În ziua de 11 noiembrie 1918, la ora 11, în gara Compiègne, în vagonul-salon din trenul special al mareșalului Ferdinand Foch, comandantul suprem al trupelor Antantei, s-a semnat armistițiul cu Imperiul German. Din partea germanilor a iscălit actul Matthias Erzberger, un om politic la modă în acel moment.
Astfel s-a pus capăt Primului Război Mondial, unor lupte grele, sângeroase, care duraseră 5 ani (1914-1918). Spre disperarea oamenilor, acest război provocase morți, răniti, infirmi, văduve, orfani și numeroase molime, dintre care cele mai cumplite au fost holera și gripa spaniolă. Dealtfel, bolnavă de gripă spaniolă a fost și Regina Maria a României, care a scăpat printr-o minune dumnezeiască. În urma războiului rămăseseră 9,7 milioane morți dintre militari și din rândul personalului militar și în jur de 10 milioane morți din rândul civililor.
Din rândurile Antantei pierderile de vieți omenești au fost în jur de 5,7 milioane de soldați și din partea Puterilor Centrale pierderile au fost în jur de 4 milioane. La numărul celor care au avut de suferit în urma Primului Război Mondial trebuie cuprinși și prizonierii de război morți și cei care au murit de foame, boli și accidente. În numărul celor cca. 10 milioane a civililor decedați nu sunt cuprinși cei care au murit din cauza gripei spaniole. Răniții au fost în număr de aproximativ 21 milioane.
Au fost peste 70 de țări beligerante, dar dintre acestea numai 6 au fost considerate mari imperii, care au fost obligate, în final, să plătească prețul înfrângerii. Doar 10 state intraseră în război ca independente. Nici ele nu au fost scutite de a plăti prețul cerut de zeul Marte. Doar 20 de țări au reușit să-și păstreze o neutralitate relativă, ele fiind departe de câmpurile de luptă datorită poziției geografice. Se aflau în America Latină și unele în nordul Europei.
În final, la sfârșitul războiului, după pacea de la Versailles din 28 iunie 1919, România a fost una dintre țările care și-a atins scopul pentru care a luptat. A reușit să-și întregească teritoriul, eliberând pământul pe care soldații români îl udaseră mai mult cu sângele lor, decât îl udase apa
ploilor.
Evoluția suprafeței României este clar arătată de cifre. În urma păcii de la București (10 august 1913) România avea o suprafața de 137.903 km2, iar după pacea de la Versailles, după Marea Unire, a ajuns la o suprafață 295.049 km pătrați.
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, teritoriul României reîntregite în hotarele sale apropiate de cele istorice, s-a extins de la 137.903 la 295.049 km 2 , iar numărul populației s-a mărit de la 7.250.000, la aproximativ 17.000.000 locuitori, din care 71,9% erau români și 28,1% naționalități conlocuitoare.
Ca populație și suprafață era cea mai mare țară din sud-estul Europei. Pentru ea se punea problema să își apare frontierele nou create prin Tratatul de Pace de la Versailles. Erau atunci vecini care provocau mereu acte de terorism pe teritoriul României. Făceau totul să se ajungă la neliniște, nesiguranță și posibilitatea de a interveni pentru a smulge părți din noul teritoriu unit cu România.
Astfel, în 1920 s-a ajuns la dramaticul atentat din Senatul României. El a fost comis de Max Goldstein, supranumit „omul cu mâna de fier”. I se spunea așa deoarece în timpul atentatelor sale pierduse o mână și avea în locul ei un cârlig din acest metal. El, Max Goldstein, a pus în sala Senatului o bombă sub scaunul Președintelui Senatului. Cu acea ocazie l-a rănit pe generalul Coandă - președintele Senatului, pe ministrul Justiției Dimitrie Greceanu, episcopul Nifon, secretarul Senatului Virgil Budescu, Episcopul de Oradea Dimitrie Radu. Mulți dintre răniți au și murit, inclusiv episcopul Dimitrie Radu. S-a spus și s-a scris în presă, imediat după această faptă odioasă că Max Goldstein a fost prins de poliție, judecat și condamnat, însă realitatea a fost alta. În revista „Grănicerul” 20-21 noiembrie-decembrie 1921, pag.38-40 s-a scris clar că în noaptea 20-21 noiembrie pe podul care traversa canalul dunărean Ramada, au încercat să treacă ilegal doi oameni veniți din Bulgaria. Unul dintre ei a prezentat actele la control. A fost lăsat să treacă. Al doilea, un infirm, care avea un cârlig în locul mâinii drepte, a refuzat să-i arate actele grănicerului Heringa. Acesta a încercat să-l ducă la post pe infractor. Profitând de întuneric, infractorul a lăsat geamantanul jos, a scos un revolver din buzunar și l-a împușcat pe grănicerul Heringa. Acesta, deși grav rănit, a dat alarma, fiind auzit de căpitanul Opriș. Imediat s-a pornit în urmărirea infractorului, care fugea către București. Acesta a fost prins în satul Călugăreni de grăniceri ajutați de țărani. Deci, aceia care au prins infractorul terorist au fost grănicerii, nu poliția obișnuită. S-a dovedit că în valiză infractorul avea 7 kg. de explozibil cu care voia să provoace noi acte teroriste în România. El fusese instruit de Felix Edmundovici Dzerdjinski. Se pare, după interogatoriu, că era trimisul lui Buharin și Zinoviev, conducători ai Internaționalei a III-a. Nu se știe bine ce s-a întâmplat cu acest terorist.
