Generalul cu 4 stele dr. Aurel Neagu a condus Poliția de Frontieră Română în perioada 9 ianuarie 2001-1 martie 2005. Este absolvent al Școlii Militare de Ofițeri Activi-MAI, Băneasa, promoția 1978. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. După 1990, a urmat o serie de cursuri post-academice de științe penale, securitate națională, securizarea frontierelor și management, atât în țară, cât și în țări europene și peste ocean. Generalul cu 4 stele dr. Aurel Neagu a avansat ierarhic, pas cu pas, de la funcția de ofițer operativ la P.C.T.F. Curtici, până la cea de inspector general al I.G.P.F. În toamna anului 2004 și-a susținut teza de doctorat, în drept, sub îndrumarea reputatului profesor universitar dr. Victor Duculescu.
- Bună ziua, domnule general! Vă rugăm să ne faceți o scurtă prezentare a dumneavoastră pentru colegii noștri, care au venit în instituție după perioada în care ați condus Poliția de Frontieră și nu vă cunosc, dar și pentru noi, cei care vă cunoșteam doar ca inspector general al Poliție de Frontieră.
- M-am născut pe 26 octombrie 1949 în localitatea Crunți, comuna Reviga, județul Ialomița. Acolo am făcut primele 8 clase. Am fost prima promoție care a urmat 8 ani de studiu gimnazial, față de 7, câți erau anterior. Am 3 surori și un frate, eu fiind cel mai mare. La 15 ani am venit în București, unde am absolvit școala profesională la „Vulcan”, în 1969. Apoi am fost încorporat în armată, dar nu înainte de a absolvi primul an de liceu, la Liceul nr. 36, actualul Liceu „Ion Barbu” din București, localizat în Drumul Sării, foarte aproape de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. De altfel, o parte foarte importantă a vieții mele s-a petrecut în această zonă a Bucureștiului și, după ani, pot spune că aceasta ocupă un loc aparte în sufletul meu. Ulterior, am fost încorporat în armată, la arma artilerie antiaeriană, specialitatea radiotelegrafist, timp de un an și cinci luni, apoi am continuat studiile liceale, pe care le-am finalizat în anul 1974.
În același an am fost recrutat de către Direcția Pașapoarte, Evidența Străinilor și Controlul Trecerii Frontierei pentru a da examen la Școala Militară de Ofițeri a Ministerului de Interne. Prima încercare, în anul 1974, nu a fost încheiată cu succes, reușind să trec cu brio examenul de admitere abia un an mai târziu. Atunci se dădea examen în două sesiuni: înainte și după bacalaureat. Numărul de locuri rămase după bacalaureat era mic și pe atunci nu intrau de fiecare dată cei mai bine pregătiți. Din acest motiv cochetam cu ideea de a nu mai merge și anul următor să dau examen, întrucât în condițiile de atunci, mă gândeam că nu am mari șanse. Însă cei care m-au recrutat mi-au spus că în prima sesiune sunt locuri mai multe, ceea ce presupune că aveam șanse să intrăm și noi ceilalți.
Nu după mult timp aveam să trec peste prima provocare a carierei mele: în anul 1976, fiind elev în anul I, în cadrul Școlii de Poliție, cumnatul meu, militar la Grăniceri la acea vreme, a trecut frontiera ilegal în Iugoslavia cu armamentul din dotare, în zona județului Timiș și a reușit să ajungă în Italia. În acele vremuri, pentru un astfel de gest, suferea toată familia. Am aflat mai târziu că se făcuse propunerea de a fi exmatriculat din cadrul școlii militare. Ministrul de interne de la vremea respectivă, Teodor Coman, analizând dosarul și văzând că am familie și doi copii, a solicitat să fie informat dacă în ultimul timp luasem legătura cu el și dacă aveam cunoștință că dorea să plece fraudulos din țară. S-a raportat că nici eu, nici soția și nici părinții, nimeni nu-l auzise manifestând această intenție. A fost norocul meu, pentru că dacă acest lucru s-ar fi întâmplat peste câțiva ani, situația ar fi fost cu totul alta.
Am avut o surpriză chiar și la absolvire, când, ținându-se cont de medie și de faptul că aveam doi copii, am primit repartiție în București la Pașapoarte, dar nu la Frontieră, iar a doua zi, după o reevaluare, am fost informat că voi pleca la Curtici, iar în locul meu va fi un alt coleg, care nu neapărat avea medie mai mare decât a mea, dar trebuia să rămână la București. Astfel, mi-am lăsat familia în București și, în septembrie 1978, am plecat la Curtici. Cu puțin timp în urmă m-am întâlnit cu colegul care a reușit, în nici 24 de ore, să-mi schimbe cursul carierei și i-am spus că-i mulțumesc, altfel nu aș fi reușit să ajung poate niciodată la Poliția de Frontieră.
