- Domnule general de brigadă, vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne acorda acest interviu. Pentru început, v-am ruga să le spuneţi cititorilor noştri câteva cuvinte despre dumneavoastră!
- Am 80 de ani, împliniţi pe data de 12 ianuarie 2020. Sunt din satul Cârlogani, oraşul Bălceşti, judeţul Vâlcea, absolvent al liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, al Şcolii Militare de Ofiţeri Trupe MAI, Oradea, arma Grăniceri, al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, studii fără frecvenţă, lungi, şase ani, ca la Medicină, al Academiei Militare (azi, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”), şef de promoţie, al Şcolii Doctorale din cadrul acestei instituţii, domeniul Artă Militară, al cursului post - academic cu profil unic pentru toate armele, tot ca şef de promoţie, al unor cursuri de specialitate, precum şi al unor cursuri de specializare (Web-design şi Grafică pe calculator), atestate de Ministerul Educaţiei etc. etc.
Am lucrat 12 ani (zece ani, comandant de pluton la Şcoala de Gradaţi a brigăzii şi doi ani ofiţer de stat major) la Brigada 2 Grăniceri din Drobeta Turnu Severin. Am fost apoi numit redactor cu probleme grănicereşti şi ale pregătirii pentru luptă la gazeta „Grănicerul” din cadrul Comandamentului Trupelor de Grăniceri, unde am lucrat timp de patru ani. După absolvirea Academiei, am lucrat, cam un an, în cadrul Secţiei Cultură a Ministerului Apărării Naţionale, apoi, timp de 20 de ani, la ziarul central al armatei, trecând prin toate treptele, de la redactor, redactor principal, şef al Secţiei Pregătire de Luptă şi Învăţământ Militar, la cea de redactor-şef al ziarului „Observatorul militar” şi şef al Grupului de Presă al Armatei, cum se numea atunci.
După trecerea la pensie, am lucrat, timp de zece ani, în calitate de cercetător ştiinţific în domeniul strategiei, la Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate al armatei şi, în următorii şase ani, în calitate de cadru didactic şi cercetător ştiinţific, la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”. Sunt preşedinte al Asociaţiei jurnaliştilor militari profesionişti „Presamil”, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România etc. Sunt redactor-şef al revistei „Univers Strategic”, aflată în două baze internaţionale de date, care a împlinit, recent, 10 ani de la apariţia primului număr, al revistei „Orizont Cultural XXI” şi redactor-şef adjunct al revistei „Gândul anonimului”.
- Cum aţi ajuns la Grăniceri?
- Nu planificat, ci întâmplător. La 17 ani, când am terminat liceul, eu nu visam grănicerie, deşi nu eram străin de ea (un unchi de ai mei fusese ofiţer de grăniceri în vremea când, la frontieră, existau cazemate şi câmpuri de mine), ci matematică, literatură, aviaţie, sport. Idealul meu era să ajung matematician sau măcar profesor de matematică, să scriu cărţi şi, dacă se poate, să devin gimnast de performanţă şi maratonist. Participasem, în timpul liceului, la toate concursurile de atletism organizate în Craiova şi, totdeauna, ocupasem unul din primele trei locuri. Erau însă visuri.
Într-o zi, mă întâlnesc, pe strada Unirii din Craiova, cu un coleg de liceu care-mi spune că, la Comisariatul Militar (aşa se numeau pe atunci Centrele Militare), se fac înscrieri pentru o şcoală militară. Eu tocmai mă pregăteam să mă întorc în sat. N-am mai ajuns în sat, ci la Comisariatul Militar. A doua zi, eram deja în tren, spre Oradea, cu o foaie de drum şi o fişă de înscriere, mi se pare. Acolo, la Oradea, într-o cazarmă superbă, din vremea lui Maria Tereza, cu platani, castani, cai pentru cavalerie şi un stadion cu o pistă de 400 de metri, pe care eu alergam aproape zilnic 10.000 de metri, am îndrăgit grăniceria, grănicerii şi spiritul lor camaraderesc.
O dată pe săptămână, aveam instrucţie călare. O făceam cu locotenentul Cristian Ţopescu, care absolvise aceeaşi şcoală în anul în care promoţia mea fusese admisă. Adică în toamna anului 1957. Exact în anul în care am devenit absolvenţi, 1960, în vară, pe 25 iunie, grănicerii au trecut la Ministerul Apărării Naţionale. De-atunci, s-au scurs mulţi ani. Cunosc toate şcolile militare din România şi foarte multe de peste hotare, inclusiv vestita West Point şi superba Academie a Forţelor Aeriene de la Colorado Spring. În viziunea mea şi în memoria mea, niciuna nu se compară cu cea de la Oradea… Pentru că, aici, în Şcoala militară de la Oradea, în acei trei ani care au trecut ca o adiere, am înţeles, pentru toată viaţa, spiritul frontierei.