Un alt act de terorism la graniță a fost tot al sovieticilor în anul 1924. Atunci în localitatea Tatarbunar, în apropiere de fluviu Nistru, a avut loc o nouă tentativă pentru provocarea unei stări de neliniște printr-o acțiune teroristă.
Între anii 1921-1929 au avut loc 32 de acte teroriste ale grănicerilor sovietici în localitățile: Hotin, Cetatea Albă, Otaci, Soroca, Rezina, Criuleni. În timpul acestor atacuri grănicerii români au pierdut 15 oameni care au fost omorâți și 21 de răniți, în schimb grănicerii au reușit să captureze 127 de infractori sovietici înarmați și foarte periculoși.
Desigur că acțiunile antiromânești în zona de graniță nu s-au limitat numai din direcția URSS. În sud, din direcția Bulgaria acționau comitagii. Ei și-au fixat punctele de comandă a acțiunilor lor în orașul București la Gara de Est și pe str. Vasile Lascăr. Au trecut la o serie de acțiuni mărunte care, în mod obișnuit, se limitau la punerea de exploziv în coșurile în care precupeții bulgari vindeau zarzavaturi. Mulți dintre ei au fost descoperiți foarte repede, chiar înainte de a ajungă la declanșarea explozivului. În fine, în zona de graniță cu Ungaria au fost multe atentate ale maghiarilor. Ofițerii maghiari, de obicei, cucereau femeile de moravuri ușoare aflate în orașele transilvănene. De la ele smulgeau informații în legătură cu construcția liniei de fortificații. De multe ori s-au publicat în ziare informații despre aceste femei frumoase care foloseau zeul cu întreit nume Eros-Cupidon-Amor pentru a transmite ce au aflat la Budapesta. De multe ori s-a ajuns la detonarea unor mici poduri sau linii de cale ferată, care abia fuseseră construite de români. În acest mod se făcea mult rău statului român în zona de graniță. A fost misiunea poliției de frontieră, a grănicerilor, pentru a bloca aceste acțiuni de sabotaj. S-a ajuns ca grănicerii sa fie foarte bine pregătiți ca soldați. S-a cerut atunci în 1940-1941 ca ei să fie în fruntea soldaților care urmau să formeze linia întâi. În noaptea 21-22 iulie 1941 cei dintâi care au trecut linia Prutului au fost grănicerii români. Ei s-au îndreptat către partea de sud a Ucrainei spre portul Odessa. Au fost cei dintâi care au reușit să intre și să cucerească portul Odessa. În portul Odessa grănicerii români deoarece știau limba ucraineană au putut să fie înștiințați de evreii din oraș că fusese minată clădirea în care se afla Comandamentul român. Generalul Iosif Iacobici, comandantul Marelui Stat Major, auzind această informație, s-a retras din clădirea comandantului din Odessa. A avut dreptate. În felul acesta și-a salvat viața lui și a câtorva ofițeri de grăniceri care-l însoțeau. Antonescu i-a telefonat imediat, cerându-i să ordone executarea evreilor vinovați de aruncarea în aer a comandamentului. Iacobici a răspuns că s-a ordonat. Nu după mult timp a demisionat pentru că nu a fost convenabil pentru el modul în care conducea războiul Antonescu. Generalul de grăniceri Uică a avut grijă să-i protejeze pe grăniceri. El era ofițer de grăniceri și trebuia să aibă grijă de soldații din unitățile lui. Până la sfârșitul războiului, în mod constant, grănicerii au avut o comportare meritorie, ceea ce a adus de mai multe ori citarea în ordinele de zi. În perioada interbelică au condus Corpul Grănicerilor fost următorii comandanți: general de divizie Ștefan Ștefănescu, 9.11.1921 - 10.02.1922; general de divizie Ernst Broșteanu, 10.02.1922 – 01.10.1929; general de divizie Mihail Florescu, 01.10.1929 – 01.07.1931; general de corp de armată Nicolae Uică 01.07.1931 - 15.11.1933; general de brigadă Ștefan Ionescu, 15.11.1933 – 25.07.1934; general de divizie Dumitru Grozeanu, 25.07.1934 –01.09.1937; general de corp de armată Grigore Cornicioiu, 01.09.1937 - 03.03.1939; general de corp de armată Dumitru Popescu, 03.03.1939 – 01.02.1940 și general de divizie Teodor Șerb, 01.02.1940 – 04.06.1941.
Toți s-au preocupat de o foarte bună instruire a grănicerilor. Ei au devenit astfel un corp de elită în armata română. S-a căutat ca totdeauna să fie dus în linia întâi. Au fost ofițeri ca generalul Uică ce au evitat aruncarea grănicerilor în primul foc al bătăliilor cu sovieticii. După terminarea războiului, până în 1947, Corpul Grănicerilor a fost treptat transformat în Poliție de Frontieră. I s-a schimbat de mai multe ori numele, până când în zilele noastre a ajuns să fie din nou o unitate specială de înaltă calificare care își îndeplinește cu cinste și onoare toate misiunile.
