Mă numesc Cristiana - Lavinia Buricata, sunt absolventă a Şcolii de Pregatire a Agenţilor Poliţiei de Frontieră Avram Iancu-Oradea, promoţie 2007-2009. Îmi desfăşor activitatea ca agent principal în cadrul Sectorului Poliţiei de Frontieră Corabia-I.T.P.F. Giurgiu, iar în prezent sunt în concediu de creştere a copilului sau mai bine zis copiilor, fapt ce reiese din scurta relatare de mai jos.
Într-o zi de 18 februarie 2016, m-am deplasat de urgenţă la București pentru că nu mă simţeam bine, iar la orele 03:26, 03:27 respectiv 03:28 aveam să aduc pe lume trei fetiţe minunate, mult prea mici pentru cum îmi închipuiam eu că ar arata un nou - născut. Veniseră pe lume mai devreme decât mă aşteptam, mai exact la 28 de săptămâni de sarcină, cu 12 săptămâni înainte de termen.
Luând în considerare ca a fost vorba de o sarcină multiplă, extrem de dificilă, ceea ce a urmat în cele aproape trei luni de spitalizare în Maternitatea Filantropia - București, mi-a demonstrat că am fost puternică pentru fetiţele mele, exact cum îmi doream să fie şi ele pentru mine. Îmi amintesc că le-am zis într-o zi: "Hai fiţi puternice! Vă promite mama că dacă reuşiţi acum, o să fiţi cei mai fericiţi copii. Doar rezistaţi!". Pe lângă problema greutăţii foarte mici, şi anume 1.050 grame, 1.000 grame şi 810, grame au fost şi o serie de alte afecţiuni specifice naşterii premature, peste care au trecut micuţele. Ştiam că, atunci când vine pe lume un nou membru al familiei, de cele mai multe ori, plângi. Eu ştiu sigur că n-a fost un plâns de fericire... a fost mai degrabă de şoc şi frică pentru ce putea să li se întâmple lor, având în vedere prematuritatea naşterii.
A urmat o lună de zile în care au stat în incubator pentru că încă nu puteau respira singure în mediu extern, când într-o seară doctorul neonatolog mi-a zis că pot sa le iau în braţe. Ce am simţit atunci, când am luat-o în braţe pe fiica mea cea mare nu pot descrie, cuvintele sunt prea mici pentru a exprima tumultul de emoţii şi sentimente care au erupt din sufletul meu, asemenea lavei unui vulcan care a acumulat multă suferinţă în aşteptarea chinuitoare de a-mi ţine în braţe copiii sănătoşi. Le-am ţinut în braţe 2 minute, suficient să prind puterea de a merge mai departe pe acest drum, la început anevoios, având în vedere ca în unele zile luau în greutate doar vreo 10-20 grame.
În toată acea perioadă critică m-a ajutat enorm atitudinea şi gândirea pozitivă şi bineînţeles susţinerea soţului meu, care mi-a fost mereu alături, a familiei şi a celor apropiaţi care-şi doreau sa fiu puternică pentru fetele mele. Acum suntem într-o etapă frumoasă, când fiecare zi aduce ceva nou şi îmi vine să strig: "Lucrurile cu adevărat importante în viaţă sunt cele care ne fac ochii să strălucească, gura să surâdă şi inima să zboare. Bucură-te !"
Mă bucur că am aceste trei comori: Sara-Maria, Nicole-Ştefania şi Sophie-Ioana, aceşti copii mici "cât o lingură de lemn", care recuperează zi de zi săptămânile în care n-au stat în burtică şi sunt ca orice alţi copii de vârsta lor, fapt care mă împlineşte ca mamă şi mă face recunoscătoare Bunului Dumnezeu care-mi este alături!