Grigore Leșe se naşte la 20 februarie 1954 în satul Stoiceni din Ţara Lăpușului. Studiază fagotul la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, unde obţine în 2003 titlul de doctor în muzică, cu calificativul „Summa cum Laude”.
Îşi continuă cariera la catedra de etnomuzicologie a Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti.
Devine realizator de emisiuni de etnomuzicologie şi etno-antropologie la Radiodifuziunea şi Televiziunea Română, pentru care primeşte importante premii naţionale, precum şi nominalizări la importante festivaluri internaţionale.
Iniţiază şi coordonează proiectul Ultimii Rapsozi din cadrul Institutului Cultural Român, proiect ce propune o serie de întâlniri cu creatori şi interpreţi din lumea satului. Publicul urban a avut ocazia unui contact nemijlocit cu rapsozii autentici, cei care conservă valorile muzicii tradiţionale. Întâlnirile au presupus mai mult decât simple recitaluri. Locul muzicii audiate în viaţa comunităţii din care provine, particularităţile instrumentelor, influenţele şi circulaţia temelor sunt dezvăluite astfel „pe viu" (după un tipar care aminteşte de seria Young People's Concerts realizată cu Orchestra Simfonică din New York de către Leonard Bernstein, în anii 1960-70).
Nefiind adeptul înregistrărilor, Grigore Leşe nu are un material discografic numeros (1996 - Cântec pastoral, Casa de Discuri „Amori”, Laussane; 2000 - Cântece de Cătănie; 2003 - Hori, Societatea de Concerte Bistriţa; 2004 - Horile Vieţii şi Aşteptând Crăciunul, Casa de Discuri ROTON). Cu toate acestea, muzica se regăseşte în coloana sonoră a mai multor filme de artă şi documentare din ţară şi străinătate, precum „The Pharaon” (2003), regia Sinişa Dragin sau Ganpowder, Treason and Plot, producţie BBC 2004.
A fost invitat să susţină concerte la unele dintre cele mai importante manifestări culturale de gen, precum Festivalul Vocile Lumii, Bloomington, 1995; Festivalul Smithsonian’s Folk Live, Washington 1999; Festivalul Montmartre, Paris 2002; Festivalul Fest Der Kontinente, Berlin 2003; Celebrările Milenariului Abaţie Sf. Nil 1004-2004, Roma, 2003, Zilele Culturii Române, Madrid, 2004; Olimpiada Culturală de la Atena 2004, Expoziţia Mondială de la Aichi, Japonia 2005, Festivalul Ţărilor Europei de Est, Montreal 2005, Festivalul Francophonie Métissée, Paris 2006, Festivalul CULTRASCAPES 2007, Basel, Festivalul „Miguel Bernal Himenez 2007”, Morelia, Mexic, Expoziţia Mondială de la Shanghai 2010. Concertează în catedrale şi prestigioase săli de concerte din Suedia, Elveţia, Austia, Germania, Ungaria, Italia, Olanda. (sursa Facebook Grigore Leşe)
M-am întâlnit cu Grigore Leşe la poarta TVR-ului. De aici, am plecat împreună către Teatrul Naţional, unde artistul trebuia să pună la punct ultimele detalii pentru concertul ce urma să aibă loc în doar câteva zile. Mi-au atras atenţia straiele deosebite cu care Grigore Leşe era îmbrăcat. Acestea îmbinau într-un mod cât se poate de plăcut tradiţionalul cu modernul. Era o ţinută după care cu siguranţă ai întoarce capul pe stradă.
Încă din primele momente am avut senzaţia că am lângă mine o persoană foarte apropiată deşi pe Grigore Leşe îl întâlnisem doar în două spectacole. Nu mă gândeam nicio clipă că în faţa mea este un renumit artist, realizator de emisiuni, sau că am lângă mine un respectabil profesor universitar, doctor.
Odată ajunşi în foaierul Teatrului Naţional, discuţia noastră a început să decurgă liber, fiind întrerupţi din când în când doar de staff-ul tehnic al teatrului care punea la cale ultimele pregătiri înainte de spectacol.
Cine este Grigore Leşe: un muzician, un interpret, un profesor de muzică, un căutător de folclor sau un realizator de emisiuni folclorice?
