Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră

- Vă mulțumim pentru că ați acceptat invitația noastră de a ne acorda un interviu! Vă rugăm să ne spuneți, pentru început, câteva cuvinte despre dumneavoastră.

- M-am născut pe 17 decembrie 1943, în orașul Iași. Am un frate și o soră mai mici. Fratele meu a venit cu familia în București, în timp ce sora mea a rămas în Iași.

Mama era casnică, iar tatăl polițist. Am locuit pe lângă Dealul Copoului, aproape de casa lui Creangă, timp de un an, după care ne-am mutat la Botoșani, în satul Roșiori, comuna Răchițele, de unde erau părinții mei. Aici am locuit, nu pentru mult timp, deoarece, tatăl, fiind polițist de ordine publică, a trebuit să meargă pentru aproape un an de zile în misiune la Brașov.

De la Brașov am revenit la Roșiori, unde am locuit până la vârsta de șapte ani. Dorința tatălui nostru a fost să plecăm la oraș, așa că a luat hotărârea să se mute cu familia la Botoșani. Aici a cumpărat un teren pe Bulevardul Eminescu și a construit o casă, iar eu am început să merg la școală. Clasa I am început-o la o școală lângă gară. Am stat cu chirie o perioadă îndelungată, la un preot, până s-a terminat casa de construit.

Am învățat aici clasa I și a II-a, apoi ne-am mutat iar la Roșiori în sat, unde am continuat clasa a II-a și o parte dintr-a III-a. După ce am terminat vacanța de iarnă părinții mei s-au mutat iar la Botoșani, când au terminat casa. Aici am continuat clasele a III-a și a IV-a, la Școala numărul 7, situată lângă parcul Eminescu. Am continuat școala în Botoșani, până la finalul clasei a VII-a. Tatăl meu se angajase, în perioada aceea, la armată, ca angajat civil, deoarece în urma reformelor repetate din cadrul Ministerului de Interne nu a mai putut rămâne polițist. Atunci am luat primul contact cu viața de armată și, văzând soldații, subofițerii și ofițerii a început să îmi placă uniforma și armata. Atunci mi-a venit ideea să urmez Liceul Militar la  Câmpulung Moldovenesc.

N-am reușit să merg  la Liceul Militar imediat ce am terminat clasa a VII-a, pentru că Botoșaniul era în carantină, atunci fiind o pandemie de poliomelită, care afecta în mod special copiii. Această boală se manifesta prin imposibilitatea de mișcare a celor mici, aceștia nemaiputând nici măcar vorbi. Foarte mulți copii au fost afectați de această boală. În ceea ce mă privește, am făcut un vaccin și am reușit să trec cu bine peste această pandemie.

Am urmat cursurile clasei a VIII-a, am dat admitere la Liceul Eminescu în Botoșani, dar am rămas cu ideea că tot liceul militar este pe gustul meu.

Apoi în 1958, adică un an mai târziu, am dat admiterea la liceul militar, pe care l-am absolvit în 1962. Aici am putut lua contact cu viața din armată și am început să joc chiar și volei la un nivel destul de bun. Chiar dacă mai practicam și alte sporturi, cum ar fi handbalul, fotbalul, tenisul de masă, voleiul pentru mine era sportul care putea fi practicat la un alt nivel, mai ridicat, cu  echipa  de volei a Liceului Militar, cu care mergeam la tot felul de competiții prin țară.

La absolvirea liceului am mers către Arma Infanterie, la Sibiu, pe care am absolvit-o după patru ani.

- Vă mulțumim pentru că ați acceptat invitația noastră de a ne acorda un interviu! Vă rugăm să ne spuneți, pentru început, câteva cuvinte despre dumneavoastră.

- M-am născut pe 17 decembrie 1943, în orașul Iași. Am un frate și o soră mai mici. Fratele meu a venit cu familia în București, în timp ce sora mea a rămas în Iași.