- Ce reprezintă pentru dumeavoastră frontiera?
- Nu există – şi nu va exista niciodată – lume şi civilizaţii fără frontiere. Chiar dacă, azi, vorbim de globalizare, de dispariţia frontierelor, niciodată nu va dispărea din această lume, spiritul identitar, identitatea civilizaţională, indiferent care ar fi forma ei de existenţă şi de coagulare. Chiar în viitoarea civilizaţie – civilizaţia cunoaşterii sau cognocivilizaţia –, în care cogniţia va avea valoare supremă, frontierele nu vor dispărea, ci doar se vor flexibiliza, se vor adapta la noile tipologii ale interdependenţei, ale fiinţării, ale individualizării.
La ora actuală, în pofida a ceea ce spun globaliştii, sistemul internaţional se bazează pe state suverane, fiecare dintre acestea reprezentând o unitate indestructibilă, un modus vivendi suveran. Există, pe lumea aceasta a oamenilor, cam trei tipuri de frontiere, mai exact, trei roluri şi funcţii distincte ale frontierelor: identitară, separativă şi unificatoare, de unde şi cele trei funcţii ale frontierelor: frontiera care identifică şi delimitează, frontiera care separă şi opune, frontiera care identifică, certifică şi uneşte.
Astăzi, frontiera modernă, frontiera din epoca civilizaţiei cognitive, a cognocivilizaţiei, nu mai este o linie de cazemate, nici un gard înalt peste care nu se poate trece, dar, de aici, nu rezultă că nu mai este nimic. Oamenii au – şi vor avea mereu – nevoie de frontiere, pentru că, aşa cum bine se ştie, fiecare om este unic şi irepetabil pe Terra şi în Univers. Valoarea entropică a frontierelor este colosală. Distrugerea diferenţelor şi a elementelor identitare ar duce la entropie zero, iar aceasta înseamnă moarte. De aceea, eu spun, adesea, că, odată cu ultima frontieră, va dispărea şi ultimul om. Sau, dacă vreţi, atâta vreme cât vor exista oameni, vor exista şi frontiere.
Desigur, şi frontierele vor suporta modificări, reforme, reconfigurări etc. Mai ales în epoca hipersonică, în care, aşa cum scrie Jaques Attali, în cartea sa „Scurtă istorie a viitorului”, vor avea loc mutaţii substanţiale, care vor da naştere la ceea ce el numeşte „hiperism”, o nouă epocă în care clasa conducătoare va deveni, de fapt, nomadă etc.
În fine, despre frontiere se poate discuta mult. Frontierele profunde ale unei ţări nu sunt doar nişte linii naturale sau convenţionale. Frontierele sunt un lucru sfânt, iar funcţia lor modernă, inclusiv în Uniunea Europeană, este aceea de a menţine şi dezvolta identităţile spre acel maxim flexibil şi complex, prin care se realizează unitatea dinamică, mai ales în epoca noilor tipuri de migraţii. Frontierele sunt – şi vor fi mereu – păstrătoare de limpezimi şi izvoare, în condiţiile identităţii, complexităţii şi alterităţii condiţiei umane şi societăţii în care omul trăieşte.
- Cum se desfăşurau misiunile la grăniceri atunci? Povestiţi-ne despre perioada de început a carierei dumneavoastră!
- Perioada de atunci era complet diferită faţă de cea de azi. În acea epocă a unui bipolarism mondial dur, dar şi a reconsolidării identităţilor fragilizate extrem de mult în urma războiului, conceptul nostru strategic vital, în acele timpuri, era apărarea strategică spre toate orizonturile. E drept, făceam parte din Tratatul de la Varşovia, dar realitatea aceasta nu ne securiza în nici un fel frontierele.
Cu alte cuvinte, era nevoie de ceea ce, pe atunci, se numea paza şi apărarea frontierei de stat. Sistemul grăniceresc era unul militarizat, iar misiunile se executau ca în vreme de război. Patrulele şi posturile grănicereşti erau formate, iniţial, din doi-trei militari, dar, ulterior, datorită insuficienţei efectivelor, s-a ajuns la o soluţie pe care eu o consider de mare risc, ca să nu-i spun criminală. Posturile şi patrulele erau formate, de regulă, dintr-un singur militar, care mărea la extrem nivelul de risc.
