Pentru a înțelege însemnătatea Poliției de Frontieră din zilele noastre, sunt obligat a privi puțin în urmă, analizând dinamica evoluției ei. Secolul al XIX-lea, în istoria omenirii, a lăsat o serie de mari realizări. Una dintre cele mai însemnate a fost aceea a definirii noțiunii de frontieră. În veacurile anterioare, statele Și popoarele erau separate între ele, de obicei, prin cursuri de ape sau formațiuni naturale, numite, granițe de demarcare Și între teritoriile locuite de diverse etnii în mod obișnuit, no man's land. În secolul al XIX-lea, hotarele între state au fost stabilite prin linii precise de demarcație. Uneori, în interiorul unor mari imperii - Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic, Sublima Poartă - au fost stabilite Și hotare între teritoriile locuite de diverse etnii.
Principatele Dunărene au fost obligate să se înscrie Și ele în cursul general, al dezvoltării omenirii. Între anii 1829-1834, când au fost cedate drept garanție a Sublimei Porți către Imperiul Țarist că se va plăti datoria de război stabilită prin Pacea de la Edirne (Adrianopole) (2/14 septembrie 1829), s-a impus o administrație rusească. Al treilea Și cel mai longeviv în funcție general guvernator în Principatele Dunărene a fost contele Pavel Dmitrievici Kiseleff. El a avut meritul ca, împreună cu boierimea locală, să elaboreze Și să pune în vigoare Regulamentele Organice. Erau acte administrative, oarecum identice Și pentru Valahia Și pentru Moldova.
În Valahia, potrivit art. 379 al Regulamentului Organic, se înființa „pentru paza granițelor Și paza bunei orândueli Și a obșteștei liniști Miliția Valahlei compusä din pedestrime Și cavalerie”. Potrivit acelorași norme, Miliția Valahiei era împărțită în 3 polcuri, fiecare având două batalioane Și două escadroane, un total de 6 batalioane Și 6 escadroane, ceea ce însuma 3.516 trupă, 1.140 ofițeri.
Pentru paza hotarului către Imperiul Habsburgic Și către Moldova, militarii care păzeau erau numiți potecași. Era un termen tradițional, medieval. Aveau vârsta între 20-30 de ani Și proveneau din localități aflate la distanță de cel mult 30 km de hotar. Se proceda astfel, deoarece oamenii care făceau parte dintre potecași cunoșteau bine zona.
Prin Regulamentul Organic, se prevedea ce cheltuieli trebuia să se facă din bugetul statului pentru echipament, armament, masă, cazare Și transportul necesar bunei funcționări a unităților care păzeau hotarul. Se făcea o deosebire între cei care păzeau hotarul către Imperiul Habsburgic Și Moldova Și aceia care făceau serviciul militar pentru apărarea graniței din lungul Dunării. Aceștia din urmă, tradițional, erau numiți cordonași, deoarece făcuseră de pază la „cordoanele” de carantină Și la „cordoanele” de apărare a vămilor. Ei erau înzestrați cu ambarcațiuni rapide, de regulă caice. În majoritatea cazurilor, acele bărci aveau pe ele montat un tun.
În Moldova, în art. 245 al Regulamentului Organic, se prevedea: „Paza marginilor, a carantinii, a vămilor Și a cordonului pentru ferirea de boală, slujba din lăuntru a politiei orașelor Și a ținuturilor, sunt de datoria miliției.”. Ca atare, s-a dat o organizare asemănătoare aceleia din Valahia.
Folosind Regulamentele Organice, care erau similare pentru Valahia Și pentru Moldova, în anul 1834, în Valahia a fost creat „Proiectul asupra pazei Dunării Și a graniței dinspre Austria Și Moldova”. Acest proiect a fost fundamentul legal pentru crearea Corpului Grănicerilor.
