Cei 160 de ani de la înființarea Poliției de Frontieră Române, sub domnia de glorie a principelui Alexandru Ioan Cuza, mă îndeamnă la câteva reflecții. Mai întâi, sensul cuvântului frontieră este multiplu, iar ceea ce se cheamă azi, în anumite circumstanțe, paza frontierei de stat este, de fapt, paza granițelor. Frontiera, în limbaj istoric, politologic și filosofic, are un înțeles mai larg. În acest sens, s-a spus și se mai spune despre români că au fost și sunt un popor de frontieră. Prin aceste cuvinte, vreau să aduc un elogiu celor care nu de 160 de ani, ci de secole multe păzesc acest pământ de-a lungul unor linii (bine sau rău trasate) sau al unor spații naturale (ape, forme de relief), convinși că „iubirea de moșie e un zid” (Mihai Eminescu).
Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică (devenită, de la un timp, și protestantă), pe de o parte și aria bizantino-slavă și ortodoxă, pe de alta. Unii autori, precum Samuel Huntington, au înțeles această „frontieră” ca pe o precisă și severă linie de demarcație plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor. De o parte a „liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, contemplative, „orientale”, un fel de „istm” de legătură spre Asia.
Această judecată de valoare este, însă, grăbită, superficială, simplistă și, prin urmare, lipsită de temei. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Iar Carpații nu au fost niciodată o linie de demarcație etnică între români, ci, mai degrabă, un mijloc de coeziune. De altminteri, circa o treime dintre români trăiesc la vest și nord de Carpați și sunt de confesiune creștină și de rit bizantin, ca mai toți românii.
„Frontiera” pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie lată de câteva sute de kilometri, care pornește de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Izvoarele istorice pun în lumină pentru Evul Mediu, în această regiune, chiar persoane și comunități care și-au asumat concomitent, pentru un timp, o dublă identitate (bizantină și latină, ortodoxă și catolică, creștină și islamică, mozaică și creștină etc.), spre a se putea manifesta în societate, spre a se afirma, a supraviețui sau a se adecva exigențelor.
Românii, prin origine, limbă, forma de creștinare și aspirații sunt occidentali („noi de la Râm ne tragem”), pe când prin forma de organizare bizantină a credinței, prin ritul bisericesc, prin limba de cult, de cultură și de cancelarie din Evul Mediu (slavona) și prin alfabetul chirilic folosit până în secolul al XIX-lea, sunt răsăriteni. În personalitatea românilor se reunesc, în consecință, cele două jumătăți ale continentului. Românii sunt un popor de frontieră, dar o frontieră din centrul geografic al Europei și ei, prin destinul lor, au transformat „frontiera” în spațiu activ de schimburi culturale, în scenă de dialog și chiar în punte de legătură statornică. Nu putem ignora conflictele, dar mult mai lungi și mai ample au fost epocile de viețuire pașnică și chiar de conviețuire, în numele omeniei. De aceea, ar trebui să nu mai rătăcim în tribulații vagi despre „nimicnicia” noastră și nici să ne golim istoria de conținut, dintr-un motiv foarte simplu: deși avem un stat unitar modern abia de un secol, existăm ca popor romanic deplin constituit de mai bine de un mileniu și simbolizăm unirea celor două jumătăți ale continentului.
De peste un mileniu, acest popor are forme de organizare politică, are entități structurate politic și administrativ care au trebuit păzite.
„Paza bună trece primejdia rea” este una dintre devizele grănicerilor știuți și neștiuți, care ne apără din veac moșia și care, de 160 de ani, au o organizare instituțională statornică.
La mulți ani!
Acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
