-Vă mulţumim pentru că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne acorda un interviu! Vă rugăm să ne spuneţi, pentru început, câteva cuvinte despre dumneavoastră.
-M-am născut pe 17 decembrie 1943, în oraşul Iaşi. Am un frate şi o soră mai mici. Fratele meu a venit cu familia în Bucureşti, în timp ce sora mea a rămas în Iaşi.
Mama era casnică, iar tatăl poliţist. Am locuit pe lângă Dealul Copoului, aproape de casa lui Creangă, timp de un an, după care ne-am mutat la Botoşani, în satul Roşiori, comuna Răchiţele, de unde erau părinţii mei. Aici am locuit, nu pentru mult timp, deoarece, tatăl, fiind poliţist de ordine publică, a trebuit să meargă pentru aproape un an de zile în misiune la Braşov.
De la Braşov am revenit la Roşiori, unde am locuit până la vârsta de şapte ani. Dorinţa tatălui nostru a fost să plecăm la oraş, aşa că a luat hotărârea să se mute cu familia la Botoşani. Aici a cumpărat un teren pe Bulevardul Eminescu şi a construit o casă, iar eu am început să merg la şcoală. Clasa I am început-o la o şcoală lângă gară. Am stat cu chirie o perioadă îndelungată, la un preot, până s-a terminat casa de construit.
Am învăţat aici clasa I şi a II-a, apoi ne-am mutat iar la Roşiori în sat, unde am continuat clasa a II-a şi o parte dintr-a III-a. După ce am terminat vacanţa de iarnă părinţii mei s-au mutat iar la Botoşani, când au terminat casa. Aici am continuat clasele a III-a şi a IV-a, la Şcoala numărul 7, situată lângă parcul Eminescu. Am continuat şcoala în Botoşani, până la finalul clasei a VII-a. Tatăl meu se angajase, în perioada aceea, la armată, ca angajat civil, deoarece în urma reformelor repetate din cadrul Ministerului de Interne nu a mai putut rămâne poliţist. Atunci am luat primul contact cu viaţa de armată şi, văzând soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii a început să îmi placă uniforma şi armata. Atunci mi-a venit ideea să urmez Liceul Militar la Câmpulung Moldovenesc.
N-am reuşit să merg la Liceul Militar imediat ce am terminat clasa a VII-a, pentru că Botoşaniul era în carantină, atunci fiind o pandemie de poliomelită, care afecta în mod special copiii. Această boală se manifesta prin imposibilitatea de mişcare a celor mici, aceştia nemaiputând nici măcar vorbi. Foarte mulţi copii au fost afectaţi de această boală. În ceea ce mă priveşte, am făcut un vaccin şi am reuşit să trec cu bine peste această pandemie.
Am urmat cursurile clasei a VIII-a, am dat admitere la Liceul Eminescu în Botoşani, dar am rămas cu ideea că tot liceul militar este pe gustul meu.
Apoi în 1958, adică un an mai târziu, am dat admiterea la liceul militar, pe care l-am absolvit în 1962. Aici am putut lua contact cu viaţa din armată şi am început să joc chiar şi volei la un nivel destul de bun. Chiar dacă mai practicam şi alte sporturi, cum ar fi handbalul, fotbalul, tenisul de masă, voleiul pentru mine era sportul care putea fi practicat la un alt nivel, mai ridicat, cu echipa de volei a Liceului Militar, cu care mergeam la tot felul de competiţii prin ţară.
La absolvirea liceului am mers către Arma Infanterie, la Sibiu, pe care am absolvit-o după patru ani.
- Cum erau repartizate Armele?
- Se dădea la Infanterie la început, apoi s-a făcut o selecţie pe mai multe criterii. Astfel, unii colegi au plecat la Aviaţie, alţii la Marină. Repartiţiile se făceau în funcţie de dorinţa noastră, în funcţie de locurile care erau şi în funcţie de capacitatea noastră fizică şi intelectuală. Eu am rămas la Infanterie, pe care am urmat-o timp de patru ani de zile, din 1962 până în 1966. La absolvire s-a făcut repartiţia după medii. Media de absolvire mi-a permis să aleg Oradea, neştiind la repartiţie că voi fi la Grăniceri.