La 23 iulie/4 august 1850, domnul Barbu Știrbei (1849-1856), a dat un Decret domnesc de reorganizare a Corpului Grănicerilor. Prin această lege, pentru a ușura cheltuielile statului, făcute prin buget, domnitorul a scos o parte dintre unitățile de grăniceri din rândurile armatei. A motivat, justificat, că armata avea nevoie de o instrucție superioară, mai costisitoare, în timp ce paza frontierei putea fi asigurată Și de civili, cu o pregătire redusă. În aceste condiții, costurile pentru paza frontierei Și întreținerea minimă a grănicerilor nu mai trebuiau suportate de stat, ci de localitățile limitrofe.
După unirea Principatelor Dunărene, Valahia Și Moldova, noul domnitor Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860, a trecut la unificarea corpurilor de grăniceri. Prima măsură în această direcție a luat-o prin Decretul Domnesc de la 27 februarie/10 martie 1860. Prin el a ordonat ca toate unitățile de miliție „cu schimbul”, adică cele de dorobanți Și grăniceri, de pe întreg teritoriul României, să treacă sub autoritatea aceluiași departament din Ministerul de Război din punctul de vedere al comandamentului, al ierarhiei, al înzestrării cu echipament Și tehnică de luptă, instrucției Și disciplinei militare.
Prin același act s-a precizat că dorobanții se aflau la dispoziția Ministerului de Interne pentru acțiunile acestuia. Folosindu-se aceste normate, s-a trecut la o schimbare fundamentală în apărarea hotarelor: ea a fost încredințată unităților militare de stat. Până atunci se folosiseră, pentru această misiune, țăranii care locuiau în sate din zona de frontieră: plăieșii din Moldova Și grănicerii din Valahia. În schimbul acestor servicii, ei Și familiile lor primeau scutiri de dări. Implicarea statului, renunțarea la tradiția medievală, a fost absolut necesară, căci pământul României era încă străbătut de „revoluționarii” maghiari Și polonezi, ruși, ucraineni, bulgari, sârbi etc. dedați contrabandei cu arme Și nu numai, iar zonele de graniță puteau fi mereu periclitate de cei veniți fie din Imperiul Austro-Ungar, fie din Imperiul Țarist, fie din Înalta Poartă.
Din vara anului 1860, unitățile de plăieși Și de grăniceri au început să fie unificate Și etatizate. S-a procedat cu tact pentru a nu se ajunge la convulsii sociale. Deoarece grănicerii din Valahia erau mai bine organizați, ei au asimilat pe cei din Moldova. Procesul s-a desfăȘurat relativ lent, între vara anului 1860 Și cea a anului 1864. Acțiunea lui a fost importantă, deoarece, în condițiile creării României Moderne Și a redobândirii Basarabiei, prin Tratatul de Pace de la Paris (1856), grănicerii au putut asigura mai eficient securitatea frontierelor noului stat. Considerându-se că unitățile militare cele mai bune Și competente erau cele „cu schimbul” - dorobanții Și grănicerii - s-a promulgat un nou Decret Domnesc la 24 iulie/5 august 1864. Prin el se generaliza existența acestor unități pe întreg teritoriul României. Decretul a fost întărit prin Legea pentru Organizare a Puterii Armate în România votată de Adunarea Legislativă la 27 noiembrie/9 decembrie 1864.
Misiunea militară franceză în România i-a elogiat în chip deosebit pe grăniceri. În lucrarea unui membru al acesteia, Gustave Le Cler, apărută la Paris în 1866 sub titlul La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, grănicerii erau descriși ca „foarte buni pentru apărarea frontierei deoarece provin din oameni viguroși, inteligenți, perspicaci, deprinși cu oboseala unei vieți aspre” (p. 242).
Trupele de grăniceri, alcătuite din unități de pedestrași Și de cavalerie, formau 10 batalioane, care cuprindeau 38 companii. Ele trebuiau să apere 792 pichete de graniță, dispuse astfel: 266 pe aliniamentul Dunării, 279 pe aliniamentul Munților Carpați, 247 pe frontiera cu Rusia.
