Cam ce impresie își puteau face puținii turiști ce ne treceau granița în anii 80, văzând mulțime de militari înarmați prin PCTF-urile noastre, n-aș ști să zic. În orice caz, lucrurile se apropiau vizibil în această privință de ceea ce azi se poate regăsi prin statele nedemocratice, eventual cu dictaturi militare.
La PCTF Jimbolia, ca militar în termen, m-am pomenit de-a dreptul ca musca în lapte. Prin noiembrie 1981, un soldat de aici a înnoptat la o fată din frumosul orășel bănățean, părăsind fără învoire cazarma companiei (sărind gardul, după ce pândise îndelung santinela). Chiar dacă dimineața a revenit cu gândul să meargă conștiincios la camera de armament și apoi să primească misiunea de pază și apărare a frontierei de stat a RSR, era tardiv. Dat dispărut la miezul nopții, a fost căutat de mai multe patrule pe sub podurile raionului, prin râpe, la bodegi, la gară... Ba chiar și la spital s-a interesat comandantul companiei, care se și vedea trimis la batalionul disciplinar pentru neglijență în serviciu... Oricum, cazul a fost raportat la brigadă. Dar pentru că totuși soldatul Ionuț Lazea a apărut, n-a mai fost dat nimeni pe mâna legii. Numai că acum acesta nu mai prezenta încrederea necesară pentru a fi (re)trimis să vegheze cu orele, având asupra sa armament și muniție de război (patru încătrcătoare a treizeci de cartușe fiecare), chiar lângă dunga roșie ce despărțea RSR de RSF Jugoslavia.
Nu știu ce socoteli s-au făcut ulterior la brigadă, dar cel desemnat să-l înlocuiască pe soldatul Ionuț Lazea s-a nimerit să fiu chiar eu, fiind adus de la Compania de Grăniceri Curtici. Comandantul companiei PCTF Jimbolia, locotenentul major Nicolae Țipa, după ce m-a luat în primire de la delegatul însoțitor (plutonierul Hriscu, moldovean de prin părțile Hârlăului, magazioner al unității, având pe atunci etatea de 33-35 ani), mă văzu cât se poate de nimerit pentru a face parte din Plutonul 2 Auto/rutier (comandant de locotenent Popescu, băcăuan). Acesta (plutonul) era cazarmat la Compania Jimbolia (Fâșia verde), cam la patru kilometri distanță de PCTF.
Din “bucătăria” PCTF
Tot ce însemna comanda, organizarea și funcționarea PCTF-ului revenea ofițerilor Ministerului de Interne (din Direcția Pașapoarte), dar care purtau uniforma celor din trupele de grăniceri ale Ministerului Apărării Naționale. Plutonului 2 Auto/rutier îi revenea sarcina asigurării posturilor fixe de pază (patru, de toate), cu militari în termen, cu patru schimburi în 24 ore. Primul intra la debutul zilei grănicerești (ora 18:00), după care ne roteam din șase în șase ore. Cred că este interesant de spus că un post (Nr. 1) era la bariera de la intrarea în PCTF dinspre interiorul țării, Nr. 2 era pe firul de control auto corespunzând ieșirii către RSF Iugoslavia, Nr. 3 era pe firul de control auto la intrarea în România, iar Nr. 4 era cel de la bariera de lângă “dunga roșie”, care odată trecută, însemna că erai deja în Iugoslavia.
Noi, cu arma la umăr (având atașat încărcător cu 30 cartușe, iar alte trei la cingătoare), postați lângă respectivele bariere, le acționam manual, deschizându-le sau închizându-le, în funcție de ce ne ordonau ofițerii Ministerului de Interne, după ce aceștia, împreună cu vameșii, finalizau toate procedurile de verificare. Îmi amintesc că în șase ore nu treceau, pe ambele sensuri, mai mult de 30 de mașini. Majoritatea erau cele ale cetățenilor sârbi, fiind caz rar când apărea vreun călător din Germania Federală ori Italia. Într-o atare din urmă situație, controlul dura ceva mai mult, dar nu am asistat vreodată la vreun fel de incident (întoarcere din drum etc.). Preventiv, în PCTF era “cazată” permanent și o grupă “antitero”, formată din patru militari în termen aparținînd Trupelor de Securitate, care, și ei, erau echipați în ținute identice cu ale noastre, grăniceri din Trupele MApN. De asemenea, în jumătate de an, nu i-am văzut nici într-o acțiune reală în teren.