M-am prezentat la Oradea cu încă vreo cinci-şase colegi, unde ne-au cazat şi ne-au pus să învăţăm regulamentele Grănicerilor, pentru că noi nu ştiam ce fel de misiuni urma să efectuăm. Apoi, timp de o lună, ne-au dus pe frontieră să facem recunoaştere şi ne-au prezentat misiunile pe care urma să le efectuăm. După o lună am ajuns la Comandamentul Trupelor de Grăniceri, dar tot pentru pregătire. Ne-au prezentat celor de la cadre, unde am fost luaţi în evidenţă, trimiţând-ne apoi în stagiu la frontieră. Eu am fost repartizat la Lunga, judeţul Timiş, unde am făcut din nou recunoaştere şi am învăţat aceleaşi regulamente militare. După stagiul de practică am fost repartizat la Batalionul Iaşi, Brigada Iaşi, deoarece făcusem, între timp, un raport la Ministerul Apărării pentru mutare. Aveam deja un copil de un an de zile, iar soţia încă nu terminase facultatea la Iaşi, astfel că m-am mutat la Pichetul de Grăniceri Sculeni, în anul 1966.
Acolo m-a luat în primire locotenent-colonelul Dan Axinte, comandantul brigăzii de la Iaşi, o persoană deosebită, iar eu, la rândul meu, am luat în primire pichetul, care avea un raion de pază de 36 de kilometri.
Nu aveam niciun subordonat care să fie mai în vârstă ca mine, deşi aveam cam 30 de soldaţi în subordine. Acest lucru nu m-a împiedicat să mă fac înţeles şi respectat de către toţi.
Prima inspecţie, care a ieşit bine, am avut-o până să fac un an de pichet. Am descoperit în această perioadă tainele meseriei de grănicer. Am învăţat chiar să călăresc, alături de soldaţi. Aveam şi o maşină păcătoasă, un „M” , care abia mergea, un fel de „IMS”, cu un motor destul de puternic şi cu tracţiune dublă. Mai patrulam şi cu ea, din când în când, dar se strica destul de des, aşa că tot caii erau de bază.
Am lucrat aici un an de zile, până în 1967, când am ajuns la Academia Tehnică Militară, pentru că în şcoală făcusem doi ani de Facultate Tehnică. Am dat doar o diferenţă, ca să intru direct în anul al III-lea.
Am reuşit să rezist un an de zile, deoarece nu am luat examenul la materia Rezistenţa Materialelor, astfel că m-am întors la frontieră în 1968. Din păcate, nu am mai ajuns la Iaşi, ci am ajuns la cel mai nordic punct, la Pichetul Horodiştea. Acolo am luat-o de la început cu viaţa de frontieră. De acum eram şi eu mai în vârstă şi nu prea mai aveam soldaţi mai mari ca mine.
Am făcut nişte cursuri, cu soldaţii. Şefii de pe acolo m-au ales pe mine să instruiesc soldaţii din Batalionul Botoşani, Compania Rădăuţi-Prut.
De acolo, în 1971, am plecat la Sibiu la Şcoala de Ofiţeri, unde am fost comandant de pluton, apoi comandant de companie. Eram cu soţia, care era profesoară de limba română şi cu cei doi băieţi, iar acolo la Sibiu mi s-a născut şi fata. Abia în Sibiu am reuşit să îmi adun laolaltă toată familia. Până atunci, băieţii stăteau unul la părinţii soţiei, unul la părinţii mei, iar soţia se tot muta după mine cum putea şi ea. A fost o perioadă tare dificilă.
Apoi în 1976, locotenent-major fiind, m-au luat de acolo şi m-au adus la Comandamentul din Bucureşti. Sediul acestuia era unde este acum Muzeul Militar, iar comandat era generalul Vasile Petruţ.
- Aţi vrut dumneavoastră să veniţi în Bucureşti sau nu aţi avut de ales?
- Eu n-am cerut, mi s-a propus treaba asta şi eu am fost de acord cu propunerea, venind pe funcţia de ofiţer doi, în Biroul Operaţii. Aveam gradul de locotenent-major.
Lucrând aici, am umblat prin toată ţara şi am învăţat de toate. Când eram în Bucureşti, fiind la Biroul Operaţii, avem treabă cu soldaţii, iar generalul Petruţ mă urmărea din birou când eram prin curte şi observa cum îi învăţam pe soldaţi sau cum le făceam observaţie.
