Nadia Elena Comăneci s-a născut la 12 noiembrie 1961 în orașul Onești. Fiică a lui Gheorghe și Ștefania-Alexandrina Comăneci și a fost botezată după „Nadejda” („Speranță”), eroină a unui film. Este prima gimnastă din lume care a primit nota zece într-un concurs olimpic de gimnastică. Câștigătoare a cinci medalii olimpice de aur, este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului al XX-lea și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, „Zeița de la Montreal”, prima gimnastă a epocii moderne care a luat 10 absolut. Este primul sportiv român inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame.
La 14 ani, Nadia a devenit o stea a Jocurilor Olimpice de Vară din 1976 de la Montreal, Québec. Nu numai că a devenit prima gimnastă care a obținut scorul perfect de zece la olimpiadă (de șapte ori), dar a și câștigat trei medalii de aur (la individual compus, bârnă și paralele), o medalie de argint (echipă compus) și bronz (sol). Acasă, succesul său i-a adus distincția de „Erou al Muncii Socialiste”, fiind cea mai tânără româncă distinsă cu acest titlu.
Nadia Comăneci a fost una din cele mai bune gimnaste din lume. Ea s-a retras din activitatea competițională după Jocurile Olimpice din 1980 de la Moscova. Între 1984 și 1989 a fost membră a Federației Române de Gimnastică și a ajutat la antrenarea gimnaștilor juniori români. În noaptea de 27/28 noiembrie 1989 a fugit din România, în cele din urmă solicitând azil politic guvernului Statelor Unite. Acest gest dramatic a avut un efect major asupra opiniei publice, chiar asupra familiei conducătoare a României.
În 1994, s-a logodit cu gimnastul american Bart Conner și s-a întors în România pentru prima dată de la plecare. Comăneci și Conner s-au căsătorit în România în luna aprilie a anului 1996.
În 1999, Comăneci a devenit primul sportiv invitat să vorbească la Națiunile Unite, pentru a lansa Anul 2000, Anul Internațional al Voluntariatului.
Nadia Comăneci este vicepreședinte al Consiliului Director al Special Olympics, Președinte Onorific al Federației Române de Gimnastică, Președinte Onorific al Comitetului Olimpic Român, Ambasadorul Sporturilor Românești, Vicepreședinte în Consiliul Director al Asociației Distrofiei Musculare și membră a Fundației Federației Internaționale de Gimnastică. A fost distinsă de două ori cu Ordinul Olimpic, acordat de CIO.
- Cum ați debutat în sport și după cât timp au început să apară rezultatele?
- Am fost un copil cu foarte multă energie. Mama, care era deja îngrijorată de faptul că mă găsea mereu urcată în copaci, pe bară, pe casă, a găsit în Onești o mică sală de gimnastică. Astfel, la vârsta de șase ani, intram pentru prima dată, de mână cu mama, în sala de gimnastică. Am fost încântată din prima clipă! Mama și mai mult! Puteam să-mi consum energia într-un spațiu sigur. Au urmat câteva luni de joacă și, ușor, ușor, am început antrenamentele mai serioase, am început să concurez și, la zece ani, am câștigat toate cele cinci medalii de aur ale Cupei României, categoria copii, pentru ca - exact în ziua când împlineam 11 ani - să câștig titlu de campioană absolută a țării.
Debutul internațional l-am avut la Londra, la Turneul Campioanelor, unde, pe podiumul de la Empire Pool, am cucerit trofeul competiției; era anul 1975.
În același an, am participat la competiția de la Skien (Norvegia), Campionatele Europene de Gimnastică, unde am obținut 4 medalii de aur și una de argint, devenind cea mai tânără campioană continentală din istorie la individual compus.
- Se împlinesc 41 de ani de la Jocurile Olimpice de Vară de la Montreal din 1976, când ați obținut „zecele perfect”. Nimeni până atunci nu se gândea că poate exista un sportiv care să obțină această notă. Ce ați simțit în acel moment când aveați doar 14 ani și scriați o filă de aur în istoria gimnasticii la Jocurile Olimpice?
