Constantin-Valer Necula a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu și este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică, dar și de cărei pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărei și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine - franceză, italiană, germană - și numeroase recenzii. Susține conferințe în țară și în străinătate și participă la numeroase emisiuni de radio și televiziune atât la posturi naționale cât și internaționale. Foarte popular printre creștinii ortodocși, și nu numai, pentru predicile pe care le susține și pentru interviurile din presa națională și internațională.
S-a născut la 19 iulie 1970 în municipiul Brașov, a absolvit Colegiul de Știinee ale Naturii „Emil Racoviță”, Brașov (1989), Facultatea de Teologie Ortodoxa „Andrei Șaguna” din Sibiu, 1994 (șef de promoție). Din 2004 este doctor în teologie. Conferențiar universitar (2007-prezent), Lector universitar (2002-2007), Îndrumător practică pedagogică pentru predarea religiei (2004-2009), Asistent universitar (1998-2002), Duhovnic (1996-2006), Preparator universitar (1995-1998).
- Ați absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu, unde acum sunteți profesor și doctor în teologie, specializarea catehetică - omiletică și pedagogie creștină. Sunteți autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică, dar și de cărei pentru copii și tineret. Ați tradus mai multe cărți și ați scris articole în publicații din țară și străinătate. Ați semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine - franceză, italiană, germană - și numeroase recenzii. Când nu slujiți în biserică, vă dedicați timpul activităților pastoral-misionare, susținând sute de conferințe în țară și în străinătate, participând, de asemenea, la zeci de emisiuni radio-TV și oriunde cuvântul lui Hristos trebuie să ajungă. Sunteți „părintele care vorbește frumos despre Dumnezeu, oameni și credință”, și, pe înțelesul tuturor, de la savanții din academii și până la copiii din cel mai uitat cătun. Cine este de fapt Constantin Necula?
- Om! Cu bune și rele. Mai ales cu rele de vreme ce mai am încă vreme de pocăineă. Un puști de Brașov crescut în Steagu Roșu, la blocurile vechi, unde credeam că se învârte tot universul până am descoperit Maramureșul, unde petreceam vacanețle. În timp am descoperit țara și așa am rămas. Fiu de oameni simpli, cu mare drag de carte și atenți la educația mea. Am trăit până în 1989 într-un cartier fără Biserică, dar cu oameni cu frică de Dumnezeu și drag de El, ceea ce m-a ajutat enorm. Tata a fost mereu aproape de slujbe și el este cel căruia fără să insiste o secundă îi datorez apropierea de Sfântul Nicolae și Maica Domnului. Tot lui îi datorez cele mai frumoase momente de creștin din copilăria și tinerețea mea când mă urca în Șcheii Brașovului, la Biserica „Sf. Nicolae” încurajându-mă să cânt și să bat toaca. Mamei îi datorez râvna la școală și ateneia sporită la citi. Iar al treilea element de creștere a fost sora mea, învățătoare de foarte tânără, atentă la disciplina mea nu doar intelectuală. Celelalte s-au adăugat. Și se adaugă până astăzi. Rămân, dincolo de toate, un om îndrăgostit de omeni și teologie o știință care mă bucură în cunoaștere în fiecare clipă. Mă simt surprins vorba lui C.S. Lewis, în fiecare clipă de tot ce înseamnă Dumnezeu.
- Considerați că sunteți perceput drept un preot atipic?
Nu neapărat. Cred că spațiul meu de misiune este mai vizibil. E în dezavantajul liniștii mele. Am primit destule „percepții” peste cap de la bufon și clovn până la te miri ce. Ideea că sunt un popă cool sau că insist pe vedetismul meu îmi pare o extremă de interpretare care mă doare tare. Nu țin să am rating. Biserica nu se slujește prin asta. Ceea ce știu este că oamenii au nevoie să le traducem cât mai mult vocabularul și conținuturile credinței în limba română curentă. Să înețleagă. Să simtă sinceritatea chemării la Hristos care nu este un moft. Nu sunt atipic decât în raport cu ceea ce cred oamenii că știu despre ceea ce ar trebui să fie preoția. În fond preoția este un răspuns omenesc la o chemare divină. Și răspunzi cum poți.