În 1976 am plecat la Academia de Stat Major şi am absolvit-o în 1978. Profilul studiat şi absolvit a fost de Stat Major, adică organizarea armatei. Şi de această dată a fost cu repartiţie, iar eu am ajuns la Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, pe aceeaşi funcţie de pe care plecasem. Acum priveam cu alţi ochi această funcţie: am umblat prin tot Bucureştiul şi pe lângă Bucureşti ca să văd ce poate să facă într-o situaţie anume comandamentul la darea alarmei. Trebuia să fac un plan de evacuare şi unde anume să se relocheze Comandamentul în afara oraşului.
Au vrut la un moment dat să mă repartizeze comandant de batalion la Moldova Nouă, dar i-am zis generalului Petruţ că am trei copii şi m-am mutat în Bucureşti cu toată familia. S-a uitat la mine şi mi-a spus „Bine, eşti liber!” Astfel, din 1979 locuiesc aici, lângă Autogara Militari, împreună cu soţia şi cu trei copii.
- Cât aţi mai stat pe funcţia respectivă?
-În 1982 ne-am mutat la Răzoare, pentru că urma să fie dărâmată clădirea în care se afla Muzeul Militar Central şi să îl mute în locul Comandamentului, deoarece se construia Casa Poporului şi întregul cartier Uranus a fost dărâmat, atunci. Eu am fost promovat şef de birou, întrucât plecase şeful de Birou. Chiar şi generalul Petruţ, care era şeful Trupelor plecase. A venit în locul dumnealui generalul-locotenent Constantin Călinoiu (1982-1987), apoi din 1990 general de brigadă Petre Teacă.
În acest timp am fost detaşat, o perioadă, la Academia Militară, unde am făcut un Curs de Comandant al Subunităţii Independente de Grăniceri şi un Curs Post-Academic, profil unic pentru toate Armele.
- Ce a adus nou această perioadă pentru Trupele de Grăniceri?
- În 1989, sub comanda generalului Teacă, a început trecerea la Ministerul de Interne. Apoi s-a sistat şi s-a reluat în 1992-1993, sub comanda generalului Dumitru Luca.
- Cum aţi trăit perioada Revoluţiei?
- În decembrie 1989 am plecat în misiune la Iaşi. Nimeni nu ştia despre ce este vorba. În principiu, trebuia să sprijinim trupele de grăniceri de acolo şi să ţinem permanent legătura cu Comandamentul. Chiar de ziua mea, pe 17 decembrie, am plecat la Iaşi, împreună cu domnul general Bălăiei şi cu alţi colegi. Ne-am dus la Statul Major să vedem ce fac ei acolo şi trebuia să avem o foarte bună supraveghere. Apoi, de acolo, ne-am împrăştiat, eu am ajuns la Galaţi, iar generalul Bălăiei a rămas acolo, la Brigadă. Am făcut diverse treburi organizatorice, de pe 17 decembrie până pe 22 decembrie. Ne-am întors după ce începuseră împuşcăturile la Bucureşti.
- Cum aţi ajuns în Bucureşti?
- Am plecat de la Iaşi, cu un tren ce transporta muncitori care veneau din Uniunea Sovietică, iar noi eram îmbrăcaţi în uniformă. La un moment dat s-a blocat trenul, ne-au dat jos, ne-au urcat în altul, pentru că veneau muncitorii aceştia şi acum se întorceau acasă, de sărbători. Când ne vedeau pe noi în uniformă, deveneau suspicioşi, ne controlau de arme şi chiar ne căutau în valize. Până la urmă am ajuns în Gara de Nord, iar de aici la Comandament, de unde am ieşit abia după o lună de zile.
- Cine în cine trăgea la Răzoare?
- Aici, practic nu s-a tras în comandament, dar se trăgea la minister, care era pe Drumul Taberei, la Orizont. Se trăgea serios de la Academia Militară spre Regimentul de Gardă, care era vecin cu noi, iar cei de la Regimentul de Gardă trăgeau şi ei serios spre Academia Militară, iar toate proiectilele treceau pe deasupra clădirii noastre. S-au tras şi din CNGr focuri de armă, dar s-au tras aiurea, în aer. Noi eram alarmaţi tot timpul, stăteam zi şi noapte şi patrulam în jurul cazărmii, eram la serviciu 24 din 24 de ore.
- Ce s-a întâmplat după Revoluţie?
- Mulţi ofiţeri de la Comandament, printre care şi eu, am tot completat declaraţii şi am tot dat interviuri despre ce s-a întâmplat atunci. Se ştie că a murit un ziarist belgian aici, în intersecţia de la Răzoare.
