Că au fost Grănicerii noștri cândva corp de elită, lucrurile sunt indiscutabile. Dar trebuie să observăm, fie și numai pe baza unor materiale de presă publicate în timp, că despre respectivul corp se amintește uneori că ar fi manifestat o anumită duritate față de cei care încercau să ajungă incognito în sectorul de veghe încredințat. De fapt, la o reacție fermă din partea militarului înarmat, care are o misiune cu totul specială la hotarul țării, se poate aștepta oricine dacă intenționează să se sustragă în vreun fel controlului grăniceresc. În mod cert, lucrurile stau cam la fel, în toate statele. Când vorbim de grănicerii noștri, chiar și despre cei predecembriști, aceștia se bucurau de o instrucție aparte, menită să-i ajute să facă față oricărei împrejurări ivite în timpul misiunilor. Despre cei ce pătrundeau în dispozitivul grăniceresc cu gândul de trece necontrolați în statul vecin, și mă refer la circumstanțele fâșiei verzi din perioada RSR, nouă, soldaților, ni se prezenta totul în cele mai negre culori. Și anume, ni se repeta la infinit că aceștia nu pot fi decât de tipul infractorilor care vor să scape de judecata legii, sabotorilor, agenților unor puteri străine și câte altele să-ți facă pielea de găină. Iar ca sperietura să fie până la capăt, „pentru întărirea vigilenței în paza și apărarea frontierei de stat a RSR”, periodic ni se prelucrau cazurile soldate cu atacarea grănicerilor în post, dezarmarea lor, situații cu militari legați fedeleș ori bătuți măr de infractori etc.
Numai că fâșia trupelor de grăniceri - acel culoar grăniceresc paralel cu frontiera de stat - era normal să fie o zonă cât se poate de neprietenoasă pentru oricare civil intrat nu se știe cum în ea. De altfel, și regimul din cazarma pichetului și regulile de urmat pe timpul misiunilor erau absolut draconice. Tatăl meu venise să mă viziteze la pichetul Variașul Mic (Batalionul Arad) în aprilie 1981 (ce tânăr era! - avea 44 de ani), și mi s-a permis să ies, pentru a sta de vorbă cu el, poate pentru un sfert de oră, și a-mi da niște plăcinte cu brânză, la douăzeci de pași de pichet. Nici vorbă de băuturi alcoolice… La urmă, mi-a spus: „...și ai grijă cum umbli cu arma aceea!”. Sunt și acum sigur că nu s-a gândit că aș fi fost neinstruit și m-aș fi putut autoaccidenta, ci mai degrabă mi-a atras atenția să am grijă la ceea ce fac cu AKM-ul în misiunile de pază a frontierei și să nu omor, Doamne ferește, pe cineva nevinovat... Poveștile de pe granița de vest, pe atunci, erau multe și asta însemna că i-or fi ajuns și lui destule la ureche.
Am mai spus-o și în altă parte, până să ajungi ca fugar la fâșia arată de control al urmelor de trecere, cu câteva sute de metri înainte - pe direcțiile cu probabilitatea cea mai mare de forțare din partea posibililor transfugi – nimereai în zona celebrelor cârâitori metalice, dar și a lansatoarelor fixe de rachete luminoase. Bine mascate prin vegetație, la o simplă atingere a unor sârme întinse în jurul lor, dădeau de gol pe oricine ar fi pășit pe acolo, datorită zgomotului infernal și luminilor produse. Pentru câteva minute, deși în toiul nopții, se vedea ca în palmă pe o rază de jumătate de kilometru. Ca să te prindă soldatul grănicer, înarmat cu pistol-mitralieră AKM și adesea însoțit de câinele lup, nu mai dura decât câteva minute.
Lucrurile devin ușor de înțeles dacă ne gândim că aici, pe fâșia verde, în mod cât se poate de concret, adesea, soldații grăniceri - considerându-se a fi realmente în misiune de luptă/război - acționau individual, având mai tot timpul, cu precădere în nopțile de smoală, arma încărcată și piedica trasă. În plus, așa cum deja am spus-o, aveau inoculat în minte că oricine le-ar fi intrat în raza lor de acțiune nu putea fi decât un răufăcător primejdios. Noaptea, pe vreme rea, singuri, de ce nu și speriați (erau generalizate misiunile individuale), având de mers kilometri întregi prin pustietate, se putea întâmpla orice... Dacă soldatul se întâlnea cu cel care voia să fugă, erau doar ei doi. Conform procedurii, prima dată trebuia să strige „Stai!”, iar dacă fugarul nu se oprea trebuia să strige „Stai că trag!”, apoi să tragă foc de avertisment și, în fine, foc în plin... Ce se întâmpla în realitate, știau doar ei - fugarul și soldatul.
Rezumând, să spunem că cei care încercau să treacă ilegal granița de vest puteau ajunge în una dintre următoarele situații:
(i) să le reușească evadarea de la noi (RSR), dar odată predându-se sau fiind prinși dincolo (la sârbi ori unguri), să fie sancționați (închisoare contravențională) și apoi returnați grănicerilor români. Așa cum rezultă din cele redate de noi în paginile altor lucrări, nu toți ne erau returnați, unii, după perioade de lagăr, ajungând efectiv în Occident;
(ii) să cadă „din prima” în mâna grănicerilor, nemaiajungând la fâșia arată, fără să se fi executat foc asupra lor;
(iii) să nu stea la somație și să se fi executat foc asupra lor, fiind răniți sau omorâți;
(iv) să fi atacat soldații în post, iar aceștia să fi ripostat cu foc asupra lor, rănindu-i sau omorându-i;
(v) să fi reușit penetrarea totală a dispozitivului grăniceresc, prin diverse tertipuri, dar odată intrat în apa despărțitoare (fluviul Dunărea, râul Nera ș.a.) să nu fi reușit traversarea, sfârșind prin a se îneca.