Soției mele, cu care sunt căsătorit din 1971, trebuie să-i mulțumesc și astăzi pentru că a fost de acord să merg 3 ani la cursuri de zi, ea fiind însărcinată cu al doilea copil. Eu am început școala pe 12 septembrie 1975, iar ea a născut pe 15 septembrie. Mi s-a dat voie să merg acasă într-o permisie de 10 ore pentru a declara copilul, abia la șapte zile după naștere.
Aș mai putea prezenta un alt eveniment din acea perioadă, doar pentru a aminti cum erau acele timpuri. La cutremurul din 1977 am putut lua legătura cu soția abia a doua zi, deoarece mă aflam la Drajna în tabăra de pregătire militară pentru două săptămâni, iar când am venit la București, a doua zi după cutremur, am participat la acțiuni de supraveghere în zonele calamitate pentru combaterea furturilor, neajungând acasă la familie nici măcar câteva minute.
Am stat la Curtici cinci ani și jumătate, această perioadă fiind una foarte frumoasă pentru mine și familie.
În vara de dinaintea repartiției mi-am finalizat stagiul de practică la PCTF Giurgiu. Șeful punctului de atunci a devenit, ulterior, șeful Serviciului Control Trecere Frontieră din cadrul Direcției Pașapoarte, Evidența Străinilor și Controlul Trecerii Frontierei. În 1984 venind în misiune la Curtici și, văzându-mă acolo, mi-a propus să mă mut la București, la Direcție, iar pentru că aveam casă în Capitală, am fost convins cu ușurință să fac acest lucru. Așa că m-am mutat la Dispecerat.
Am lucrat în această funcție până în 1991, când am fost numit șef al PCTF Otopeni, unde am lucrat timp de 2 ani, după care am revenit în Direcție ca șef serviciu. Pe atunci erau două servicii pe probleme operative: unul căruia îi reveneau sudul țării și aeroporturile, iar celuilalt serviciu, restul frontierelor. Eu am fost, pe rând, șef la ambele servicii. Apoi, în 1995 am fost numit director adjunct al Direcției Poliției de Frontieră din Direcția Generală a Poliției de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări și Pașapoarte până în 1997, când am fost numit în funcția de director al acesteia.
Apoi, în 1999, în urma unificării Poliției de Frontieră cu Comandamentul Național al Grănicerilor, am fost numit inspector general adjunct al PFR, generalul Nicolae Oprea fiind la acea vreme șeful instituției. Generalul Emil Talpă era prim-adjunct, răspunzând pentru Serviciul Organizare Mobilizare și Dispecerat, iar eu eram pe probleme de operativ, pe toată frontiera, atât pe punctele de frontieră, cât și pe linie de supraveghere și control.
Din 2001 am devenit inspector general al Poliției de Frontieră.
- Cum a fost momentul unificării celor două instituții?
- Această unire a fost una foarte dificilă, iar discuțiile au fost extrem de ample, tocmai pentru că, după cum se știe, orice schimbare e destul de greu să fie acceptată. Erau două structuri greu de comparat: Direcția Poliției de Frontieră, care avea un efectiv de aproximativ 2.000 de lucrători și Comandamentul Național al Grănicerilor cu aproximativ 25.000 de militari. De asemenea, indiferent de instituția de unde provenea, nicio persoană nu înțelegea bine la acel moment ce înseamnă integrarea europeană. Se manifestau o sumedenie de orgolii și discuții de genul: „-Dar de ce trebuie să facem noi treaba asta, că așa ne cer ei?”
Eu, personal, cunoșteam destul de bine ceea ce făcuseră alte țări pentru integrare și mă refer aici în special la Ungaria. De asemenea, aveam o cunoaștere foarte bună a unor poliții de frontieră, cum era cea germană, unde fusesem în vizite la aeroporturi și în zona de frontieră, prin Fundația „Hans Seidel”, de două ori, iar ulterior am organizat, înainte de anul 1999, în România, simpozioane prin care aduceam colegi din Germania, care prezentau structura și atribuțiile lor. Din toate acestea, înțelesesem încă de pe atunci ce trebuie să facă România pentru a putea să se integreze în Uniunea Europeană și pentru ca românii să circule în acest spațiu fără viză, care era o procedură extrem de deranjantă pentru unele autorități din România.
- Astăzi, numele instituției noastre este pe buzele tuturor, dar puțini sunt cei care știu că la acea vreme au avut loc o serie de discuții referitoare la ce nume să poarte instituția nouă, care unea Comandamentul Naționl al Grănicerilor cu Direcția Poliției de Frontieră.