Apoi am ajuns la Ministerul de Interne, s-au schimbat comandanţii, unii au plecat la pensie, alţii au rămas. Eu am fost şef Birou Operaţii atunci, ulterior şef de Secţie, iar comandant era generalul Dumitru Luca, care a ocupat funcţia din 1990 până în 1999. A urmat generalul Oprea Nicolae, până în 2001, iar apoi generalul Neagu Aurel.
Menţionez că în perioada de trecere de la MApN la MAI, am umblat cu domnul general Bălăei Ioan, care era şeful Statului Major, pe la toate comandamentele şi stăteam numai pe la minister, ca să facem tot ceea ce ţinea de noua organizare: ştate de organizare, planuri, studii pentru trecerea Trupelor de Grăniceri la Ministerul de Interne. A fost o perioadă destul de dificilă.
- Cum erau misiunile pe vremea aceea?
- Misiunile le făceam aşa cum învăţasem, chiar dacă am trecut la Ministerul de Interne, tot cu soldaţi în termen, subofiţeri şi ofiţeri. Tot Grăniceri ne numeam, doar că acum aparţineam de Ministerul de Interne. În această perioadă este cunoscută o creşte a colaborării cu vecinii la frontieră şi apar primele activităţi şi proiecte comune cu ungurii, cel mai intens, dar şi cu sârbii, bulgarii, chiar şi ucrainenii şi moldovenii. Mergeam, împreună cu generalul Luca la ei în ţară, veneau şi ei la noi, era o colaborare foarte bună.
- Care erau principalele probleme cu care vă confruntaţi în activitatea pe care o desfăşuraţi?
- Cam ce e şi acum: traficul de persoane, mă refer la persoane din România care voiau să plece în afară şi nu îndeplineau condiţiile. Aceştia fie nu aveau paşaport, fie făceau trafic cu minori, persoane care mergeau la cerşit sau trafic de carne vie şi contrabandă cu tot felul de produse. Se făcea chiar trafic cu stupefiante.
- Între 1992 şi 1995 a fost perioada embargoului în Serbia. Cum au reacţionat Trupele de Grăniceri?
- Evident că toată lumea din zonă încerca să profite. Noi am încercat, cât am putut, să ţinem situaţia sub control. Am fost, personal, de nenumărate ori, la Moldova Nouă pentru a studia şi cerceta terenul, modul de operare al contrabandiştilor, modul cum acţionează trupele noastre, ce probleme întâmpină, iar Comandamentul Naţional al Grănicerilor a întreprins cele mai bune măsuri pentru a ţine sub control aceasta situaţie.
- Din punct de vedere al carierei ce s-a mai întâmplat în perioada următoare?
- În 1993 am fost numit locţiitor al Comandantului pentru Pază, iar în 1999 am fost numit şef al Statului Major al Comandamentului Naţional al Grănicerilor. În acelaşi an, la 1 decembrie, am fost numit ca adjunct al şefului Inspectorului General al Poliţiei de Frontieră şi prim-adjunct al şefului Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, începând cu 1 iulie 2000. În acest an am fost avansat la gradul de general de divizie, iar din 9 ianuarie 2001 am fost din nou numit adjunct al Inspectorului General al Poliţiei de Frontieră, în timp ce pe această funcţie era generalul Neagu Aurel.
La 1 iunie 2001 am fost mutat ca şef de direcţie la Giurgiu, timp de trei luni, după care am plecat ca şef de direcţie la Iaşi.
- În data de 4 iunie 1999 s-a înfiinţat Poliţia de Frontieră Română, prin preluarea structurilor şi efectivelor C.N.Gr. şi D.P.F. din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări şi Paşapoarte, precum şi Poliţia de Transporturi Navale. Cum aţi perceput dumneavoastră această unificare?
- Şi eu şi alţi colegi am fost, oarecum nedreptăţiţi, deoarece grănicerii nu au fost numiţi în funcţii pentru Controlul Trecerii Frontierei, dar au fost cazuri când cei din fosta Poliţie de Frontieră au fost numiţi ca şefi ai noilor structuri ce includeau şi paza frontierei la fâşie. Aici erau nemulţumiri, acuzaţii cum că oamenii nu cunosc detalii privind organizarea şi executarea pazei frontierei pentru că nu făcuseră acest lucru înainte. Iniţial, grănicerii au fost un pic defavorizaţi. Eu, personal, nu am făcut niciodată niciun fel de diferenţe, am căutat să colaborez cu toţi şi să îi fac să se înţeleagă între ei.