G.L. Am absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice din Baia Mare, apoi Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca – Facultatea de Instrumente și Canto. Sunt doctor în muzică din anul 2003 și profesor asociat la Universitatea București, Facultatea de Litere, unde predau etnomuzicologie. M-am apropiat de muzica tradițională pentru că am considerat că aici sunt potrivit. Fiecare om pe lumea asta trebuie să se potrivească la ceva. Eu aici mă potrivesc foarte bine. Asta nu înseamnă că nu interpretez, că nu împlinesc și alte muzici. Cânt și muzici clasice și muzici preclasice, asta am studiat în Academia de Muzică. Am realizat şi multe emisiuni de televiziune. „La Porțile Cerului” este o emisiune de televiziune pe programul TVR. Acum, în fiecare vineri am emisiunea „Pe Drumul lui Leșe” la ora 21. În emisiune vin muzicieni, actori, oameni de cultură, manageri. Asta fac acum.
Grigore Leșe este un muzician, dar în primul rând este un biet om pe lumea asta, care vrea să facă ceva. Pe Grigore Leșe trebuie să îl vedem în trei dimensiuni și pe toate aceste dimensiuni le-am adus în fața dumneavoastră să vi le arăt: în prima parte este Grigore Leșe horitorul, apoi e muzicologul, iar apoi realizatorul de emisiuni.
Leşe horitorul a scos primul său material în Elveția. Este vorba de albumul „Cântec Pastoral” apărut la Casa de Discuri „AMORI”. Dacă vă uitați pe CD-uri veți vedea că este notat cu 4 stele. Casa aceasta de discuri editează CD-uri din toată lumea, dar nu toate sunt notate cu stele. Sunt vreo 5, iar printre alea 5 este și acest album. Este primul CD, după ’90, care a apărut în Laussane, Casa de Discuri „AMORI”.
Al doilea album a apărut la casa de discuri „Radio France International” din Paris. Acesta este CD-ul „Anul Povestea”. Următorul disc a fost editat de Humanitas, pe care am avut onoarea să îl prezinte Andrei Pleșu.
Cea de-a doua dimensiune, muzicologul Grigore Leșe a scris două cărți, iar în urma acestor cărţi am aflat cine sunt. Prima carte, „Horea în grumaz, Înger Păzitor și Ispită” este lucrarea mea de doctorat. Cealaltă carte conţine şi un CD şi se numeşte „Cum au înflorit horile în glasul meu”. Aici sunt toate femeile și toate glasurile pe care le-am auzit în 40 de ani. Mulți dintre horitorii aceștia nu mai sunt, s-au dus în lumea de dincolo, dar au rămas glasurile lor aici.
Și a treia dimensiune a lui Leșe este realizatorul Leșe Grigore. Acesta sunt emisiunile editate de Institutul Cultural - Român, împreună cu Televiziunea Română. Am realizat 360 de episoade, din care am selectat 33. Acest material a fost prezentat la Târgul Internațional de Carte de la Beijing. Asta am dus eu, la târgul de la Beijing. Am dus oameni, am dus povestitori. Acest material conţine 10 discuri. DVD-ul 1, Lumea nevăzută – Vasile Şanta din Rogoz, Ion Cornu din Gornoviţa, China Ion din Rohia. DVD-ul 2, Păstrătorii – Nastasia Bloghi din Cupşeni, Gherasim Cârtiţă din Ungureni, Măricuţa lui Axente din Suciu de Sus. DVD-ul 3, Pastorale – La coborâtul oilor, Păcurarul din Sebeş, Mărsul, Povestea unui cioban din Dobrogea, Mioriţa, cu un comentariu ştiinţific deosebit, ritual, horea în grumaz, despre căluş, am fost la Cezieni, am filmat căluşul pe adevărat, lirica funebră, am fost în Hunedoara, am înregistrat femeile din Hunedoara cu Cântecul bradului, am fost în Gorj şi am înregistrat femeile zoritoare. După aceea, minorităţi. Am şi ţigani, ţiganii din Ialomiţa. Au o poveste. Sunt zone cosmopolite, unde trăiesc ţigani şi evrei şi unguri şi români şi aromâni şi-i o lume interesantă. Oamenii s-au influenţat între ei. După aceea, am comunităţi, oameni din Maramureş, Pupăză, fie iertat, Goja Pătru, Moşucu din Bogdan Vodă, oameni din Năsăud, din Zagra, oameni de toată isprava. Cu alte cuvinte, am prezentat pe aceste DVD-uri, oameni de ţâiş şi de ispravă.