Fiecare militar afla de misiunea pe care o avea de îndeplinit, abia atunci când o primea. Iar acest lucru se petrecea, pe parcursul celor 24 de ore, într-un cadrul special – camera de darea misiunii –, în faţa unei hărţi în relief, pe care fiecare militar o visa şi în puţinele ore de somn pe care le avea, mai ales când executa misiunea în două trimiteri. Cel care-i dădea misiunea – de regulă, comandantul pichetului sau al companiei – începea invariabil cu formula: „Îţi ordon să execuţi paza şi apărarea frontierei de stat a României, în calitate de (pândă, patrulă de pază, patrulă cercetare, patrulă de verificare a mijloacelor de control, post de observare, post de observare ascuns etc.)”. După care, comandantul comanda pe loc repaus şi îi explica detaliat misiunea (locul, itinerarul de deplasare, locul posturilor sau patrulelor vecine, modul de cooperare cu acestea, modul de acţiune în situaţii-limită etc.). Apoi sergentul de serviciul îl conducea pe militar până la locul de încărcare a armamentului şi, de aici, până la ieşirea din pichet, urându-i să se întoarcă sănătos la pichet.
Deplasarea spre locul de serviciu se făcea din punct în punct de observare-ascultare, exact cum fac cercetaşii pe câmpul de luptă. Din fiecare punct de observare-ascultare, militarul trebuia, concomitent cu cercetarea prin observare-ascultare a zonei apropiate, să stabilească, în fracţiuni de secundă: locul următorului punct de observare-ascultare, itinerarul, pericolele şi ameninţările posibile şi modalităţile de soluţionare a acestora şi, în final, portul armei. Acest mod de deplasare este foarte asemănător cu al cercetaşului, în timp de război, pe linia frontului sau în dispozitivul inamic. Da, spun corect, exact ca în război. Inclusiv dispozitivul de pază din raionul fiecărui pichet semăna foarte mult cu cel al unei subunităţi de infanterie de pe lina frontului. În fiecare zi, comandantul pichetului concepea, punea pe hartă, şi materializa în teren acest dispozitiv care trebuia să răspundă prompt, exact, ingenios şi flexibil unor principii şi cerinţe vitale: realizarea densităţii maxime în orele stabilite, potrivit concluziilor rezultate din analiza efectivă a situaţiei, eşalonarea în adâncime, continuitatea, flexibilitatea, ingeniozitatea, surprinderea etc.
Lucrând o vreme la Operaţii şi bătând cu pasul toate raioanele pichetelor din Brigadă (ulterior, de pe întreaga frontieră), m-am întrebat adesea dacă este sau nu corect ca dispozitivele de la frontieră să fie precum cele din timp de război. Mai mult, pe vremea aceea, grănicerii, făcând parte din Ministerul Apărării Naţionale, erau pregătiţi ca, în caz de război, să desfăşoare acţiuni de luptă întârzietoare în fâşiile de asigurare ale diviziilor de acoperire, misiune extrem de grea, dar pe care grănicerii au îndeplinit-o exemplar întotdeauna, în timp de război.
Desigur, azi nu mai este aşa. România face parte din Uniunea Europeană şi din NATO, iar pericolul unei invazii la frontieră este aproape exclus, ca să nu spunem imposibil. De altfel, redeschiderea faliei strategice Marea Neagră – Marea Baltică, înarmarea până în creştet a marilor puteri, inclusiv cu mijloace hipersonice, apariţia şi proliferarea ameninţărilor hibride, migraţiile masive necontrolate, criminalitatea transfrontalieră organizată, degradarea condiţiei umane, multiplicarea vectorilor intempestivi, asimetrici şi volatili (a se vedea Covid 19, dar nu numai) şi, pe această bază, fragilizarea şi chiar asaltarea asimetrică a frontierelor reprezintă noi tipuri de provocări, cărora trebuie să le facem faţă.
- Aţi mai păstrat contactul cu Poliţia de Frontieră, după ce v-aţi retras din activitate?
- Da. Mai ales, cu vechii camarazi. Ne întâlnim anual, discutăm, ne amintim. Spiritul frontierei profunde, a frontierei care delimitează o ţară, un areal, o cultură, o identitate civilizaţională, care identifică, personalizează, preţuieşte şi uneşte, există în fiecare dintre noi, ca o conştiinţă a pietrei însufleţite. Cu ceva timp în urmă, am ajuns, întâmplător, la borna de hotar de la Pristol, cea de pe malul românesc. Este tot aşa, cum o ştiam eu, dar parcă aş fi vrut s-o revăd din marmură, stâlp de identificare şi unitate spirituală, de limbă şi cultură, de civilizaţie şi durată, a Românilor de la Dunăre.