Am colaborat foarte bine cu generalul Neagu Aurel înainte de unificare în calitatea sa de şef al Direcţiei Poliţiei de Frontieră din cadrul Direcţiei Genereale de Paşapoarte.
Mergeam cu toţii la şedinţe la Ministerul de Interne pentru a pune la punct unificarea. La acele şedinţe au fost întocmite toate ordinele privind unificarea celor două instituţii.
- Spuneaţi că de la Giurgiu aţi plecat la Iaşi. Cum şi de ce s-a întâmplat acest lucru?
- Am fost întrebat de generalul Neagu dacă vreau să plec la Iaşi ca şef de Direcţie, iar eu am acceptat. Eram de-al locului la Iaşi, oamenii mă cunoşteau foarte bine.
Am rămas la Iaşi până când am făcut vârsta de pensionare, deşi atunci mi s-a propus să mă duc la minister, lucru pe care l-am refuzat. Nu ştiu pe ce funcţie exact, nu am discutat despre funcţii pentru că nu mă interesa. Aşa că la vârsta de 60 de ani, am ales să spun la revedere activităţii mele profesionale, deşi sufletul meu a rămas în continuare la frontieră.
- Dacă ar fi acum să vă uitaţi în urmă, care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa dumneavoastră, din punct de vedere profesional?
- Cred că cel mai mult mi-a plăcut perioada cât am fost adjunct pentru paza frontierei, pentru că atunci am „bătut” şi am cunoscut toată frontiera. Şi perioada cât am fost şeful Biroului Operaţii a fost o perioadă frumoasă fiindcă am cunoscut mulţi colegi de la care am învăţat meserie sau pe care i-am pregătit eu. O perioadă la fel de frumoasă este cea de la Iaşi, la început de carieră, când aveam în responsabilitate 36 de km de frontieră pe Râul Prut, în mijlocul naturii. Era un peisaj superb să fii înconjurat de atâta frumuseţe.
- Dar cea mai dificilă perioadă din cariera dumneavoastră care a fost?
-Având în vedere sarcinile pe care le aveam, cele mai grele au fost cele din fişa postului locţiitorului inspectorului general. Aş putea să spun că şi asta a fost o frumoasă perioadă, pe de o parte, dar şi cea mai dificilă.
- Aţi prins trecerea de la soldaţi în termen la sergenţi angajaţi. Aţi prins şi trecerea de la dotări care nu erau prea bune, la cele moderne.
- Trecerea de la soldaţi la sergenţii angajaţi a fost destul de complicată, pentru că la un moment dat erau amestecaţi. Eu nu am lucrat prea mult cu ei în frontieră, pentru că eram la Comandament. S-au făcut structuri de pregătire care îi profesionalizau pe foştii militari în termen, prima dată la Oradea.
În ceea ce priveşte dotarea, ca să zic aşa, a fost ca o Revoluţie. Când am intrat prima dată la pichet, deşi ştiam situaţia din stagiile de practică, a trebuit să conduc viaţa acelor soldaţi care erau mai în vârstă decât mine, să mă asigur că au ce mânca, ce bea, cu ce se îmbrăca. Vă daţi seama ce explozie de bucurie a fost când au apărut dotările moderne, care au uşurat munca tuturor şi odată cu ele a fost eficientizată şi paza frontierei.
- Cum a fost când aţi făcut trecerea de la un om activ cu mii de subordonaţi, la pensie?
- A fost o perioadă care nu a fost deloc uşoară. Pentru a o depăşi mai uşor a trebuit să-mi caut o serie de activităţi printre care plimbările, cititul sau sudoku. Deşi nu m-am acomodat prea uşor cu noua viaţă, timpul m-a ajutat să trec peste această perioadă.
-Vă mulţumim mult domnule general pentru acest interviu. În încheiere v-aş ruga să transmiteţi câteva cuvinte colegilor din Poliţia de Frontieră Română!
-Aş vrea să le transmit multă sănatate şi succes în misiunile pe care le au şi, totodată, să fie conştienţi că aparţin unei structuri de elită a ministerului şi de o importanţa deosebită la nivel naţional.