Mama era casnică, iar tatăl polițist. Am locuit pe lângă Dealul Copoului, aproape de casa lui Creangă, timp de un an, după care ne-am mutat la Botoșani, în satul Roșiori, comuna Răchițele, de unde erau părinții mei. Aici am locuit, nu pentru mult timp, deoarece, tatăl, fiind polițist de ordine publică, a trebuit să meargă pentru aproape un an de zile în misiune la Brașov.

De la Brașov am revenit la Roșiori, unde am locuit până la vârsta de șapte ani. Dorința tatălui nostru a fost să plecăm la oraș, așa că a luat hotărârea să se mute cu familia la Botoșani. Aici a cumpărat un teren pe Bulevardul Eminescu și a construit o casă, iar eu am început să merg la școală. Clasa I am început-o la o școală lângă gară. Am stat cu chirie o perioadă îndelungată, la un preot, până s-a terminat casa de construit.

Am învățat aici clasa I și a II-a, apoi ne-am mutat iar la Roșiori în sat, unde am continuat clasa a II-a și o parte dintr-a III-a. După ce am terminat vacanța de iarnă părinții mei s-au mutat iar la Botoșani, când au terminat casa. Aici am continuat clasele a III-a și a IV-a, la Școala numărul 7, situată lângă parcul Eminescu. Am continuat școala în Botoșani, până la finalul clasei a VII-a. Tatăl meu se angajase, în perioada aceea, la armată, ca angajat civil, deoarece în urma reformelor repetate din cadrul Ministerului de Interne nu a mai putut rămâne polițist. Atunci am luat primul contact cu viața de armată și, văzând soldații, subofițerii și ofițerii a început să îmi placă uniforma și armata. Atunci mi-a venit ideea să urmez Liceul Militar la  Câmpulung Moldovenesc.

N-am reușit să merg  la Liceul Militar imediat ce am terminat clasa a VII-a, pentru că Botoșaniul era în carantină, atunci fiind o pandemie de poliomelită, care afecta în mod special copiii. Această boală se manifesta prin imposibilitatea de mișcare a celor mici, aceștia nemaiputând nici măcar vorbi. Foarte mulți copii au fost afectați de această boală. În ceea ce mă privește, am făcut un vaccin și am reușit să trec cu bine peste această pandemie.

Am urmat cursurile clasei a VIII-a, am dat admitere la Liceul Eminescu în Botoșani, dar am rămas cu ideea că tot liceul militar este pe gustul meu.

Apoi în 1958, adică un an mai târziu, am dat admiterea la liceul militar, pe care l-am absolvit în 1962. Aici am putut lua contact cu viața din armată și am început să joc chiar și volei la un nivel destul de bun. Chiar dacă mai practicam și alte sporturi, cum ar fi handbalul, fotbalul, tenisul de masă, voleiul pentru mine era sportul care putea fi practicat la un alt nivel, mai ridicat, cu  echipa  de volei a Liceului Militar, cu care mergeam la tot felul de competiții prin țară.

La absolvirea liceului am mers către Arma Infanterie, la Sibiu, pe care am absolvit-o după patru ani.

- Ați vrut dumneavoastră să veniți în București sau nu ați avut de ales?

- Eu n-am cerut, mi s-a propus treaba asta și eu am fost de acord cu propunerea, venind pe funcția de ofițer doi, în Biroul Operații. Aveam gradul de locotenent-major.

Lucrând aici, am umblat prin toată țara și am învățat de toate. Când eram în București, fiind la Biroul Operații, avem treabă cu soldații, iar generalul Petruț mă urmărea din birou când eram prin curte și observa cum îi învățam pe soldați sau cum le făceam observație.

În 1976 am plecat la Academia de Stat Major și am absolvit-o în 1978. Profilul studiat și absolvit a fost de Stat Major, adică organizarea armatei. Și de această dată a fost cu repartiție, iar eu am ajuns la Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, pe aceeași funcție de pe care plecasem. Acum priveam cu alți ochi această funcție: am umblat prin tot Bucureștiul și pe lângă București ca să văd ce poate să facă într-o situație anume comandamentul la darea alarmei. Trebuia să fac un plan de evacuare și unde anume să se relocheze Comandamentul în afara orașului.