- Cum a evoluat Arma Grăniceri, ulterior Poliţia de Frontieră, de-a lungul timpului?
- Este o istorie lungă, exact cât a fost şi este ţara, frumoasă, dramatică şi eroică. Este o istorie modelată pe istoria ţării şi a grijii românilor de totdeauna pentru a-şi păstra ţara, limba, cultura, sufletul, viaţa. Istoria frontierei României este una frumoasă şi dramatică. Ea, frontiera ţării, a reuşit însă, în toate timpurile, să-şi îndeplinească rolul de care vorbeam mai sus.
N-aş vrea să intru însă în detalii, pentru că ar trebui să discutăm cel puţin o săptămână despre eroismul, luciditatea, inteligenţa şi tenacitatea frontierei româneşti. Am să sintetizez, însă, un concept pe care l-am scris şi l-am susţinut, zeci de ani, toată viaţa, în scrierile mele de geopolitică, geostrategice, strategie, eseistică etc. În vremea imperiilor (Habsburgic, Ţarist, Otoman), dar şi cu mult înainte de acesta, arealul românilor a avut soarta ingrată de a se situa la mijloc, într-o zonă de siguranţă strategică pentru fiecare dintre acestea, aşa cum a avut-o şi Polonia modernă, fiind situată între Germania şi Rusia.
În aceste condiţii, unirea şi unitatea politică şi economică a românilor nu a fost posibilă, întrucât nu era, în nici un fel, favorabilă acestor imperii. Ostilitatea şi confruntarea Est-Vest între aceste trei mari imperii avea loc (într-un fel, ca şi acum) pe patru mari culoare strategice: culoarul strategic balic (culoar maritim vital pentru Rusia în vederea ieşirii la Oceanul cald şi pentru Vest, în vederea blocării şi îndiguirii Rusiei); culoarul strategic central european, situat la nordul lanţului muntos european, un fel de bulevard strategic european, pe unde s-au derulat majoritatea războaielor dintre Est şi Vest); culoarul strategic al Dunării, culoar extrem de important politic, strategic economice şi logistic, şi culoarul strategic Marea Neagră – Marea Mediterană, care era, ieri ca şi azi, un culoar foarte important pentru ieşirea Rusei la Oceanul cald şi manevra strategică sud-europeană pe linii maritime exterioare.
Prima rocadă strategică importantă pentru Rusia şi, evident, pentru Occident, înainte de a debuşa pe vastul teritoriu al Rusiei, se situează pe aliniamentul Marea Neagră, aproximativ teritoriul de azi al Republicii Moldova şi Vestul Ucrainei, Belarus şi Ţările Baltice. În aceste condiţii, Moldova dintre Prut şi Carpaţi reprezenta atunci (ca şi acum) o zonă de siguranţă strategică vitală pentru Imperiul Rus, iar Ţara Românească (teritoriul Dobrogei, Munteniei şi Olteniei), pentru Imperiul Otoman, ca şi odinioară, pentru cel Roman.
Imperiul Habsburgic nu a mai avut posibilitatea să-şi construiască o zonă de siguranţă strategică exterioară, pe care s-o controleze, şi, în acest caz, şi-a construit una interioară, în zona judeţelor de azi Covasna, Harghita şi Mureş. De unde, la o adică, ar fi putut efectua manevre strategice pe linii interioare spre celelalte trei culoare strategice, inclusiv cu scopul de a ajunge, prin Poarta Focşanilor, la Marea Neagră, visul de totdeauna al acestui imperiu.
În aceste condiţii, unirea ţărilor române în arealul strămoşesc era, practic, imposibilă. Şi totuşi, românii şi-au păstrat şi chiar şi-au conservat cultura, limba, civilizaţia, aspiraţiile, gândirea şi mentalitatea. Acestea definesc, cum bine se ştie, frontiera profundă, frontiera ancestrală, frontiera esenţială, frontiera vitală.
- Care sunt principalele diferenţe între ce este astăzi Poliţia de Frontieră Română şi atunci când lucraţi în cadrul Comandamentului Naţional al Grănicerilor?