PCTF-ul mai avea în fiecare tură (12 cu 24 ore) câte un medic veterinar și un fitotehnist, la care trebuia să apeleze vameșii în cazul apariției unor intrări/ieșiri de anumite bunuri și produse, dar și un Shop și un Birou de schimb valutar. Ofițerul MI aflat la comanda PCTF, ne prelua de la Postul Nr. 1, după ce veneam pe jos (cale de 4 km), în pas de manevră, cu armele la umăr fără încărcător, ne conducea la rastelul de verificare a armamentului, unde urmam binecunoscutele proceduri, după care ne “planta” pentru șase ore în cele patru posturi. Rutina era atât de accentuată, încât nu prea știu când au trecut șase luni petrecute aici.
Instruit pentru “Frontiera verde”, o iau de la capăt cu PCTF-ul
Că m-am pomenit ca soldat la PCTF efectiv ca musca în lapte, deja am spus-o... Instrucția mea era de transmisionist și aveam deja, în noiembrie 1981, la momentul mutării, un an și o lună de armată în sistemul grăniceresc, care era unul profund militarizat, iar misiunile se executau întocmai ca în vreme de război.
Centralist de pichet - pe frontiera cu Ungaria (Iratoșu Arad) - eram familiarizat cu toate secretele frontierei verzi și cât se poate de apreciat de comandanți (cu unii dintre aceștia, prieten și astăzi, comunicând frecvent). După calculele mele, în trei luni trebuia să fiu lăsat la vatră pentru a-mi vedea de cele civile treburi. Dar n-a fost să fie așa, pentru că am avut de-a face mai degrabă cu un nou început în “sistemul kaki”, care avea să se întindă pe mai bine de șase luni.
Dacă în raioanele de uscat (adesea câmp și pădure), grăniceria presupunea existența a cât mai multor elemente tipice unităților (mici) de infanterie, altfel se punea problema în cazul PCTF-ului, când tactica trebuia să ia în consideare că misiunile se desfășurau pe asfalt, curent printre oameni în mișcare.
Nu pot să nu redau aici ceea ce spunea recent generalul Gh. Văduva, fost grănicer, referitor la dispozitivul de pază din raionul pichetului (Interviu în Revista Frontiera, 10 Iunie 2020), și anume că acesta “semăna foarte mult cu cel al unei subunități de infanterie de pe lina frontului. În fiecare zi, comandantul pichetului concepea, punea pe hartă, și materializa în teren acest dispozitiv care trebuia să răspundă (...) unor cerințe vitale: realizarea densității maxime în orele stabilite (...), eșalonarea în adâncime, continuitatea, flexibilitatea, ingeniozitatea, surprinderea etc.” Apoi, din motive lesne de înțeles, soldatul “afla de misiunea pe care o avea de îndeplinit, abia atunci când o primea”. Darea/primirea misiunii avea loc în cadru festiv, existând pentru aceasta o cameră specială și neapărat - potrivit generalului Gh. Văduva, “în fața unei hărți în relief, pe care fiecare militar o visa și în puținele ore de somn pe care le avea... Comandantul începea invariabil cu formula: «Vă ordon să executați paza și apărarea frontierei de stat a RSR, în calitate de (pândă, patrulă de pază, patrulă de cercetare, patrulă de verificare a mijloacelor de control, post de observare etc.)». După care dădea comanda «Pe loc repaus!» și explica detaliat misiunea (locul, itinerarul de deplasare, locul posturilor sau patrulelor vecine, modul de cooperare cu acestea, modul de acțiune în situații-limită etc.). Apoi sergentul de serviciul conducea militarul la locul de încărcare a armamentului și, de aici, la ieșirea din pichet...”.