Cu alte cuvinte, aceasta este munca mea de 40 de ani. Asta e România!
Spuneaţi cândva că tatăl dumneavoastră v-a dat mintea, mama glasul, iar Dumnezeu harul. Mai aveaţi nevoie de ceva ca să faceţi tot v-aţi propus?
G.L. Dumnezeu dă har, dar ți-l și ia dacă nu știi să-l duci. Asta cu Dumnezeu este prea multă poveste. Cum trebuie înțeles Grigore Leșe cu harul? Dumnezeu m-a însemnat. Talentul poţi să-l ai sau să nu-l ai. Dacă ai talent, nu înseamnă că poți deveni mare. Talentul îți dă posibilitatea să arăți că poți. Harul cu talentul, cu glasul pe care l-am moștenit de la mama și toate astea sunt aici în mâna mea stângă şi mă însoţesc mereu. Acestea şi cu partea pecuniară din cealaltă mană, merg amândouă de-o dată. Sunt oameni care au har, dar n-au bani. Sunt oameni care au bani, dar nu au forța de a transmite emoție în scenă. Și atunci ei devin ursuzi, răi, tot timpul au câte o nemulțumire deoarece le lipseşte harul cu care te naşti sau nu.
Sunteți unul dintre puținii care vorbesc despre latura pecuniară.
G.L. Da! Asta e! La mine merg deodată! Știi cum se zice: și acuma ce să fac dacă am sau nu am bani? Aicea nu trebuie să spui niciodată că nu ai bani. Banii vin sau nu vin. Știţi că se vorbește de povestea asta tot timpul.
Aveți un repertoriu foarte bogat. Sunteți un culegător de cântece?
G.L. Eu nu culeg cântecele după cum se culeg merele. Asta cu culesul, nu funcționează la mine. Ce să culeg? Mere? Repertoriul... eu cu horele astea am crescut. Am spus: eu am moștenit glasul de la mama. Eu am glas, nu voce. Cei care au voce, își fac voce, pe când eu nu trebuie să mai îmi fac voce, că am glas. Așa m-am născut! Horești ori nu horești. Horitul nu are nicio legătură cu Academia de Muzică. Ori horești, ori nu horești. Cântecul nu trebuie învățat, nu se învață. Să culeg folclor? Nu! Eu m-am născut cu horele astea și am avut experiența de partea mea ca să mă pot vedea pe mine. Am mai trecut și prin biblioteci. Horele astea merg din gură-n gură.
Aveți o agendă foarte încărcată iar sălile sunt mereu pline. Care este secretul?
Oamenii m-au ales pe mine. Și eu m-am întrebat: de ce m-au ales pe mine? Şi m-am gândit mult că eu poate creez emoție pe scenă. De fiecare dată când mă urc pe scenă creez o poveste, iar povestea mea are un început și un sfârșit. Horesc despre sat, despre oi, despre păcurari, despre cântecele care ne-au însoțit istoria. Povestesc asta prin cântec şi mă gândesc că pe lângă toate poveştile astea mai creez și emoție.
Are folclorul românesc, în prezent, oameni care să-l transmită mai departe nealterat?
G.L. Sunt puțini oameni care sunt cu sufletul pentru cultura tradițională. Oamenii ăștia au dispărut de mult. Oamenii nu mai trăiesc în ritualuri, nu mai trăiesc în niciun rost, în rânduială. Comunitățile tradiționale nu mai există, au dispărut. Oamenii trăiesc altfel, avem mulţi imitatori, mulţi mintitori în societate, nu sunt trăitori, nu împlinesc ceea ce fac, nu duc un lucru până la capăt. Eu întotdeauna am spus: „Bă, voi vă duceți în străinătate, umblați, vă căutați de serviciu, puteți trăi, dar să nu uitați să veniți înapoi până nu e prea târziu.”
În urma cu câțiva ani am urmărit un interviu pe care l-aţi acordat şi în care spuneați că trăim niște vremuri în care țăranul se consideră artist, iar artistul vrea să pară țăran. S-au schimbat lucrurile între timp?