În vederea controlului întregii frontiere, trupele de grăniceri au fost subordonate la 4 „inspectorii”, cu reședințele în Iași, Piatra Neamț, Giurgiu, Pitești. În timpul domniei lui Cuza, în anul 1864, pentru o frontieră de 2.890 km, paza era asigurată de 7.878 grăniceri civili instruiți de 107 ofițeri.
Principele Carol I, cu mult tact, a trecut din nou la militarizarea tuturor grănicerilor. Nu avea încredere în Imperiul Țarist. A cerut unităților de grăniceri să supravegheze atent frontiera Și mișcările armatei ruse din apropierea ei. În acțiunile sale, a fost ajutat de generalul Christodulo Mihai Cerchez. Încă din anul 1871, în memorii, păstrate în Fondul Casei Regale, el i-a arătat Principelui Carol că este necesară o unificare a trupelor militare cu unitățile grănicerilor civili. Ultimele trebuiau repede Și foarte bine instruite. A avut dreptate. În timpul războiului sârbo-croato-otoman dintre anii 1876-1877, a asigurat granița Principatului României către Serbia. Apoi, în timpul războiului dintre Imperiul Țarist, Principatul României pe de o parte Și Sublima Poartă pe de altă parte, a apărat frontiera dunăreană. A Știut să folosească din plin trupele de grăniceri. În timpul luptelor pentru cucerirea redutei aflată în localitatea Plevna, a folosit din nou, cu succes, trupele de grăniceri. Buna pregătire a regimentelor de grăniceri a dus la remarcarea prin ordin de zi, semnat de fratele țarului, marele duce Nicolae al Rusiei Și de principele Carol I al României.
În Regatul României, proclamat în anul 1881, unitățile de grăniceri au ocupat un loc aparte în preocupările administrației Și ale oamenilor politici. În ianuarie 1903 Vasile Lascăr, într-un raport prezentat la 25 ianuarie în fața parlamentului, a tras un semnal de alarmă. A arătat că din 75 de puncte de trecere a frontierei numai 14 erau asigurate de polițiști, care trebuiau să lucreze continuu, 24 ore. Acel ministru, părinte al poliției, a conchis că situația era rușinoasă pentru România. Astfel țara nu se putea apăra. A cerut mărirea efectivelor poliției de frontieră. Avea dreptate în previziunile Și în cererile sale. Situația a dus la elaborarea mai multor minuțioase proiecte de reorganizare pe baze cât mai moderne.
Acestea s-au unificat Și materializat la 13 septembrie 1904, când Regele Carol I a promulgat prin Înaltul Decret Regal nr. 76 Legea pentru instituirea grănicerilor militari pe frontierele României. În temeiul acestei legi, prin articolul nr. 1, se instituia Corpul Grănicerilor militari, care făcea parte din infanterie. Ca urmare a acestei legi, s-a desființat sistemul mixt de pază al frontierelor, care a funcționat cu întreruperi, prin grăniceri civili Și militari.
A fost o necesitate, deoarece România, din anul 1878, avea, între noile sale hotare Și întreaga Deltă a Dunării Și toată Dobrogea românească, mărginită la sud de linia nordul Silistrei - localitatea Vama Veche pe litoral. De reținut este că în Dobrogea au fost create regimente din localnici, cu uniforme specifice pentru ei, cu fes în loc de Șapcă Și bonetă. Pe lângă aceste unități, au mai fost necesare cele ale Marinei Militare, care păzeau zona litoralului Mării Negre, întreaga Deltă a Dunării Și talvegul liniei Dunării, până în zona Cazanelor. Lungimea granițelor, în anul 1904, era de 2.934 km. Efectivele grănicerilor au fost relativ mici, deoarece era un singur om la 2 km, în medie. Cu toate acestea, exista mobilitate Și, în caz de nevoie, puteau fi dislocate forțe acolo unde era nevoie. Paralel, tot în anul 1904, în Ministerul de Finanțe a fost creat un birou special al funcționarilor care trebuiau să controleze traficul vamal. Acești slujbași au colaborat cu grănicerii, au controlat mai bine punctele de vamă Și cele pe unde Știau că se putea face trecerea în mod ilegal. Datorită acestei colaborări Și a unei instrucții specializate, au putut fi reduse la minimum acțiunile de contrabandă. Aceste succese ale grănicerilor militari au avut o durată lungă, între anii 1901-1916.