Au vrut la un moment dat să mă repartizeze comandant de batalion la Moldova Nouă, dar i-am zis generalului Petruț că am trei copii și m-am mutat în București cu toată familia. S-a uitat la mine și mi-a spus „Bine, ești liber!” Astfel, din 1979 locuiesc aici, lângă Autogara Militari, împreună cu soția și cu trei copii.

- Cât ați mai stat pe funcția respectivă?

- În 1982 ne-am mutat la Răzoare, pentru că urma să fie dărâmată clădirea în care se afla Muzeul Militar Central și să îl mute în locul Comandamentului,  deoarece se construia Casa Poporului și întregul cartier Uranus a fost dărâmat, atunci. Eu am fost promovat șef de birou, întrucât plecase șeful de Birou. Chiar și generalul Petruț, care era șeful Trupelor plecase. A venit în locul dumnealui generalul-locotenent Constantin Călinoiu (1982-1987), apoi din 1990 general de brigadă Petre Teacă.

În acest timp am fost detașat, o perioadă, la Academia Militară, unde am făcut un Curs de Comandant al Subunității Independente de Grăniceri și un Curs Post-Academic, profil unic pentru toate Armele

- Ce a adus nou această perioadă pentru Trupele de Grăniceri?

- În 1989, sub comanda generalului Teacă, a început trecerea la Ministerul de Interne. Apoi s-a sistat și s-a reluat în 1992-1993, sub comanda generalului Dumitru Luca.

- Ați vrut dumneavoastră să veniți în București sau nu ați avut de ales?

- Eu n-am cerut, mi s-a propus treaba asta și eu am fost de acord cu propunerea, venind pe funcția de ofițer doi, în Biroul Operații. Aveam gradul de locotenent-major.

Lucrând aici, am umblat prin toată țara și am învățat de toate. Când eram în București, fiind la Biroul Operații, avem treabă cu soldații, iar generalul Petruț mă urmărea din birou când eram prin curte și observa cum îi învățam pe soldați sau cum le făceam observație.

În 1976 am plecat la Academia de Stat Major și am absolvit-o în 1978. Profilul studiat și absolvit a fost de Stat Major, adică organizarea armatei. Și de această dată a fost cu repartiție, iar eu am ajuns la Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, pe aceeași funcție de pe care plecasem. Acum priveam cu alți ochi această funcție: am umblat prin tot Bucureștiul și pe lângă București ca să văd ce poate să facă într-o situație anume comandamentul la darea alarmei. Trebuia să fac un plan de evacuare și unde anume să se relocheze Comandamentul în afara orașului.

Au vrut la un moment dat să mă repartizeze comandant de batalion la Moldova Nouă, dar i-am zis generalului Petruț că am trei copii și m-am mutat în București cu toată familia. S-a uitat la mine și mi-a spus „Bine, ești liber!” Astfel, din 1979 locuiesc aici, lângă Autogara Militari, împreună cu soția și cu trei copii

- Cât ați mai stat pe funcția respectivă

- În 1982 ne-am mutat la Răzoare, pentru că urma să fie dărâmată clădirea în care se afla Muzeul Militar Central și să îl mute în locul Comandamentului, deoarece se construia Casa Poporului și întregul cartier Uranus a fost dărâmat, atunci. Eu am fost promovat șef de birou, întrucât plecase șeful de Birou. Chiar și generalul Petruț, care era șeful Trupelor plecase. A venit în locul dumnealui generalul-locotenent Constantin Călinoiu (1982-1987), apoi din 1990 general de brigadă Petre Teacă.

În acest timp am fost detașat, o perioadă, la Academia Militară, unde am făcut un Curs de Comandant al Subunității Independente de Grăniceri și un Curs Post-Academic, profil unic pentru toate Armele

- Ce a adus nou această perioadă pentru Trupele de Grăniceri?