G.L. Nu s-au schimbat, dimpotrivă, s-au amplificat. Ţăranului îi şade bine în forma sa autentică, nealterată. Dacă îl scoţi din lumea lui se strică. De aceea eu merg cu emisiunea mea şi îi ascult la ei acasă, acolo unde sunt ei naturali. Trebuie să ai grijă şi măsură în ceea ce faci cu ei, dacă îi chemi de mai multe ori îi strici.
Dar cu tradiția ce s-a întâmplat, s-a schimbat?
G.L. Ce să se întâmple? Dacă oamenii or mai vrea să trăiască în tradiție or trăi, dacă nu, nu. Lumea este umblătoare și normal că s-a schimbat. Timpul s-a schimbat, vremea s-a schimbat. Poate că or mai trece ceva ani și oamenii or reveni la tradiție dacă or vrea. S-au mai întâmplat lucruri din acestea în lume. Pe mine nu mă înspăimântă atitudinea oamenilor din ziua de astăzi. Oamenii sunt în căutări. Nu știu ce vor în ziua de azi. Generațiile viitoare vor hotărî ce au de făcut. Deocamdată, eu știu că trebuie să horesc. Pe mine nu mă interesează ce se întâmplă în jurul meu. Pe mine mă interesează ce fac eu. Cine m-a lua de model m-a lua, cine nu, nu. Eu știu că așa cum trăiesc acum trăiesc bine. Trăiesc în tihnă, trăiesc în smerenie.
V-am mai auzit spunând că dumneavoastră nu horiți pentru spectatori, ci pentru dumneavoastră.
G.L Da, este adevărat. Horea se cântă atunci când vrei să te liniștești, să te vindeci sufletește, iar pentru asta nu-ți trebuie veselie în jur. Pentru a transmite ce simt trebuie mai întâi să cânt pentru mine, ca să pot transmite ceea ce simt.
Astăzi se caută tot mai des muzică pentru exaltare trupească, iar eu fac parte dintr-o cu totul altă poveste. Fac parte din lumea muzicii dedicată sufletului, care are o altă tonalitate.
Aproape toată lumea în ziua de azi caută să se veselească și poate nu mă înțeleg de ce am ales să cânt numai muzică lirică. Dar asta e muzica noastră tradițională. Așa e aici. Fiecare gen muzical îți creează o stare, iar muzica din vatra satului consider că alină sufletul. Din acest motiv am spus că horesc pentru mine ca publicul să poată simți ce simt și eu.
Ce muzică recomandaţi că ar trebui să asculte tinerii în ziua de azi?
G.L. Le recomand tinerilor să asculte o muzică de calitate, care să fie sănătoasă sufletului.
Celor care ascultă manele le spuneți ceva?
G.L. O să rămâneți surprins. Maneaua înseamnă, de fapt, un cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. Manelele mă duc cu gândul în altă parte. Îmi amintesc de cântecul arabo-persan şi, totodată, acea horă lungă din Maramureş sau din Oltenia. Cuvântul „mani” înseamnă a improviza, iar ca să cânţi manelele adevărate presupune să ai un talent uriaş şi să fii în măsură să improvizezi. Nu mulţi pot face lucrul asta.
Sunteți cel care ați înregistrat pentru prima oară „Cântă cucu, bată-l vina”. Acest cântec vorbeşte şi despre straja țării care nu trebuie lăsată să piară. Ne puteți spune câte ceva despre istoria acestui cântec şi la ce se referă el?
G.L. Da, sigur. Versurile acestui cântec aparţin lui Constantin Mandicevschi şi au fost scrise la începutul secolului trecut, iar Vasile Mucea este cel care a descoperit acest cântec în folclor în Nordul Bucovinei în timpul celui de Al II-lea Război Mondial. Este adevărat că i-am dat o formă nouă liniei muzicale și că am fost primul care a înregistrat acest cântec.
„Cântă cucu, bată-l vina” ar putea fi un imn al Poliţiei de Frontieră şi, în acelaşi timp, chiar al României.
Sunteţi bun prieten cu cei care veghează la paza frontierei?
G.L Da. Sunt foarte bun prieten cu colegii dumneavoastră, iar atunci când ne întâlnim ei văd în mine pe părinții și strămoșii lor, iar acest lucru nu poate să însemne decât o bucurie reciprocă.