- Da, într-adevăr au avut loc o sumedenie de ședințe și discuții tensionate pe această temă, la care am participat alături de secretari de stat, directori din minister și șefi de arme. În urma discuțiilor s-a stabilit ca denumirea să fie „Inspectoratul General pentru Pază, Suprevegherea și Controlul Trecerii Frontierei”, care a fost trimisă sub această formă la Administrația Prezidențială pentru avizul CSAT. Această denumire nu se alinia la cea a instituțiilor europene cu aceleași atribuții, dar eu eram prea mic să câștig această luptă. L-am contactat pe colonelul Vasilescu Petre, actual general în rezervă, pe care îl cunoșteam de când lucra la Direcția Organizare Mobilizare din minister. I-am prezentat o notă cu explicații și argumente, cu privire la cea mai potrivită formulă a unei viitoare structuri europene. Astfel, în CSAT s-a aprobat denumirea de Poliție de Frontieră Română, condusă de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, care a stârnit multe nemulțumiri din partea unor persoane, de la minister. Nu se mai putea face nimic însă.
Oricum, nu s-a dorit niciodată eliminarea istoriei frumoase a grănicerilor de până atunci, ci doar ca noua denumire să fie mult mai bine definită și acceptată în întreaga Europă. Trebuie spus că în istorie, structura de la frontieră a mai fost numită Poliție de Frontieră.
- Care au fost provocările unificării?
- Au existat o serie de orgolii, mai mult din teamă și necunoaștere, iar faptul că a fost adus la conducerea noii structuri un om din afară, a fost un lucru excepțional. Generalul Nicolae Oprea, numit în funcția de inspector general al Poliției de Frontieră Române, care condusese o unitate de tancuri până la acea vreme, a avut rolul de mediator și a reușit să detensioneze lucrurile.
- Cum au fost cei 4 ani în care ați fost inspector general?
- Evident că pașii au fost foarte greu de urmat. De exemplu: ni s-a cerut ca instituția să se reorganizeze pe direcții, la nivelul fiecărui stat vecin. Au apărut orgoliile, că noi avem organizarea pe județe, detașamente, această reorganizare nu era agreată la nivelul Ministerului de Interne.
Știam foarte bine ce trebuia făcut, pentru că, după cum v-am spus mai sus, aveam cunoștințele necesare. Așa că am început să facem reformele ușor-ușor. Erau mari probleme de neîncredere la acea vreme. Se consumau multe resurse și mult timp pentru a constata ceea ce altcineva deja descoperise înainte. Astfel, am început prin a degreva comandanții de aceste lucruri. Să nu mai trebuiască să meargă altcineva să constate o ilegalitate descoperită anterior de un alt coleg. Regula era ca acela care constată să răspundă pentru ceea ce a descoperit. Acesta a fost doar un exemplu.
Când am început să cunosc mai bine structura nou înființată, m-a bucurat foarte mult că erau foarte mulți colegi, și mai tineri și mai puțini tineri, cu care știam că se putea lucra fiindcă erau bine pregătiți.
Multă lume spune că este greu de schimbat mentalitatea.
Conducerea unei structuri nu implică doar viziune ci și luarea măsurilor necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor ce ne reveneau. Dacă este să fac o evaluare, în cei peste șase ani cât am fost în comanda IGPFR, cred că cel mai plăcut lucru pentru mine a fost că oamenii cu care am lucrat și-au schimbat viziunea și au dobândit o plăcere deosebită în a munci cu eficiență și respect. Eu i-am respectat pe oameni, dar și ei m-au respectat pe mine, lucru care mi se pare formidabil.
- Cum ați reușit să depășiți momentul pentru a impregna tuturor lucrătorilor convingerea că aparțin aceleiași instituții?
Vă felicit pentru întrebarea pe care mi-ați adresat-o! Asta a fost una dintre marile provocări. În 2001 a început perioada evaluărilor, am început să merg pe frontieră și să cunosc oamenii, să stau de vorbă cu ei, să le cunosc problemele. După această perioadă, pot spune că îi cunoșteam destul de bine pe cei cu care colaboram. Rezultatele au început să se vadă și, de asemenea, a existat și o implicare mult mai mare a personalului. Apoi am început să aduc oameni din afara sistemului, pentru că îmi doream să armonizăm oarecum situația, deși unii nu au fost tocmai încântați de această decizie.
Timpul nu era de partea noastră. Trebuia să facem modificări în structura instituției. Am introdus un serviciu de combatere a traficului de droguri și, nu în ultimul rând, cercetarea penală. Noile structuri au început să dea rezultate în scurt timp. În anul 2004 rezultatele pe linia combaterii contrabandei, a traficului de persoane, a combaterii traficului de droguri au început să fie lăudate de toată lumea, aceste rezultate fiind mai bune decât cele ale Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate.
- De mandatul dumneavoastră se leagă în mare măsură îndeplinirea criteriilor instituționale ale Poliției de Frontieră Române în contextul aderării României la NATO și la Uniunea Europeană. Cum a fost această perioadă pentru Poliția de Frontieră Română, atât din perspectiva relațiilor instituționale interne, cât și în plan internațional?