Cât privește deplasarea la locul misiunii, aceasta presupune aplicarea unor cunoștințe aplicate de cercetași în timp de război, pe linia frontului sau în dispozitivul inamic, făcându-se (cf. Gen. Văduva) “din punct în punct de observare - ascultare; în fiecare dintre acestea, militarul trebuia, concomitent cu cercetarea prin observare - ascultare a zonei apropiate, să stabilească, în fracțiuni de secundă: locul următorului punct de observare - ascultare, itinerarul, pericolele și amenințările posibile și modalitățile de soluționare a acestora”. Evident, în acord cu toate acestea, trebuia aleasă și cea mai bună formulă de ținere a armei: la umăr, în cumpănire, la piept, dezasigurată ori cu cartuș pe țeavă - spre a reduce timpii de reacție etc.
Peisajul PCTF: Șanțul din asfalt și barierele cu colți (grape metalice antipneuri) - povestea lor
Nici în PCTF misiunea grănicerului nu era tocmai simplă. Două motive deloc de neluat în seamă făceau aproape imposibilă folosirea armamentului: serviciul între călători/turiști și apropierea de granița cu Iugoslavia; la 100 pași de al nostru era PCTF-ul sârbilor. De altfel, când eram la postul Nr. 4 vedeam clar prin peretele transparent al clădirii lor (noaptea, sub neoane puternice) ofițerul sârb cu toate mișcările lui: dacă scria în registre, vorbea la telefon, se uita la televizor, mânca, bea bere ori altceva.
De pildă, unul mic și gras, cu trei trese în formă de “V” pe galoane, după ce dădea pe gât câteva sticle de bere, ieșea afară pe la ora trei dimineața și se plimba de unul singur în jurul vămii, gânditor, cu mâinile în buzunare, minute bune. Urina, apoi, pe lângă arbuștii ornamentali de pe micul spațiu verde situat spre români, fără a se sinchisi defel că este văzut. Ca într-o hârjoană mută, după ce intra în birou și punea obosit capul pe masă, treceam și eu - nu mai mult de o lungime-două de bocanc, poate un pas - linia de demarcație dintre cele două țări, o dungă ceva mai lată decât o palmă, trasată pe șosea cu vopsea roșie.
Asemenea “incursiuni” în teritoriul iugoslav făceam și de o sută de ori - intercalate altor mii de mișcări pe teritoriul nostru, dar fără a mă îndepărta mai mult de 15 pași de barieră, într-o singură misiune, noaptea tarziu, când nu era trafic; pentru că dacă aș fi stat doar în gheretă m-ar fi luat somnul și riscam să fiu atacat și dezarmat în post de cine știe ce răufăcător ori surprins de superiorii ce puteau apărea inopinat în control. Mă cumințeam, însă, imediat ce vedeam că ofițerul sârb se trezește și saltă capul de pe birou. Atunci făceam cu calm doar pași în lungul liniei roșii, adică de-a latul șoselei, înainte și înapoi, pe partea RSR, nemaidepășindu-i axa, ca o adevărată santinelă la Poarta Țării. La ora șase fix, venea schimbul la sârbi - cu o mașină Zastava, bleumarin, pe care era inscripționat “Milicija”...
Ofițerii noștri păreau ceva mai stresați. Pe atunci, ne aflam sub efectul unor măsuri luate de autoritățile de frontieră ale RSR, ca urmare a mai multor încercări de trecere în forță - prin PCTF-uri sau Puncte de mic trafic - de către cei ce doreau să evadeze spre Vest. Aceștia au încercat să treacă în Iugoslavia, iar unii chiar au reușit, folosind mijloace auto cu care s-au năpustit în barajele grănicerilor, nesupunându-se la niciun fel de somație. Ori, în alte cazuri, grănicerii, luați prin surprindere nu au mai avut timpul necesar să riposteze în vreun fel. Apoi, dată fiind apropierea de teritoriul străin, deschiderea focului nici nu mai era posibilă.