- Performanța realizată atunci am conștientizat-o mai târziu. Ca orice sportiv, îmi doream să fac un exercițiu bun, să nu greșesc elementele pe care le exersasem în sute de ore de antrenament. M-a bucurat că am reușit să fac o execuție bună și mă gândeam dacă ai mei au văzut la televizor evoluția mea. În acele momente nu am conștientizat că acel exercițiu o să scrie o filă în istoria gimnasticii.
- Ce altă amintire v-a rămas vie în memorie, de la acele Jocuri Olimpice?
- Am fost impresionată de Satul Olimpic, era o noutate pentru mine și pentru cei prezenți. Faptul că toți sportivii stăteam în același loc era ceva impresionant. Țin minte că m-a marcat întâlnirea cu Teófilo Stevenson Lawrence, un mare sportiv de origine cubaneză, boxer amator, care era deja campion olimpic, câștigase titlul în 1972, la München. A reconfirmat la Montreal și la Moscova în 1980.
- Pentru toți care își amintesc sau au citit despre Jocurile Olimpice de Vara de la Montreal din 1976 sunteți simbolul perfecțiunii și starul Olimpiadei din 1976. Cum de puteau fi obținute astfel de rezultate de către sportivii români în acei ani?
- Am avut șansa ca în acei ani să se investească în gimnastică. Cred ca a fost un moment în care s-a reușit strângerea unei echipe tehnice performante și a unor fetițe talentate și ambițioase. Țin minte că făceam concursuri între noi și la antrenamente, ca o joacă; ne doream să fim mai bune și lucram mult; eram prietene, colege și, în același timp, concurente. Am înteles că pentru a avea rezultate trebuie să faci efort și să îți impui un anumit comportament, să muncești mult.
- Care credeți că este diferența între drumul pe care îl urmează un copil din România și unul din SUA pentru a ajunge campion în gimnastică?
- Nu cred că este o mare diferență; implicarea totală în antrenamentele din sala de gimnastică, dotată mai mult sau mai puțin modern, este un element important. Dorința sportivului de a executa cât mai bine un element, repetarea acestuia până ajunge să-l stăpânescă foarte bine, reprezintă elemente ale succesului. Aș mai spune că este importantă și echipa tehnică, cea care te pregătește, dar și nivelul colegelor cu care te antrenezi. În SUA sunt multe baze sportive și dacă vrei să practici un sport nu este necesar să pleci de acasă.
O diferență, asta doar la lotul național, este reprezentată de faptul că în SUA nu se fac antrenamente comune permanente în lotul național; sportivele rămân în cadrul cluburilor și sunt pregătite sub supravegerea antrenorilor personali, staful tehnic menținând o strânsă legătură cu antrenorii naționali. Aproximativ o săptămână pe lună, cele douăzeci și ceva de sportive din lotul național, merg cu antrenorii la baza de antrenament de la Houston unde sunt evaluate și se lucrează cu ele. Baza de antrenament este coordonata de antrenorul national, Bela Karolyi. Distanțele sunt foarte mari în SUA și este greu să ții niște copii departe de părinți, modelul din România fiind mai greu de implementat.
- De ce credeți că nu mai sunt obținute în gimnastica din România rezultatele de odinioară?
- Țări ca SUA, Anglia sau Franța au investit mult în gimnastică, în timp ce, din păcate, România a scăzut implicarea financiară. Pentru a putea avea rezultate ai nevoie de minim trei elemente: o structură genetică favorabilă - România o are, o bună echipă tehnică, prin pregătirea și finanțarea acesteia - antrenorii noștri au plecat și antrenează cu succes echipe de gimnastică din alte țări, chiar la nivelul echipelor naționale, și o mare bază de selecție, de mici sportivi - cluburile de gimnastică au în acest moment un număr mic de gimnaste înscrise.
- Ce le recomandați copiilor care fac sport de performanță? Dar părinților acestora?
- Să aibă multă pasiune și dragoste pentru sport și munca pentru obținerea rezultatelor va veni de la sine. În competiția sportivă este greu să trișezi, nu poți să o iei pe scurtătură. Chiar și în jocurile de echipă nu poți să te ascunzi; dacă nu ești bun se vede. Un sportiv, mai ales când este la început, când este încă un copil, are nevoie de susținere, de încurajare, de suport când trece prin momente dificile. Un sportiv poate să fie obosit, să sufere o accidentare, să rateze grav o competiție, atunci este nevoie de mult sprijin moral, de încurajare, pentru a putea continua, pentru a depăși acel moment.