- În perioada 1999-2000 s-a lucrat la armonizarea legislației cu Aquis-ul Schengen, realizându-se două proiecte de legi: Organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române și cea privind frontiera de stat a României. La realizarea acestora a participat și un specialist UE, care și-a dat acordul că legile sunt compatibile. Acestea au stat nemișcate o perioadă în sertarele ministerului. Presiunea adoptării lor era foarte mare în 2001 pentru că era un obiectiv ce trebuia îndeplinit pentru a se acorda dreptul cetățenilor români de a intra în UE fără viză. Bulgaria obținuse acest drept în anul 2000. Cu toate diligențele Inspectoratului General al Poliției de Frontieră nu s-a reușit să-i determinăm pe cei de la minister, în special în zona de juridic, pentru a obține avizul Guvernului și apoi să fie înaintate Parlamentului pentru adoptare. Astfel, am fost nevoit să merg în luna mai a anului 2001, cu cele două proiecte la domnul ministrul Ioan Rus, informându-l că dacă nu vor fi adoptate până la sfârșitul lunii iunie vom avea mari probleme cu libera circulație a românilor în Uniunea Europeană. Așa au fost adoptate în luna iunie cele două legi prin ordonanță de urgență a Guvernului.
Trebuie spus că nici structura Poliției de Frontieră nu era compatibilă ca organizare cu cea din UE. După lungi discuții cu cei din minister am reușit să adoptăm o structură polițienească care nu corespundea în totalitate nevoilor, dar era un început bun. În anii următori a fost mult mai ușor de realizat ceea ce ne-am dorit, Poliția de Frontieră Română arătase că este o structură solidă, cu rezultate foarte bune obținute într-un timp scurt.
Poliția de Frontieră Română este una dintre instituțiile care a contribuit decisiv la curentul favorabil de opinie referitor la integrarea României în structurile europene și euro - atlantice.
În 2003 a fost aprobată strategia de securizare a Poliției de Frontieră Române 2004–2006. De asemenea, a fost aprobată și strategia Națională pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat pentru aceeași perioadă. Au fost actualizate informațiile privind stadiul implementării acquis – ului și îmbunătățirea modului de structurare a informației prezentate, având în vedere, de asemenea, comentariile Uniunii Europene legate de aderare.
- Care au fost progresele semnificative pe plan instituțional ?
- În 2003, Poliția de Frontieră Română a fost din nou restructurată, ducând la creșterea mobilității forțelor și mijloacelor, întărirea rolului structurilor teritoriale, ca structuri de ordine publică la frontieră și realizarea unei mai bune legături a acestora cu administrațiile locale.
În urma acestei reorganizări, a crescut numărul personalului cu atribuții de execuție, procentul reprezentat de personalul implicat în domeniul operativ fiind de 80%, plecându-se de la 51%.
S-a reușit completarea posturilor libere din cadrul Poliției de Frontieră Române odată cu transformarea posturilor de polițist de frontieră angajat pe bază de contract în posturi de polițist de frontieră și pregătirea corespunzătoare a personalului încadrat.
Au fost îndeplinite recomandările Uniunii Europene incluse în Raportul de Țară pentru anul 2003, prin transformarea a aproximativ 8.000 de posturi de polițiști de frontieră angajați pe bază de contract în agenți de poliție de frontieră și pregătirea acestei categorii de personal și prin completarea deficitului de personal.
A fost perfecționat sistemului instituțional al Poliției de Frontieră Române, fiind realizate compatibilități depline cu structurile din țările Uniunii Europene, prin înființarea unor structuri noi ale Poliției de Frontieră, cu competență pe întreg teritoriul național, în scopul unei mai bune combateri a criminalității transfrontaliere și prin transformarea, în școli, a centrelor de instrucție Giurgiu, Constanța, Iași, Ciorani, precum și modernizarea acestora, în vederea măririi capacității de pregătire.
- Dar despre cooperarea internațională din perioada în care ați fost inspector general ce ne puteți spune?
- Am avut convenții de înfrățire cu Spania, cu Germania, cu Franța și Finlanda. Au fost colaborări cu Austria, dar și cu Școala de Afaceri a Universității „Wolverhampton” - Anglia, pe linie de pregătire.
Toate aceste convenții și colaborări aveau ca scop dezvoltarea experienței colegilor noștri în aplicarea legii și a modului de acțiune în frontieră. Au participat la aceste cursuri atât ofițeri cu funcții de conducere, dar și lucrători cu funcții de execuție. Aceste lucruri au deschis noi orizonturi polițiștilor de frontieră.