- Cum a fost copilăria dumneavoastră?
- Cuminte. Fără evenimente majore în plan sufletesc. O coacere liniștită. Desigur că am fost marcat în cultura mea de faptul că eram comandant de unitate la pionieri și apoi licean de secretar UTC. Au fost „școlile” mele de management comunicațional și de echipă. Mereu în priză pentru a organiza spectacole, tabere ori întâlniri cu oameni de valoare. Brașovul nu oferea dinamica evenimentelor culturale ale Capitalei. Dar eram legat de Teatru și Filarmonică, de expoziții ori de bibliotecă. Și mi-am trăit la maxim viața de om de fotbal. Și pe teren și în galerie dovedeam determinare și nu pot să nu zâmbesc larg când îmi amintesc. Șansa, pe lângă familie, a constituit-o un excelent corp profesoral la școală și liceu. Am terminat chimie-fizică la Liceul de Științe ale Naturii din Brașov și cred că ăsta a fost un mare dar de la Dumnezeu. Atenți, pedanți, copleșitor de bine instruiei oamenii de la catedră ne-au cultivat și inimile. De altfel, cam prin clasa a X-a, întors dintr-o vacanță în Oltenia, primăvara, m-am prezentat ca un posibil candidat la teologie. Șocând total. Eu neînțelegând de ce. Mi se păreau atât de logice toate în cele ale credinței. După 1987 - în toamnă, după explozia muncitorilor am înțeles că nu erau chiar toate așa cum credeam eu. Și atunci, mai atent, m-am ascuns în citit și am continuat să caut să înțeleg lumea. Continuam să fiu adolescent, dar în mine se deschisese o sete de întrebări pentru istorie, care aproape mă sufoca. Și am început să caut mai atent, să ascult și să caut să îneeleg.
- Revoluția din 1989 avea să vă găsească într-o unitate militară. Spuneți-ne câteva lucruri despre ce a însemnat această perioadă pentru dumneavoastră și cum a fost?
- O încercare, i-aș spune azi în termenii teologiei morale. Am plecat un puști și m-am întors un om determinat să îmi împlinesc gândul de a face teologie deși, sincer, habar nu aveam ce înseamnă asta. Au fost zilele, din septembrie în decembrie, în care am avut sentimentul real de slugă a unui sistem. Câmp, alarme de noapte care te trimiteau în câmp la ora 3, abuzuri de limbaj și atitudini patologice la unii din veterani. Dar și o încredere de nezdruncinat în ofițeri, subofițeri și maiștrii militari. Oameni inteligenți și calmi au evitat orice exces la vremea Revoluției. Am fost într-o unitate de Apărare Antiaeriană, rachete, unde instruirea lor era de performaneă. Cred că nici unul din ei nu a ratat integrarea în societatea post-revoluționară. Cel mai bătrân dintre ei, eu l-am prins pensionându-se în septembrie 1990, a preluat conducerea unității fiind cel mai bătrân în grad comandantul fiind la cursuri la Academie, unde am aflat că s-a remarcat. Bătrânul Pașcalău ne-a făcut mult bine, temperându-ne, organizându-ne și odihnindu-ne când părea că e prea agitată atitudinea noastră. Despre oamenii de genul lui nu vor scrie istoricii. Că au fost cuminți și ne-au ținut în frâu. De aceea când am ieșit de la Pădure (lângă Herești-Hotarele, în județul Giurgiu) nu ne-a fost rușine să ne privim în ochi părinții ori concetățenii. Pentru noi Cerul Patriei era Patria și acolo am avut mereu ochii aținți. După Revoluție nici nu ne mai simețam în Armată, ci într-o tabără extrem de serioasă, dar în care glasul conta. Am început să învăț încurajat și de ofiețrii din Punctul de Comandă care seara mă ascultau Fericirile, Decalogul... Iar undeva în iunie am primit sute, mii de volume de carte de la bibliotecile de pe platforma Uranus, din București. Le-am pus în raft și am căutat să citesc cât mai mult. Am plecat acasă luând cu mine un sentiment de camaraderie caldă și o cordialitate cu nevoia de a susține efortul țării. Și azi pomenesc în Liturghie colegii și cadrele unității. Și sunt tare bucuros că am fost militar acolo, nu în alt loc al Revoluției.