- În 1989, sub comanda generalului Teacă, a început trecerea la Ministerul de Interne. Apoi s-a sistat și s-a reluat în 1992-1993, sub comanda generalului Dumitru Luca.

Ați vrut dumneavoastră să veniți în București sau nu ați avut de ales?

- Eu n-am cerut, mi s-a propus treaba asta și eu am fost de acord cu propunerea, venind pe funcția de ofițer doi, în Biroul Operații. Aveam gradul de locotenent-major.

Lucrând aici, am umblat prin toată țara și am învățat de toate. Când eram în București, fiind la Biroul Operații, avem treabă cu soldații, iar generalul Petruț mă urmărea din birou când eram prin curte și observa cum îi învățam pe soldați sau cum le făceam observație.

În 1976 am plecat la Academia de Stat Major și am absolvit-o în 1978. Profilul studiat și absolvit a fost de Stat Major, adică organizarea armatei. Și de această dată a fost cu repartiție, iar eu am ajuns la Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, pe aceeași funcție de pe care plecasem. Acum priveam cu alți ochi această funcție: am umblat prin tot Bucureștiul și pe lângă București ca să văd ce poate să facă într-o situație anume comandamentul la darea alarmei. Trebuia să fac un plan de evacuare și unde anume să se relocheze Comandamentul în afara orașului.

Au vrut la un moment dat să mă repartizeze comandant de batalion la Moldova Nouă, dar i-am zis generalului Petruț că am trei copii și m-am mutat în București cu toată familia. S-a uitat la mine și mi-a spus „Bine, ești liber!” Astfel, din 1979 locuiesc aici, lângă Autogara Militari, împreună cu soția și cu trei copii.

Cât ați mai stat pe funcția respectivă?

- În 1982 ne-am mutat la Răzoare, pentru că urma să fie dărâmată clădirea în care se afla Muzeul Militar Central și să îl mute în locul Comandamentului, deoarece se construia Casa Poporului și întregul cartier Uranus a fost dărâmat, atunci. Eu am fost promovat șef de birou, întrucât plecase șeful de Birou. Chiar și generalul Petruț, care era șeful Trupelor plecase. A venit în locul dumnealui generalul-locotenent Constantin Călinoiu (1982-1987), apoi din 1990 general de brigadă Petre Teacă.

În acest timp am fost detașat, o perioadă, la Academia Militară, unde am făcut un Curs de Comandant al Subunității Independente de Grăniceri și un Curs Post-Academic, profil unic pentru toate Armele.

Ce a adus nou această perioadă pentru Trupele de Grăniceri?

 - În 1989, sub comanda generalului Teacă, a început trecerea la Ministerul de Interne. Apoi s-a sistat și s-a reluat în 1992-1993, sub comanda generalului Dumitru Luca.

În data de 4 iunie 1999 s-a înființat Poliția de Frontieră Română, prin preluarea structurilor și efectivelor C.N.Gr. și D.P.F. din cadrul Direcției Generale de Poliție de Frontieră, Străini, Probleme de Migrări și Pașapoarte, precum și Poliția de Transporturi Navale. Cum ați perceput dumneavoastră această unificare?

- Și eu și alți colegi am fost, oarecum nedreptățiți, deoarece grănicerii nu au fost numiți în funcții pentru Controlul Trecerii Frontierei, dar au fost cazuri când cei din fosta Poliție de Frontieră au fost numiți ca șefi ai noilor structuri ce includeau și paza frontierei la fâșie. Aici erau nemulțumiri, acuzații cum că oamenii nu cunosc detalii privind organizarea și executarea pazei frontierei pentru că nu făcuseră acest lucru înainte. Inițial, grănicerii au fost un pic defavorizați. Eu, personal, nu am făcut niciodată niciun fel de diferențe, am căutat să colaborez cu toți și să îi fac să se înțeleagă între ei.

Am colaborat foarte bine cu generalul Neagu Aurel înainte de unificare în calitatea sa de șef al Direcției Poliției de Frontieră din cadrul Direcției Genereale de Pașapoarte.