Cooperarea interinstituțională a fost dezvoltată prin crearea centrelor, punctelor și birourilor de contact bi și trilaterale. Am reușit o treabă extraordinară cu trilaterala de la Galați. A fost foarte greu să aduci trei culturi: Ucraina, Republica Moldova și România în același sediu. Moldovenilor le era încă frică, deși noi le-am dat tot suportul, le-am pus la dispoziție documentația necesară pentru a putea urma pașii făcuți de noi.
Atunci am înființat Centrele de contact la Galați, Giurgiu, Artand și Burgas-Marea Neagră.
Punctul de Contact de la Oradea, Punctul de contact Artand – Borș, Biroul de Contact de la Giurgiu cu Bulgaria, Centrul de la Burgas pentru informare și coordonare la Marea Neagră, unde au fost obținute rezultate extraordinare pe cooperare internațională.
Așa că noi, în patru ani de zile, am realizat toate aceste centre de contact, fiecare obiectiv de colaborare fiind realizat în maxim un an de zile, de la discuții la punerea în practică.
Pentru fluidizarea traficului de călători și marfă în punctele de trecere a frontierei, au fost luate măsuri de efectuare a controlului, în comun, de către personalul Poliției de Frontieră Române și cel al Autorității Naționale a Vămilor, aplicându-se principiul filtrului unic de control și s-a urmărit amenajarea fluxurilor de călători și marfă în conformitate cu standardele Uniunii Europene și normele Schengen.
Totodată, s-a acționat pentru întărirea cooperării cu statele vecine, prin încheierea unor acorduri privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența reciprocă în problemele legate de frontieră cu Bulgaria și Ungaria.
Aș aminti câteva lucruri și despre Întâlnirea Consiliului JAI, care a stabilit realizarea Agenției FRONTEX, desfășurată la Roma, unde s-au întâlnit toți miniștrii de interne din țările Uniunii Europene și țările candidate la preaderare. Delegația României era formată din ministrul de interne Ioan Rus, secretarul de stat Alexandru Fărcaș, împreună cu mine. În acea perioadă, ministrul de interne al Franței era Sarkozy, ministrul de german de interne Ott Schily care, ulterior, a devenit chiar prieten cu ministrul Ioan Rus.
Aș aminti un episod din ce s-a întâmplat cu această ocazie. Domnul Fărcaș îi spune domnului ministru Rus: „-Domnule ministru, haideți repede să vedeți discursul pe care o să-l citiți dumneavoastră”! Domnul ministru Rus, care era mai direct, îi spune: „-Măi, tu crezi că pe Sarkozy și pe ministrul de interne german îi interesează ce spun eu? Știi ce este important aici? Că suntem la masa asta împreună!” Și avea mare dreptate.
- În acea perioadă știu că partea logistică a cunoscut un salt uriaș.
- Da, într-adevăr, așa este. Opțiunea României de integrare europeană a condus la stabilirea unor obiective clare, pe care instituțiile abilitate ale statului trebuia să le îndeplinească pentru alinierea la standardele internaționale.
De aceea, a fost necesar un suport logistic adecvat îndeplinirii cu eficiență a misiunilor Poliției de Frontieră Române. Mă refer aici la Sistemul de comunicații voce – date, care a urmărit interconectarea și transportarea datelor și informațiilor între IGPF și locațiile Poliției de Frontieră dispuse pe granița de stat. Apoi, trebuie amintit Sistemul informatic on-line pentru a satisface nevoia unui suport adecvat de comunicații, care să permită consultarea și actualizarea on-line a datelor de către orice utilizator conectat.
Nu în ultimul rând, aș vrea să amintesc că atunci s-a pus baza Sistemului Complex de Observare, Supraveghere și Control al Traficului la Marea Neagră (SCOMAR) ca parte integrantă a Sistemului de conducere a efectivelor Poliției de Frontieră, care și astăzi este de interes pentru întreaga Europă.
- Care a fost nivelul fondurilor europene atrase în perioada în care ați fost la conducerea PFR?
- Cred că putem vorbi de peste 80 milioane de euro pe programe Phare, absorbiți până în anul 2004. Au fost repartizați 140 de milioane Euro pe un program multianual 2004-2006, 118 milioane euro pentru Poliția de Frontieră și 22 de milioane pentru Vamă, iar pe Facilitatea Schengen, au fost alocate 300 de milioane, ulterior suma fiind marită.
Eforturile polițiștilor de frontieră pentru dotările la care faceți referire au fost extrem de mari, principala problemă pentru atragerea fondurilor europene fiind întocmirea documentației. În acea perioadă nu existau firme care să se ocupe de aceste lucruri. Pe vremea aceea trebuia să concepi tu, ca instituție, documentația, iar dacă acesta nu era conformă, Uniunea Europeană nu aproba fondurile.