- Asistăm în ultimii ani la un atac asupra Bisericii creștine, preoților, culminând cu Catedrala Mântuirii Neamului. De ce se întâmplă aceste lucruri?
- E un soi de parvenitism media. Se vinde bine subiectul. Și se caută alinierea, în fond alienarea, la o serie de culturi externe. În primii ani îi surprindeam pe „oponenții” de meserie că foloseau argumente valabile în dialogul cu Bisericile din Occident (Inchiziția, celibatul preotului, lipsa unei culturi teologice transmisă poporului, feudalismul castei preoțești etc.) semn că nu mintea lor cocea discursul. Așa rămâne și azi. Am citit deunăzi că Lituania este mai sus ca noi în clasamentul PISA pentru că acolo pastorii au pus Biblia în mâna poporului în 1900. Deosebit! Doar că la noi Noul Testament este tradus de la 1648, iar Biblia integral din 1688. Nu e lipsă de cultură la emitent. Ci doar dorința de a sublinia, a câta oară, cum Ortodoxia este un spațiu care nu crește capitalism. Poate de aici și paradoxul geopolitic legat de Rusia și presiunea pe care o pune asupra economiei mondiale. Nu știu care este ținta finală a acestor atacuri, dar văd cum oamenilor le este greu să gândească în context. Și asta îmi aduce aminte de comunism nu doar ca ideologie, ci și ca reacție și construcție intelectuală.
- Ce ar trebui să facă Biserica pentru a-și face mesajul mai bine auzit?
Să vestească sincer Evanghelia. E sensul ei. Să păstreze linia mărturiei unui Adevăr nu a mai multor adevăruri. Să-și aleagă mai bine preoții și să muncească atent în ajutorul aproapelui. În mare parte face aceste lucruri, dar nu cred că dispune de ecoul necesar cunoașterii acestor lucruri și pentru că binele se face pe tăcute. Dar și pentru că există mult zgomot de fond în jur. Eu știu bine că Biserica Ortodoxă Română este un generator și de energii omenești. Dărâmarea cu orice preț a acestui generator ar avea urmări cumplite pentru toți. Răutăcioșii vorbesc despre închipuitele privilegii ale preoților, dar nu văd niciodată eforturile lor. Văd construcțiile de biserici, dar uită să vadă cantinele sociale, centrele de ajutor ori de sprijin, activitatea socială de la firul ierbii, aceea de fiecare zi. Care nu poate fi contabilizată decât dacă transmiei minut cu minut activitatea a mii de preoți.
- Cum se împacă sărbătoarea Nașterii Domnului cu Moș Crăciun, pierde prima teren în favoarea celei de-a doua?
Nu pierde Hristos nicio secundă. În partea „consumistă” a sărbătorii se zbat energiile noastre greu convertibile. În partea de praznic ne descoperim dispuși să primim energiile necreate ale lui Dumnezeu. Și dacă aș aplica formula lui Einstein asupra Energiei aș avea nevoie de o constantă la pătrat care rămâne fidelitatea lui Dumnezeu față de noi: iubirea! Domnul nu pierde. Doar se rușinează că suntem prea mâncăi și prea băutori. Iar în România asta se întâmplă pentru că parte dintre noi încă mai avem amintiri cu teribila foame care ne-a însoțit ani de zile. Când vorbim astăzi de starea de sănătate a țării ori despre oboseala cumplită în care ne încarcerăm uităm de lipsurile din anii trecuți. Lipsuri care se transmit și noilor generații cu un soi de ecou genetic. Deci nu pierde praznicul ci noi ne pierdem în amănunte care nu-L privesc pe El, Pruncul.
- Cum ar trebui să se pregătească un bun creștin pentru această sărbătoare, dincolo de pregătirea mesei de Crăciun, a darurilor, de alergături prin magazine și curățenie în casă?