- Ce sport practică copilul dumneavoastră, Dylan? Preferă să butoneze și el, ca majoritatea copiilor de 10 ani, telefonul și jocurile pe calculator sau a fost influențat de carierele sportive ale părinților și alege mișcarea?
- Pe Dylan l-am lăsat să-și aleagă singur ce sport dorește să facă. Vine în sala de gimnastică, execută bine anumite elemente, dar este mai atras de tenis, fotbal și escaladă.
- În afară de gimnastică, mai aveți vreun sport preferat?
- Tenisul este un sport care m-a atras. Fratele meu a jucat tenis de mic și m-au convins să joc și prietenii mei, Țiriac și Năstase.
- Vă vedem la toate evenimentele sportive de anvergură în care susțineți sportivii români. În ce alte proiecte este implicată Nadia Comaneci în prezent?
- Îmi place să mă implic în susținerea mișcării sportive și, cu atât mai mult, să fiu alături de sportivii noștri. În țară, prin „Fundația Nadia Comăneci”, încerc să conving părinții și pe cei mici să facă mișcare, orice fel de mișcare. În data de 12 iunie a avut loc, pe scena Teatrului de pe Lipscani, un spectacol de dans și balet cu 140 de copii de 3-10 ani care se pregătesc în cadrul Programului MiniMe al Fundației. Urmează cupa grupelor de arte marțiale care sunt pregătite în cadrul Fundației. Anual, la Onești, organizăm Cupa Nadia Comăneci la gimastică artistică, unde participă aproximativ 100 de gimnaste, categoria copii I și II, din cluburile din țară. Sunt implicată în susținerea sportivilor din mișcarea Special Olympics, a persoanelor cu distrofie musculară și susțin „Organizația Laureus” care promovează mișcarea sportivă ca fundament al unei vieți mai bune pentru tineri.
- Când spuneți acasă vă gândiți prima dată la Onești, orașul natal unde ați început să practicați sportul care avea să vă aducă atâtea succese?
- Oneștiul va fi mereu pentru mine acasă. Mențin permanent legătura cu colegii mei care antrenează sportivii din Onesti și, când am timp, revin cu mare plăcere în orașul natal.
- În noiembrie 1989, cu o luna înainte de Revoluție, ați luat hotărârea să plecați din România. Ne puteți spune câte ceva despre acel moment?
- A fost un moment greu, o decizie dificilă. Știam că mă expun unui mare pericol și era dureros să-mi părăsesc familia și prietenii.
- Ce v-a determinat să luați aceasta decizie și cum s-a schimbat viața dumneavoastră odată ajunsă în America?
- Din păcate, conducerea de atunci a statului, îmi interzicea orice plecare din țară. După fuga familiei Karoly cred că am fost pusă sub un control strict, toate invitațiile externe de participare la evenimente sportive fiind refuzate. Eram angajată la Federația de Gimnastică și antrenam, mă bucuram însă de căldura familiei și simpatia românilor care mă recunoșteau și încercau să mă ajute când aveam nevoie.
- Ce ați simțit când ați văzut că la o lună după ce ați plecat din România a căzut regimul comunist?
- Am fost îngrijorată pentru cei care erau acasă, pentru cei care erau în stradă. Știam regimul opresiv de atunci și nu puteam cunoaște deznodământul. Când lucrurile s-au liniștit, când regimul a fost înlăturat, m-am bucurat pentru câștigarea libertății, aveam speranța într-o viață mai bună pentru români.
- Pe 24 Iulie se împlinesc 158 de ani de când domnitorul Alexandru Ioan Cuza unea Corpurile Grănicerești din Moldova și Țara Românească, moment ce a devenit peste ani, reper de recunoaștere a identității instituționale a Poliției de Frontieră Române. Ce mesaj ați vrea să transmiteți cititorilor revistei noastre și colegilor polițiști de frontieră, ținând cont de faptul că revista va apărea în preajma zilei Poliției de Frontieră?
- Vreau sa transmit mulțumiri pentru activitatea pe care o depun, să le urez succes și multă sănătate. Un sincer „La mulți ani!”.