Câți au fost cei cărora li se pretează o astfel de tipologie, nu se știe cu exactitate. În presă și unele cărți sunt avansate anumite cifre, dar acestea nu au la bază determinări riguroase. Azi, încă ne aflăm departe de a ști numărul celor care au forțat granița (sfârșind adesea, cum deja am spus, înecați în apele despărțitoare), numărul arestaților/condamnaților, al celor împușcați de soldați etc.
Referindu-mă strict la soldăția mea de 18 luni ca grănicer pe frontiera de vest (9 Octombrie 1980/UM 02840 Timișoara – 14 Aprilie 1982/UM 02914 Jimbolia), pot spune că în ciuda parcurgerii cu rezultate dintre cele mai bune a programului de instrucție pentru grăniceri-transmisioniști, nu m-am afirmat în unitățile operative cu fapte deosebite, adică „la nivelul exigențelor puse de comandantul suprem al armatei – tovarășul NC, președintele RSR - în fața noastră”. E adevărat, am fost ferit de Cel de Sus de evenimente care să presupună confruntarea directă cu infractori care să riposteze dur, n-am fost atacat în post/gardă/santinelă etc., dar nici eu nu căutam „cu lumânarea” să intru în situații care se puteau încheia prin atitudini menite să arate cât eram de „viteaz, brav grănicer al patriei socialiste”. Bunăoară, dacă întâlneam în raion o brigadă de o sută ceapiști la prășit sfecla, nu mă apucam să le cer tuturora buletinele pentru confruntări cu borderoul brigadierului, să văd la fiecare dacă nu sunt contradicții în legătură cu datele de domiciliu, reședințele temporare, să corespundă fotografia etc. Evitam tensiunile și orice risc stând de vorbă doar cu responsabilul... Apoi, nu dădeam jos toți călătorii din autobuzul ticsit care aducea noaptea muncitorii din oraș de la schimbul doi, flămânzi și obosiți, sperând să găsesc printre ei vreun posibil fugar (care n-ar fi din localitatea de frontieră), pentru a mă evidenția în fața comandantului. O discuție mai în șoaptă cu șoferul, aflat pe lista persoanelor de sprijin al grănicerilor, îmi garanta lipsa bătăilor de cap etc. Numai că procedând de această manieră, nu m-am regăsit niciodată pe tablourile de propuneri pentru recompense, întocmite periodic de șefi (la zile festive). Adică, „ioc” permisii - realmente niciuna „de sămânță” în 18 luni, dar și „ioc” grade militare primite pentru fapte/merite grănicerești. Dacă ulterior am fost avansat până la gradul de căpitan, lucrurile s-au datorat studiilor urmate și concentrărilor ca rezervist, iar legat de stagiul militar, doar componentelor de instrucție pe linie de infanterie și transmisiuni.
Evident, nepoții care mă vor pune să le povestesc ceva vitejesc despre perioada petrecută în armată, or să mă cam bage în încurcătură. „Răufăcătorii de frontieră” s-au ținut departe de soldatul care am fost... În preajma unor „infractori periculoși” m-am situat, totuși, în martie (1981), la Pichetul Variașul Mic, când grănicerii maghiari ni i-au predat pe „La barieră” după doar trei zile de la capturarea lor pe teritoriul Ungariei prietene. Erau trei băieți și o domnișoară (situația era de maximă jenă): patru proaspăt absolvenți ai unor facultăți de la Universitatea din Cluj (Biologie, Geodezie etc.), care nu cred să fi avut vreunul dintre ei mai mult de 25-26 ani. Ordonându-mi-se să-i supraveghez - înarmat cu AKM-ul și două încărcătoare pe mine, a câte 30 cartușe fiecare - până aveau să intre câte unul, pe rând, spre a fi audiați de ofițerul de la batalion împuternicit cu cercetarea penală prealabilă, trebuie să mărturisesc că eram mai mult decât stânjenit. „Infractorii” erau cât se poate de cooperanți, au recunoscut că au fost conduși de călăuze, de la periferia Aradului până la fâșia grănicerească, unde s-au ascuns într-o claie de fân, după care, văzând patrula noastră grănicerească îndepărtându-se, au sărit fâșia arată. La reconstituire s-a stabilit că, la căderea serii, cei patru, mascați într-o căpiță de paie, au stat cuminți în timp ce soldatul Dumitru Nechita - camaradul meu - executa serviciul ca patrulă de cercetare călare. Ei bine, el a trecut pe lângă ei fără să cerceteze șira de paie. Nu a răvășit-o, nu a împuns-o cu baioneta armei, conform regulii... Și-a spus: „Dacă până aici n-am găsit nimic... ce ar mai putea fi?!” Dar cu toate acestea, ceva mai în vară, la 23 August, soldatul-cavalerist Nechita (îngrijea trei cai) avea să fie avansat la gradul de fruntaș, iar pichetul a fost clasat drept „Subunitate de frunte”.