Totuși, rețin ce ne povestea plutonierul Ghiță Ciobanu, și anume că fiind pus în situația de a reacționa la o asemenea tentativă, aflându-se la un alt PCTF decât al nostru, nu a folosit amărâtul său de pistol Carpați, ce-l avea în dotare, ci a smuls rapid din mâna unui soldat aflat pe pista auto pistolul mitralieră și a descărcat la foc automat treizeci de gloanțe spre roțile mașinii cu fugari, care se proptea deja în bariera metalică dinspre sârbi. Reușindu-i prinderea făptuitorilor (vii, dar nu ne-a spus dacă a rănit pe cineva) și pentru că din partea RSF Iugoslavia nu a venit niciun protest pe cale diplomatică, plutonierul a fost premiat, citat prin OZ/CTGr și trimis la un curs scurt de ofițeri. Seara, în cazarmă, povestea soldaților gură-cască dispuși să-l asculte că mai are de trecut doar câteva verificări la Școala militară din Sibiu, după care i se va acorda grad ofițeresc. Fiind un bun membru de partid (PCR), spera, pe atunci, să ajungă șef al biroului DS (Documente secrete) la Batalionul de Grăniceri Jimbolia.
Dar, iată ce gândiseră autoritățile de frontieră ale RSR să realizeze pentru prevenirea trecerilor în forță (către exterior, că invers era exclus) cu mijloace auto. Și anume, la PCTF-urile și Punctele de mic trafic de pe frontiera cu sârbii, să se “construiască obstacole sigure pe arterele de circulație lângă bariera dinspre frontieră (la PCTF Jimbolia, Postul Nr. 4, despre care am vorbit), prin secționarea șoselei asfaltate și săparea unui șanț lat de 1,5 metri și adânc de un metru, acoperit cu o placă metalică pe cric hidraulic cu patru suporți, acționat prin telecomandă sau electronic”. (Plan special al MApN, Anexă la Ord. S/M nr. 3061/01.07.1976) Și asta nu era totul. La aceleași PCTF-uri și Puncte de mic trafic urma ca de îndată să se amplaseze “benzi antipneu în structura șoselei care, prin acționare electronică, suprafața prevăzută cu colți metalici antipneu să devină obstacol pe partea carosabilă a șoselei, pentru orice fel de autovehicol pătruns ilegal în zonă”.
La PCTF Jimbolia, acest gen de recuzită zăcea nefolosită vreodată; din când în când, ofițerii și maiștri militari de Serviciul tehnic al brigăzii umblau la respectivele instalații pentru întreținere și probe. Oricum, la o apăsare de buton îți putea răsări instantaneu din asfalt o grapă cu colți metalici ascuțiți ac sau se căsca un șanț betonat, lat și adânc, de netrecut pentru vehicolele rutiere. Sinistrul se accentua și de faptul că nici în lateralul căii nu puteai s-o cârmești, pentru că PCTF-ul era înconjurat de asemenea de șanț adânc și gard metalic.
Fugari rătăciți, intrați în segmentul de pază al grupei noastre
Fără să aibă legătură cu dotările antievadare în forță, PCTF Jimbolia (Rutier) nu fusese încercată de niciun doritor de libertate vreme de șase luni. Nici măcar de vreunul beat sau fără de logică.
Totuși, când mai erau poate zece zile și urma ca leatul meu să ia calea civiliei (trecerii în rezervă), un fapt, cumva memorabil, tot avea să se întâmple. Grupa noastră (Sergent Olteanu, din Bacău, postul Nr. 1, Fruntaș Păun, din Matca Galați, postul Nr. 2, Soldat Bostan, postul Nr. 3 și Soldat Ciugudean, din Alba, postul Nr. 4) era de serviciu în intervalul 18.00 - 24.00. Cu jumătate de oră înainte să ne apară schimbul, îl aud somând ca din gură de șarpe pe Ciugudean, ba chiar percepând foarte clar și zgomotul introducerii cartușului pe țeavă. Era la mai puțin de 100 metri de mine, distanța dintre postul Nr. 3 și postul Nr. 4. Fiind la jumătate de aprilie, afară nu era tocmai frig, însă coborâse o ceață până la nivelul stâlpilor cu neon din Punct.