- Sunt uriaşe, chiar dacă nu afectează cu nimic cultura, vocaţia şi spiritul frontierei. Astăzi, misiunile la frontieră sunt predominant poliţieneşti (respectarea regimului frontierei, a legilor frontierei, controlul, supravegherea şi fluiditatea traficului, interzicerea trecerilor frauduloase, combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, a traficului ilegal de persoane, de carne vie, de droguri, de substanţe nocive etc., păstrarea relaţiilor de bună vecinătate, ospitalitate şi reprezentativitate etc. Atunci, înainte de 1989 şi în anii imediat următori, erau alte vremuri. Cândva, vor trebui şi ele analizate temeinic.
- Ce ne puteţi spune despre oamenii, colegii cu care aţi lucrat în acele vremuri?
- În cei peste 50 de ani, cât am lucrat în armată, în cele peste 40 de ţări pe care le-am vizitat în interes de serviciu şi ca jurnalist, rareori am întâlnit oameni ca ei. Camarazii mei de atunci, cei cu care am lucrat şi cei pe care-i cunosc atât de bine sunt şi vor rămâne mereu, aşa cum v-am mai spus, oameni ai frontierelor inteligente, durabile şi profunde, oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Oameni speciali.
- Care a fost cea mai dificilă perioadă din activitatea dumneavoastră? Dar cea cu cele mai mari satisfacţii?
- Mi-e greu să vă spun. Am luat viaţa şi profesia ca pe o esenţă, ca pe un imperativ categoric, cum spunea Kant, ca pe o construcţie dinamică şi complexă, provocatoare şi intensă, în care necesarul este necesar şi suficientul niciodată suficient. Anii de facultate au fost cei mai frumoşi ani de acumulări şi de redescoperiri. Iar cei care au urmat, până azi, au fost şi sunt la fel. Mă bucur când, în miez de noapte, îmi vine vreo idee, vreo metaforă sau vreun gând. Las somnul şi mă apuc de treabă.
- Domnule general, ştiu că aveţi chiar preocupări literare şi aţi publicat pe cheltuială proprie o serie de cărţi. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
- Primul meu roman a fost publicat în 1980. Se intitulează „Între două toamne”. Sunt primele două toamne din viaţa unui ofiţer de grăniceri, proaspăt absolvent al şcolii militare, acolo, undeva, într-un pichet de la marginea ţării… Cel de al zecelea roman, care va apărea în curând, se numeşte „Ancore pe nori”. Adăugaţi la acestea nouă volume de versuri. Cel de al nouălea se cheamă „Esenţe virusate” şi a văzut lumina tiparului cu vreo două săptămâni în urmă, iar cel de al zecelea este aproape gata. Ar mai trebui adăugate cele peste 60 de volume şi studii strategice pe teme de geopolitică, geostrategie, tactică, eseistică, artă militară, note de călătorie, vreo două piese de teatru într-un act – ambele despre grăniceri – etc. Am în lucru un tratat de strategie în trei volume – Teoria strategiei, Practica strategică, Arta strategică –, fiecare în jur a cinci sute de pagini, precum şi unele studii privind evoluţia artei militare în epoca civilizaţiei cunoaşterii, filozofia spaţiului vid, dinamica vectorială a sensurilor devenirii etc. Dacă cineva doreşte să consulte aceste lucrări sau şi altele, le vor poate găsi şi descărca pe site-ul meu: http://gheorghevaduva.ro
- Cum vedeţi viitorul frontierelor României?
- La el acasă, îmbrăcat în cele mai frumoase straie româneşti.
- Care este secretul spiritului dumneavoastră de a fi apreciat de către toţi oamenii care v-au cunoscut?
- Preţuirea lor. Pentru mine, fiecare om este un univers minunat, o construcţie în spaţiul inteligent, sensibil şi infinit, o valoare supremă, unică, indivizibilă şi irepetabilă.
- Domnule general, în încheierea interviului nostru, v-am ruga să transmiteţi câteva cuvinte poliţiştilor de frontieră!
- Este o onoare să te afli la frontiera României, adică în acel loc din care începe ţara. Pentru noi şi pentru poporul nostru, frontiera nu este o simplă linie de delimitare impusă sau acceptată de noi şi alţii, ci un fior ancestral, care trece prin inimă, dar nu pentru a o divide, ci pentru a o întări şi înnobila. Încercaţi să fiţi totdeauna la înălţimea şi valoarea acestei identităţi profunde, care ne face unici, demni şi irepetabili în universul fiinţei umane durabile pe pământul nostru sfânt. Pământ din pământul lui Dumnezeu, cum spune legenda.