E adevărat că am avut discuții foarte dure cu colegii mei. I-am trimis la Delegația Uniunii Europene din București să aducă de acolo tot ce se putea despre legislație, proceduri, documente, numai să putem absorbi fonduri europene. De aceea am reușit să o facem foarte repede, din 2000 până în 2001 deja reușeam să constituim o documentație compatibilă pentru a putea să absorbim fonduri, ceea ce a însemnat foarte mult. Îmi amintesc că prin 2003 prim-ministrul de atunci dojenea în anumite ședințe ministerele și dădea exemplu Poliția de Frontieră. „-Ei cum reușesc, iar voi nu o puteți face?” Mai existau fonduri absorbite și la alte ministere, dar erau micuțe.
- Cu acești bani au fost reconstruite din temelii sectoarele de pe frontiera de nord-est.
- Da, această problemă nu a fost deloc ușoară. Urmau să vină din ce în ce mai mulți bani prin proiectul cu EADS-ul, asta în condițiile în care erau clădiri care se aflau într-o stare avansată de degradare. În astfel de clădiri nu se putea instala aparatură moderna și nici oamenii nu puteau să-și desfășoare activitatea în condiții civilizate. Din păcate, în acel moment nu existau fonduri, iar pe programele PHARE, România trebuia să participe cu 20% din totalul fondurilor, iar acest procent nu exista la buget.
Am gândit atunci împreună cu colegii mei să-i determinăm pe cei de la Bruxelles ca participația României să fie constituită din terenuri și clădiri. L-am rugat pe șeful structurii Fonduri Phare din cadrul Poliției de Frontieră, capitan Voicu Andrei, să-l invite pe șeful delegației Uniunii Europene la București, Jonathan Scheele, la o discuție pe această temă.
Acesta a fost de acord cu propunerea noastră și mi-a spus: „-Dumneavoastră faceți către mine o solicitare, îl puneți și pe Walter Sperner să semneze, (care era consilierul ministrului Rus și fusese șeful Poliției de Frontieră Germane) iar eu o voi trimite mai departe la Bruxelles”.
Bruxelles-ul a fost de acord, iar după aceea am reușit ca o mare parte din bani să-i folosim la construcția și reconstrucția unor clădiri de pe frontiera de nord est, fără ca statul român să mai participe cu fonduri.
După ce am finalizat lucrările pe frontiera de nord-est, am invitat reprezentanți ai ambasadelor UE la București pentru a vizita noile sedii cu dotările din fonduri Phare. Voiam să le arătăm ce realizaserăm cu intenția de a-i determina să-și informeze statele proprii despre realitatea din frontieră, ceea ce a ajutat foarte mult la încheierea capitorului 24 JAI, care era o codiție importantă pentru aderarea României la Uniunea Europeană.
Aș mai vrea să fac o mențiune pe acest subiect și să vă spun că înainte de această vizită, avuseseră loc și evaluările Uniunii Europene, de către persoane extrem de exigente, printre care și o doamnă evaluator din Belgia, care era șeful delegației de evaluatori, căreia i-am spus că „- M-am cam săturat de controalele dumneavoastră și, nu mă refer la dumneavoastră personal, ci în general, la controalele venite din Uniunea Europeană, pentru că în momentul în care plecați cu avionul de la Bruxelles, până ați venit la București pe Otopeni, deja ați terminat raportul. Practic nu mai are nicio importanță ce găsiți aici, pentru că aveți obiectivele realizate.” M-a contrazis, ne-am certat un pic, iar eu i-am mai spus: „-Vă rog să mergeți unde vreți dumneavoastră, colegii mei vă vor însoți oriunde cu plăcere”.
I-am răspuns apoi că, pentru mine, este important ca la final să spună doar adevărul. Știți ce a spus la final? „-Eu am fost în toate țările invitate la preaderare, dar așa ceva nu am văzut”. Am întrebat-o ce vrea să spună, cum adică nu a văzut? Iar ea mi-a răspuns: „-Mi-ați permis să intru peste tot și nu am crezut că pot intra în Republica Moldova și Ucraina fără pașaport. Nu am știut că dumneavoastră patrulați în comun și că aveți o colaborare așa de bună cu polițiile de frontieră vecine”. I-am răspuns: „-Acestea sunt chestiunile importante pe care voiam să le vedeți!”
- Știu că ați fost un promotor al întineririi aparatului central al PFR, eu însumi reușind în acea perioadă să ajung la IGPF la nici doi ani de la absolvirea Academiei de Poliție. În aceeași situație ca mine au fost și alți colegi. Mărturisesc că încă de la început v-am perceput ca pe un conducător de mână forte. Întorcându-mă în timp și ținând cont de cerințele pe care trebuia să le îndeplinească Poliția de Frontieră Română, dar și de o oarecare rezistență a unor colegi cu vechime mai mare la aceste schimbări, considerați că s-ar fi putut ajunge la aceleași rezultate abordând și o altă strategie managerială?
