de-a lungul carierei mele am trecut toate frontierele şi terestre şi aeriene. Primul şoc pe care l-am avut înainte de Revoluţie a fost când am plecat cu maşina din România în Franţa, iar când am trecut din Germania în Franţa am văzut că între aceste două ţări nu este nicio frontieră şi nu existau grăniceri. Apoi am început să înţeleg care sunt raporturile, apropo de graniţele dintre ţări. Viitorul Uniunii Europene eu îl văd fară graniţe. Noi luptăm pentu Schengen, chiar dacă avem piedici. Lucrurile acestea se vor rezolva, nu vor rămâne aşa. Dar ca să ajungi la acest nivel înalt de civilizaţie şi de înţelepciune, aş zice eu, şi de demnitate naţională, în care graniţa să nu mai existe, tu considerând că îţi pastrezi o graniţă imaginară, demnitatea ta de stat, dar că relaţiile dintre oameni sunt umane şi fireşti indiferent dacă tu eşti cetăţean român şi celălat este cetăţean bulgar, ungur sau sârb. Nu trebuie să mai existe între noi o fâşie care să ne despartă. Trebuie să existe o linie de demarcaţie ca lumea să ştie că aici este ţara mea, dar ideea de a sta cu arma la graniţă nu cred că îşi mai are rostul.
- Ce ar trebui să facem să nu mai plece atâţia oameni din ţară?
Din punctul meu de vedere este un act sociologic absolut firesc. După atâţia ani în care am stat captivi în ţara noastră şi nu am avut voie să ieşim, dintr-o dată ideea de curiozitate e mai mare. Mulţi se întorc şi se vor întoarce. Mulţi nu se vor întoarce, probabil de ruşine. Sunt oameni care au izbutit în străinătate şi oameni care nu au izbutit. Sunt oameni care au muncit şi s-au descurcat bine în România, oameni care au muncit şi s-au descurcat bine în afară şi sunt oameni care nu au făcut nimic în ţară şi au zis că se duc să facă ceva în străinătate, dar nu au făcut nimic nici acolo. Acestor oameni le e jenă să se mai întoarcă, aceasta fiind o mândrie care nu îşi are rostul. În perioada interbelică, vreau să vă spun că în România veneau italieni să construiască drumuri, venau să muncească în România şi acum, uite cum se întoarce istoria: acum se duc Românii în Italia să muncească.
- Având în vedere faptul că aţi călătorit foarte mult în afara frontierelor, vă rog să ne spuneţi cum este văzut profilul unui poliţist de frontieră prin ochii dumneavoastră!
Există oameni şi oameni. Poţi judeca un poliţist de frontieră după felul în care te priveşte. Una este să te privească ca pe un duşman, ca pe un hoţ, care vii la el în ţară că să faci vreo prostie şi alta este să fii un poliţişt de frontieră care zâmbeşte frumos, care îţi urează drum bun şi să fii sănătos. Depinde foarte mult de calitatea umană. Cred că poliţistul de frontieră este primul mesager de bun venit al oricărui cetăţean din lume care vine în teritoriul lui. Aşa ca să concluzionez, aş spune despre poliţistul de frontieră că trebuie să fie elegant, ferm, fără agresivitate şi cu zâmbetul pe buze.
- Revista FRONTIERA împlineşte anul viitor 100 de ani de existenţă, dintre aceştia opt ani a fost interzisă de către regimul comunist. Această perioadă coincide cu acel timp în care şi dumneavoastră aţi fost interzis. Ce se întâmpla în acele vremuri? De ce exista această reducere la tăcere?
Aici e mai complicat de răspuns, deoarece în acea perioadă oamenii de cultură şi-au făcut datoria. În acea perioadă s-a scris enorm de mult şi de adevărat. În acea perioadă a existat un val de proză românească foarte puternic, în frunte cu Marin Preda, Eugen Barbu şi alţii prozatori extraordinari, exista poezie foarte frumoasă. Au fost spectacole de teatru deosebite, au fost filme antologice, filme pe care noua generaţie le înjură, dar lumea se uită cu drag şi astăzi la B.D. (Brigada Diverse) sau la Dacii, Ştefan cel Mare. Sunt adevărate epopei naţionale. Eu am fost certat că am făcut o afirmaţie destul de dură pentru că regret cenzura de altădată. Cenzorii de atunci erau foarte deştepţi, iar noi ca să fim mai deştepţi ca ei găseam subterfugii. Poeţii scriau aşa printre rânduri, actorii îşi învăţaseră tăcerile. Să vă aduceţi aminte de grimasele lui Toma Caragiu printr-un simplu murmur sau printr-o grimasă înţelegeai tot. Acum totul este liber, ai dreptul să înjuri pe cine vrei, cum vrei. Totul s-a vulgarizat.
Revenind la revistă, aş spune că a fost interzisă probabil pentru că în acea perioadă ideea de grănicer deranja şi dânşilor nu prea le plăcea acest aspect. În acea perioadă problema lor nu era să apărăm graniţa de vreo invazie străină, ci să nu fugim din ţară.
- În încheiere vă adresez rugămintea de a adresa un gând poliţiştilor de frontieră!
Le spun să fie sănătoşi, să fie bine pregătiţi fizic şi intelectual, să fie feriţi de evenimente neplăcute şi să creadă şi ei, ca noi toţi, că în viitor Soarele o să răsară şi pe strada noastră, iar Revistei FRONTIERA îi urez să nu o mai oprească nimeni niciodată!