În urma participării României la al Doilea Război Balcanic Și la încheierea Păcii din București (10 august 1913), granița României s-a mărit datorită unirii cu Cadrilaterul. Această unire a determinat o reacție violentă a bulgarilor iredentiști, în frunte cu comitagii. Ei îȘi aveau sediile de comandă chiar în România, în București, pe Str. Horațiu nr. 29, lângă Gara de Est (Gara Obor), pe Str. Mihai Eminescu nr. 31 Și pe Str. Vasile Lascăr nr. 32. Din păcate, Poliția Română nu a făcut nimic pentru desființarea acestor centre de diversiune. Ele au avut ca urmare uciderea de către comitagii a o serie de grăniceri români, care păzeau frontiera.
După intrarea Regatului României în Primul Război Mondial, unitățile de grăniceri au avut un rol combativ extrem de însemnat. Unitatea de grăniceri, comandată de lt.- col. Gh. Cantacuzino-Grănicerul a înaintat vijelios pe Valea Oltului. A participat la eliberarea Sibiului, a marelui sat Săcele, a Mărginimii Sibiului Și apoi a Sebeșului. Contraatacul mult mai numeroasei armate germano-austro-ungare i-a silit pe români să se retragă pe Valea Oltului. Acolo, grănicerii au ajuns sub comanda generalului David Praporgescu. În timpul rezistenței lor în fața înaintării trupelor germane, pușcașii români l-au ucis pe prințul Bavariei. Datorită unei trădări care a orientat precis focul artileriei germane, în ziua de 13 octombrie 1916, pe piscul Coții, generalul David Praporgescu a fost lovit mortal, iar colonelul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul - rănit la obraz. Grănicerii comandați de colonelul Gh. Cantacuzino au luptat cu eroism, apărând Pasul Predeal Și retragerea trupelor Și populației românești către Moldova.
În anul 1918, când Basarabia era cuprinsă de mișcarea de redeșteptare națională a intelectualilor români care voiau să se unească cu Regatul României, acolo pătrunseseră trupe bolșevizate din fosta armată țaristă. Ele se dedau la jafuri, tâlhării, omoruri Și tot felul de acte inumane împotriva populației locale. Atunci, la 1 ianuarie 1918, guvernul României a decis să trimită în Basarabia unități ale armatei române pentru a apăra populația românească Și depozitele Antantei, aflate pe teritoriul Basarabiei. Regele Ferdinand I a aprobat această propunere Și, în calitate de comandant al armatei, a ordonat generalului Ernest Broșteanu să treacă, în fruntea unităților sale, în Basarabia. Atunci, armata română care a trecut în Basarabia, era compusă, în special, din unități de grăniceri. Ele au curățat teritoriul Basarabiei de unitățile rusești bolșevizate, comandate în special de evrei.
După Unire, organizarea apărării noilor frontiere mărite ale României au reprezentat o sarcină dificilă Și complexă. Dispozitivul a trebuit să facă față problemei optanților, acțiunilor iredentiștilor maghiari, atacurilor de la granița sovieto-română etc. Ca Și în cazul Bulgariei Și în cazul graniței pe Nistru grănicerii români erau atacați Și uneori uciși de grănicerii sovietici. Au fost situații în care grănicerii români n-au putut stăvili valul de comuniști ruși, ucraineni, evrei, care au trecut Nistrul, provocând acțiuni antiromânești. Astfel a fost cazul teroriștilor comuniști veniți din URSS care, între 15-19 septembrie 1924, au provocat luptele din localitatea Tatar-Bunar. A fost meritul unităților de grăniceri de a fi înăbușit acea încercare de rebeliune organizată din afara țării. A fost o dovadă în plus că Partidul Comunist din România nu era un partid național, ci era o secție a Internaționalei a III-a care lupta pentru dezmembrarea României Mari.
După ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940, trupele sovietice nu au respectat termenul de trei zile, timp în care armata, administrația Și populația română puteau să se retragă. A fost tot meritul grănicerilor români de a fi protejat populația română din Basarabia. În timpul acelor zile dramatice, grănicerii români au putut asigura plecarea primului vapor cu refugiați români din portul Ismail către portul Tulcea. Nu au putut să apere Și al doilea vas, care urma să plece din Ismail. Ambarcațiunea, încărcată cu populație românească, a fost bombardată de artileria sovietică atunci când se afla în mijlocul fluviului.
După începerea celui de-al Doilea Război Mondial, trupele grănicerilor români au fost în fruntea celor care au luptat pentru eliberarea Basarabiei Și cucerirea orașul-port Odessa. În acel mare oraȘ-port ucrainean, grănicerii care vorbeau limba rusă, au aflat că unitățile sovietice ale N.K.V.D.-ului pregătiseră dinamitarea localului comandamentului românesc. Singurul care i-a ascultat, a fost generalului Iosif Iacobici, comandant al Marelui Stat Major. Astfel, din fericire, el Și-a salvat viața, dar, din păcate, unitățile de grăniceri care au luptat eroic pentru cucerirea orașului-port Odessa, au pierdut peste jumătate din efectivele lor. În timpul luptelor grănicerii au încercat, fără succes, să oprească plecarea flotei militare sovietice din port. Eșecul s-a datorat faptului că nu a fost satisfăcută cererea lor de a li se da artilerie.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, după instaurarea regimului comunist în România, în cadrul ansamblului măsurilor de reorganizare a armatei după model sovietic, s-a trecut Și la restructurarea unităților de grăniceri. Ele au fost în continuă schimbare, fiind trecute din subordinea Ministerului Apărării, la Ministerul de Interne Și înapoi. Comandanții erau secondați de consilieri sovietici. Cuvântul decisiv l-au avut consilierii sovietici până în anul 1968, când au plecat oficial ultimii dintre ei. În realitate, sub diverse forme ascunse, consilierii sovietici au rămas în continuare alături de comandanții unităților de grăniceri. Moscova Și comandamentul pactului de la Varșovia nu erau deosebit de interesate de situația unităților de grăniceri din România, deoarece țara noastră era înconjurată de alte țări din lagărul socialist. Orice încercare de exfiltrare din România sau de pătrundere în țara noastră, obligatoriu trebuia să se facă prin depăȘirea teritoriului altui stat din lagărul socialist.
Abia după revoluția din decembrie 1989 s-a trecut la o nouă organizare a trupelor de grăniceri. Din 1992 a început procesul de transformarea a unităților de grăniceri în unități de poliție de frontieră, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, care a luat contur prin O.U.G. nr. 104/27 iunie 2001, modificată ulterior.
Tot prin acest act normativ s-a decis ca data de 24 iulie să fie proclamată Și sărbătorită în fiecare an ca Ziua Poliției de Frontieră. S-a luat această hotărâre în amintirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care în ziua de 24 iulie 1864, prin Înaltul Decret Domnesc nr. 892 a unificat toate regimentele de grăniceri Și a creat aceeași structură pentru întreg teritoriul țării, care s-a bucurat, de atunci înainte, de o devotată apărare a statului modern. Ceea ce trebuie subliniat este că în timp, orice organizare au avut Și indiferent de denumirea purtată sau de ministerul sub care au slujit, apărătorii frontierei au fost Și au rămas una dintre instituțiile cele mai importante ale statului Și - din anul 2007 - ale Uniunii Europene, care nu ar putea fi ceea ce sunt fără stabilitatea Și profesionalismul Corpului Grănicerilor de ieri sau Poliției de Frontieră Române de azi.