- Sincer vorbind, aș lovi în mine dacă aș spune altceva, dar nu, sunt ferm convins că o altă abordare managerială ar fi fost la fel de eficientă. Pe lângă rolul de a conduce și manageria această instituție, am considerat că îmi revine sarcina de a pregăti generațiile următoare de conducători, formând astfel oameni care, într-adevăr, să poată anticipa viitorul. În afară de un implant de personal, la Poliția de Frontieră, au fost, dacă veți analiza polițiștii promovați anterior de mine, oameni cu o carieră deosebită, care au ajuns în cele mai înalte poziții de conducere în cadrul instituției. Chiar dacă la destituirea mea toți aceștia au fost numiți „oamenii lui Neagu”, consider că această afirmație este una pe care profesionalismul lor o combate. Ca exemple, îi putem aminti pe domnul Buda, domnul Haralambie, domnul Galoș, domnul Mincă, domnul Gușatu, domnișoara Roman și pe domnul Popescu, actualul împuternicit inspector general. Îmi cer scuze pentru cei pe care nu i-am menționat, dar sunt mulți alții.
În vremea când ocupam funcția de adjunct al inspectorului general, am reușit să fac o evaluare a fiecăruia dintre șefii structurilor centrale și teritoriale și știam foarte bine pe cine mă pot baza.
Din aceste considerente, am ales să formez tineri de perspectivă, care în viziunea mea aveau un mare potențial. Puneți-vă în locul meu, ați fi ales să formați oameni care se aflau în pragul pensionării, care erau modelați pe un anumit tipar militar sau pe cei din generațiile următoare care mai aveau multe lucruri de spus și de făcut în carieră?
Mulți au vrut să plece atunci. Nici eu nu am fost un om prea comod, am schimbat, de exemplu, pe cineva de la Timișoara, pe aceeași funcție la Iași, iar acest lucru nu a convenit. Conform legislației, la momentul acela acest lucru era posibil, după care s-a schimbat. Acum, fără acordul persoanei, un polițist nu mai poate să fie mutat, plus că au apărut și sindicatele între timp. Discutam la acea vreme doar cu CNP-ul, dar pe legislația de atunci. În 2001 au fost schimbați 159 de ofițeri cu funcții de comandă.
- Cum era structura când ați venit și cum ați lasat-o când ați plecat?
- În martie 1999 când am fost numit locțiitor al comandantului național al grănicerilor, CNGr-ul era o structură cu o organizare și concepție de muncă militare. Avea circa 25.000 de militari, dintre care 16.000 erau militari în termen. În comanda instituței s-a decis să înlocuim militarii în termen cu sergenți angajați pe baza de contract. Deoarece aveam în subordine întraga activitate operativă, am propus să realizăm acțiunea în trei ani, în perioada 2000-2002.
A doua etapă a fost cea a „transformării funcțiilor de sergenți angajați pe baza de contract în agenți de poliție, între anii 2004-2006, având ca obiectiv major pentru integrarea europeană din 2007 profesionalizarea întregului efectiv.
În perioada 2001-2004 aproape întreg personalul Poliției de Frontieră a fost cuprins într-o formă de pregătire pe diverse domenii de activitate, în școlile Poliției de Frontieră ale Ministerului de Interne și pe convențiile de înfrățire, asta și datorită faptului că o mare parte din efectivul Poliției de Frontieră era format din angajați noi. Dacă coroborăm că în perioada 2000-2004 Poliția de Frontieră Română a fost dotată cu autovehicule de teren, termoviziune, șalupe noi, apartură cu infraroșu, nave la Marea Neagră, chiar dacă acestea erau la mana a doua, erau cu mult superioare celor deja existente, pot spune că în 2005, când am plecat, Poliția de Frontieră devenise o structură cu pregătire și cu dotări mult superioare altor instituții similare europene. Curiozitatea pentru mulți la acea vreme nu era că am devenit acest lucru, ci în cât timp am reușit, fiind uimiți de ritmul schimbării noastre.
Aceste realizari ale Poliției de Frontieră nu erau doar obiective impuse de aderararea la Uniunea Europeană, dar și condiții pentru intrarea în NATO. Trebuia să avem oameni specializați, oameni profesioniști. Iar atunci am zis că nu avem altă soluție.
- Domnule general, ați atins o performanță unică. V-ați început cariera cu două numiri și ați încheiat-o cu două destituiri.