- Nu cred că există o regulă. Ci doar un sfat. Să-și pună energia sufletească în a se cunoaște pe sine și a se apropia de Dumnezeu. Asta, desigur, înseamnă și postit, și rugat, și spovedit. Dar înseamnă și bucurie, și destindere în cumințenia familiei, în asumarea profesiunii și în exercitarea ei. Să facă tot ce poate să înțeleagă Crăciunul ca un coneinut-dar. Un dar de mântuire și restartare a vieții cu ajutorul Domnului Hristos.
- Spiritul Crăciunului pare că a fost învăluit de latura comercială a lui? Goana după cadouri nu vi se pare că afectează mult din acel sentiment pe care ar trebui să-l avem de Crăciun?
La unii da. Dar aceea sunt afectați de cumpărături tot anul, să fim serioși. Nevoia de recunoaștere socială ori de fixare pe câte o scală de valori dată peste cap tocmai de non-valori. Dar în adânc rămâne fiorul tainei Întâlnirii. Mă gândeam zilele acestea că toată zdroba alergării după cadouri nu are niciun sens dacă nu le ai cui oferi. Goana de a face donații către bolnavi ori săraci, mai ales în această perioadă, este un soi de test de fidelitate. Ori fidelitate este să simți nevoia din jur în fiecare clipă, să te organizezi și să oferi ajutor fără preget. Marile magazine rămân mâinile săracilor. Ale celor în nevoi. De la ei primești singurele daruri care nu sunt perisabile. Și care te duc la rai.
- Cum era Crăciunul copilăriei?
- Emoționant. Colindat. Cu mireasmă de brad. Mai costeliv uneori, dar brad. Era cu grija părinților de a nu ne simți neglijați. Dar, din acest punct de vedere, toată copilăria mea a fost un Crăciun.
- Dacă ar fi să așezați sub brad un cadou pentru fiecare om, care ar fi acesta?
- Grea misiune. Bine că nu sunt Moș Crăciun. Cred că aș dărui o Biblie. Neapărat cu multe desene în ea. Să poată omul să înțeleagă Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru.
- Cum ați defini un om credincios?
- Un om fără frică dinaintea încercărilor vieții. Care știe că Dumnezeu e cu el. Dispus să fie ajutorul lui Dumnezeu în împlinirea Împărăției Sale.
- În anul 2008, Sfântul Ștefan cel Mare a devenit protectorul Polieței de Frontieră Române. Este anul în care Inspectoratul Teritorial al Polieiei de Frontieră Sighetu Marmaeiei a pus piatra de temelie a bisericii din incintă, Sfințită de P.S. Iustin Sigheteanul. Biserica a fost înălțată, cu sprijinul polițiștilor de frontieră și al bunilor credincioși din Sighetu Marmaeiei, ceea a făcut posibil ca în 2009 să poată fi târnosită și apoi sfineită la 2 iulie 2014. Cum priviți această apropiere de biserică, a polițiștilor de frontieră?
- Firească și onorantă. În fond ei păzesc frontierele dăruite de voievozii de talia lui Ștefan cel Mare. Subiectul muncii lor este tocmai subiectul Jertfei acelora.
- Ați întâlnit polieiști de frontieră în desele dumneavoastră deplasări. Cum percepeți imaginea polițistului de frontieră român?
- Personal mă emoționez de fiecare dată și când plec și când vin în țară. Mare lucru să-ei spună cineva „Bine ai venit” când vii de departe. Eu am văzut schimbările de comportament și prestanță profesională din ultimii 30 de ani. Cred, personal, că efortul armei Poliție de Frontieră este susținut de efortul fiecărui om din sistem. Unii nu se văd. Dar se simte o atitudine profesionistă și asta dă curaj. Sper ca să nu dezamăgească niciodată încrederea pusă în ei de oameni și Dumnezeu. Că nu stăm în locul nostru niciunul fără Binecuvântare de sus și încrederea oamenilor.
- Înainte de a încheia acest interviu aș dori să vă mulțumim pentru amabilitatea dumneavoastră, rugându-vă la final să le adresați câteva cuvinte polițiștilor de frontieră care străjuiesc la siguranța frontierelor!
- Să fiți mereu pe pace! Rămâneți oameni de curaj! Țara chiar are nevoie de inimi la Hotar. La Hotar și cu Cerul și cu pământul.