Dar ce se întâmplase? Doi fugari care intenționaseră se treacă peste fâșia verde, pe undeva mai departe, se dezorientaseră, și văzând clădirea PCTF, bine iluminată, cu multe reclame etc. (în contrast total cu imaginile din restul localităților din România acelor vremuri), au crezut că deja au intrat într-un orășel din RSF Iugoslavia. În realitate, mai aveau doar cinci metri ca să treacă dincolo, peste fâșia înghețată, dar a fost să dea peste soldatul Ciugudean, care, surprins (cred că și speriat, pentru că era cât se poate de puțin probabil ca cineva, cât de cât întreg la cap, să vină înspre Punct din lateral, adică din lanul agricol cu culturi joase, singurele permise de legislația frontierei RSR). Până să înțeleg eu că Ciugudean nu face vreo farsă, neexclusă de mine, fiind în ultimele zile de armată, cei doi s-au supus somației și cu mâinile sus au fost conduși la cel care asigura comada Punctului.
Îl văd și azi pe soldatul Ciugudean escortând fugarii, din spate, cu arma îndreptată către ei, ca în filmele cu teme de război. Faptul că noi, ceilalți militari din posturile vecine, ne-am apropiat de aceștia, introducând cartuș pe țeavă, a fost complet inutil. Docilitatea tinerilor “infractori” ne-a demobilizat. Aproape rușinați (“Vitejii lui Pește!... Iată, pe cine tăbărâsem și noi acum!”, cred că am gândit așa minute bune fiecare), ne-am reasigurat AKM-urile și am ocupat din nou posturile.
*
Era vorba despre doi muncitori din Timișoara care doreau să ajungă în Occident..., povestea clasică. Ce a urmat, e lesne de înțeles: reconstituirea traseului de fugă, declarații etc. Oricum, a doua zi s-a pus prblema recompensării soldatului Ciugudean, pentru reținerea a doi infractori fără a face uz de arma de foc. Discuția era așa: dacă-i dăm o permisie de cinci zile și cu alte două zile pentru drumul cu trenul, la întoarcere (fiind iminentă liberarea) deja nu mai este militar în termen; dacă îl înălțăm în grad de caporal sau sergent, ar fi cam mult, pentru că accentul de eroism este estompat de faptul că “infractorii” n-au opus rezistență, soldatul netrebuind să tragă vreun cartuș (dacă ar fi slobozit un încărcător întreg, fie și în aer, aiurea, mințind că a sesizat intenția de fugă de sub escortă a unuia din cei doi, sigur beneficia de cea mai înaltă recompensă pe care o putea dispune comandantul Brigăzii 9 Grăniceri - acordarea a trei grade militare deodată plus șapte zile de permisie și foi de călătorie); dacă nu se merge nici pe o formă de recompensă, ceilalți militari n-ar mai fi motivați să prindă “infractori”. Până la urmă, Ciugudean al nostru a fost (doar) avansat la gradul de fruntaș în ajunul dezbrăcării ținutei kaki cu petlițe verzi, aducându-i-se felicitări în fața plutonului aliniat pe platoul cazărmii din Jimbolia, de către comandantul companiei PCTF, locotenentul major Nicolae Țipa.
Ionel BOSTAN (n. 1962, Costești - Iași) este Profesor universitar, doctor în Drept. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (Proză). Este ofițer (rez.), având grad militar de Căpitan. Membru al Asociației Ofițerilor în Rezervă din România (AORR București). În anul 2018 i s-a conferit Emblema de Merit “Partener pentru Apărare” (cls. II-a), de către Șeful Statului Major al Apărării “pentru contribuțiile la promovarea imaginii Armatei României”. Este autor/coautor al mai multor lucrări de interes militar/ostășesc, apărute la Editura Militară (2016), Centrul Tehnic Editorial al Armatei (2008) ori la editurile academiilor care pregătesc ofițeri pentru cele trei categorii de forțe. A publicat, de asemenea, o serie de articole în presa românească, inclusiv în paginile jurnalelor ostășești Curierul Armatei și Orizont militar (peste 100, circumscrise tematicii Centenar.Ro).