Mergeam cu toții la ședințe la Ministerul de Interne pentru a pune la punct unificarea. La acele ședințe au fost întocmite toate ordinele privind unificarea celor două instituții.

Spuneați că de la Giurgiu ați plecat la Iași. Cum și de ce s-a întâmplat acest lucru?

- Am fost întrebat de generalul Neagu dacă vreau să plec la Iași ca șef de Direcție, iar eu am acceptat. Eram de-al locului la Iași, oamenii mă cunoșteau foarte bine.

Am rămas la Iași până când am făcut vârsta de pensionare, deși atunci mi s-a propus să mă duc la minister, lucru pe care l-am refuzat. Nu știu pe ce funcție exact, nu am discutat despre funcții pentru că nu mă interesa. Așa că la vârsta de 60 de ani, am ales să spun la revedere activității mele profesionale, deși sufletul meu a rămas în continuare la frontieră.

- Dacă ar fi acum să vă uitați în urmă, care a fost cea mai frumoasă perioadă din viața dumneavoastră, din punct de vedere profesional?

- Cred că cel mai mult mi-a plăcut perioada cât am fost adjunct pentru paza frontierei, pentru că atunci am „bătut” și am cunoscut toată frontiera. Și perioada cât am fost șeful Biroului Operații a fost o perioadă frumoasă fiindcă am cunoscut  mulți colegi de la care am învățat meserie sau pe care  i-am pregătit eu. O perioadă la fel de frumoasă este cea de la Iași, la început de carieră, când aveam în responsabilitate 36 de km de frontieră pe Râul Prut, în mijlocul naturii. Era un peisaj superb să fii înconjurat de atâta frumusețe.

- Dar cea mai dificilă perioadă din cariera dumneavoastră care a fost?

-Având în vedere sarcinile pe care le aveam, cele mai grele au fost cele din fișa postului locțiitorului inspectorului general. Aș putea să spun că și asta a fost o frumoasă perioadă, pe de o parte, dar și cea mai dificilă

- Ați prins trecerea de la soldați în termen la sergenți angajați. Ați prins și trecerea de la dotări care nu erau prea bune, la cele moderne.

- Trecerea de la soldați la sergenții angajați a fost destul de complicată, pentru că la un moment dat erau amestecați. Eu nu am lucrat prea mult cu ei în frontieră, pentru că eram la Comandament. S-au făcut structuri de pregătire care îi profesionalizau pe foștii militari în termen, prima dată la Oradea.

În ceea ce privește dotarea, ca să zic așa, a fost ca o Revoluție. Când am intrat prima dată la pichet, deși știam situația din stagiile de practică, a trebuit să conduc viața acelor soldați care erau mai în vârstă decât mine, să mă asigur că au ce mânca, ce bea, cu ce se îmbrăca. Vă dați seama ce explozie de bucurie a fost când au apărut dotările moderne, care au ușurat munca tuturor și odată cu ele a fost eficientizată și paza frontierei

- Cum a fost când ați făcut trecerea de la un om activ cu mii de subordonați, la pensie?

- A fost o perioadă care nu a fost deloc ușoară. Pentru a o depăși mai ușor a trebuit să-mi caut o serie de activități printre care plimbările, cititul sau sudoku. Deși nu m-am acomodat prea ușor cu noua viață, timpul m-a ajutat să trec peste această perioadă.

- Vă mulțumim mult domnule general pentru acest interviu. În încheiere v-aș ruga să transmiteți câteva cuvinte colegilor din Poliția de Frontieră Română!

- Aș vrea să le transmit multă sănatate și succes în misiunile pe care le au și, totodată, să fie conștienți că aparțin unei structuri de elită a ministerului și de o importanța deosebită la nivel național.

  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră
  • Interviu cu general de divizie (r) Emil Talpă, fost adjunct al inspectorului general al Poliției de Frontieră

Politia de Frontiera Romana este institutia specializata a statului care se ocupa de supravegherea si controlul trecerii frontierei de stat ... mai departe