- Da, cam așa s-a întâmplat! Pe data de 1 martie 2005 am fost destituit, iar pe data de 3 martie 2005 a fost numit chestorul de poliție Nelu Pop și am fost destituit din nou. Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Cu o seară înainte de 1 martie am fost sunat de către secretarul de stat, Anghel Andreescu, care mi-a spus că a doua zi o să vină să mă destituie din funcție și să invit directorii la mine în birou, iar unul dintre ei să citească ordinul de destituire. A doua zi, la ora 10, a venit la mine în birou, mi-a înmânat nota, iar directorul Direcției Resurse Umane, chestorul Tîrsînoagă Ionel a trebuit să-mi citească destituirea. A citit-o, domnul secretar de stat a plecat, dar era o problemă: nu se menționa în adresa respectivă cine rămâne la comandă. Orice s-ar fi întâmplat, nu răspundea nimeni. Și atunci, am dispus ca înainte de a se trece în registrul de procese verbale eliberarea mea din funcție, inspectorul general Neagu Aurel numește la comandă pe chestorul principal Zamfir Geantă. Aceasta a fost ultima dispoziție a mea la conducerea Poliției de Frontieră.
Două zile mai târziu, s-a făcut din nou ședință, a fost numit chestorul Nelu Pop ca inspector general, iar eu am fost din nou destituit și mi s-a spus să stau și eu în același birou cu dumnealui, ceea ce nu era firesc. Și am stat cu dumnealui în birou o perioadă de timp. Ulterior, am vorbit cu secretarul de stat și i-am spus să mă cheme la minister că nu este normală această situație, dar înainte să mă trimită în concediu. După concediu, m-am prezentat la minister și am stat într-un birou pe acolo, până în iunie, când am dat examen pentru funcția de șef al școlii de pregătire de pe Olteniței. Am fost declarat admis, iar a doua zi mi-au spus că s-a reevaluat rezultatul și că un alt concurent a avut punctajul mai bun decât al meu. Prin urmare, nu am mai putut ocupa nici această funcție, așa că am fost determinat să solicit trecerea în rezervă.
Regret acest moment al sfârșitului de carieră. Aveam 55 de ani și aș fi mai putut continua, nu neapărat la Poliția de Frontieră. Conducerea de la acea dată îmi putea spune, direct, că nu mai sunt dorit. Dar nu a fost așa. În modul acesta am pierdut chiar o treime din pensie, pentru că până să trec în rezervă, din martie până în iunie, nu am mai avut funcție de conducere și nici prima de comandă . Dar aceasta este o altă discuție, care s-a reglat după recalculările ulterioare, după circa 8 ani.
Aș aminti că rezultatele obținute de Poliția de Frontieră mi-au oferit prilejul de a mi se acorda prin Decret Prezidențial Ordinele Meritul Militar Clasele a treia și a doua, iar în 2004, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de existență instiuțională, împreună cu alți colegi cărora li s-a conferit ordine și medalii, tot prin decret Prezidențial mi-a fost conferit Ordinul Național Servicul Credincios în Grad de Cavaler.
- Cu ce se ocupă în ziua de azi, domnul general cu 4 stele Aurel Neagu?
- Sunt un om care își petrece timpul liber, să zicem pe priorități actuale: mă plimb foarte mult, tund gazonul sau toaletez trandafirii, pomii și mai fac și alte activități de gradină. Locuiesc în Buftea, merg să văd filme, mai merg și la spectacole, la munte, la Therme, unde este o zonă feerică și care nu este departe de casă. Citesc, ascult muzică, vara merg la mare cu nepoții, mai ales cu ai fetei, care locuiesc în Franța și sunt de 12, respectiv 6 ani. Surprinzător este că cei din Franța sunt foarte dornici de a veni în România, se simt foarte bine și stau în general o lună de zile în vacanța de vară și o saptamană în vacanța de iarnă sau de primavară. Ce mă bucură este că ambii nepoți poartă pe lângă numele tatălui francez și numele de Neagu.
Copiii băiatului sunt mai mari, au alte preocupări și, mai ales, nu mai merg cu bunicii la vârsta lor de 21 de ani și 16 ani, însă vin la bunici, pentru câteva zile de odihnă.
- Era foarte mândru nepoțelul dumneavoastră când erați inspector general.
- Da, acum este student la medicină. Au trecut anii.
Așa cum am zis, cel mare este student la medicină la „Carol Davila” și nepoata în clasa a zecea la Colegiul Național „Spiru Haret”.
- Domnule general, ce doriți să le transmiteți actualilor polițiști de frontieră?
Doresc să le transmit multă sănătate, lor și familiilor în primul rând, dar le mai transmit ceva: fondul actual tinde către ceva care se numește „noi nu prea mai știm că avem o țară și un popor”. Nu mă refer neapărat la ei, ci la ceea ce simt eu. Ca atare, trebuie să protejăm această țară dacă vrem ca mâine să nu avem surprize neplăcute și să ne gândim că am fi putut-o face la momentul X. Cu toate relele care sunt, eu sunt sigur că acolo unde se dorește se poate face treabă. Prin urmare, le transmit să aibă grijă de țara noastră și să facă tot ce le stă în putință pentru a fi adevărați patrioți, atât la locul de muncă, dar și în societate!
