Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. 6 iulie 1923, București) este un om de știință român, medic neurolog, pionier în domeniul neurociberneticii, profesor de neuropsihologie și anatomie a sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române. Descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparținând nobilimii pământene, căreia în secolul al XVII-lea aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German și i-a concesionat stema.
Bălăceanu-Stolnici a urmat Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, unde a dat bacalaureatul în 1941. Între anii 1941-1947 urmează cursurile Facultății de Medicină din București, obținând în 1948 titlul de Doctor în Medicină și Chirurgie, cu teza Considerații asupra complexului cerebelo-dento-olivar, realizată sub conducerea profesorului Ion T. Niculescu. În 1967 a fost confirmat Doctor în Științe Medicale de către IMF-București și Ministerul Învățământului.
Este medic primar geriatru și a fost șef de secție la Institutul Național de Gerontologie (1974-1993), iar în anul 1991 devine director general al Institutului „Ana Aslan”.
A realizat cercetări în domeniul neurofiziolgiei, neuropsihiatrie, geriatriei, fiind unul dintre fondatorii neuro și psihociberneticii, precum și în domeniul istoriei medicinei, istoriei Țărilor Române, antropologiei fizice și culturale. La Universitatea Ecologică predă cursuri de neuropsihologie, genetica comportamentului și de antropologie. Conduce Centrul Internațional Anti Drog și pentru Drepturile Omului (CIADO).
Constantin Bălăceanu-Stolnici este membru de onoare al Academiei Romane, efor testamentar al Așezămintelor Brâncovenești (Biserica Domnița Bălașa), fost membru al Adunării Naționale și al Consiliului Național al Bisericii Ortodoxe Române, membru titular al Academiei de Științe medicale, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință, Președinte al Societății Ateneul Român, Președinte de onoare al Societății române de geriatrie. A fost numit Doctor Honoris cauza al Universităților „Gr. T. Popa” din Iași, „Vasile Goldiș” din Arad, „A. Șaguna” din Constanța, Ecologică din București și al Universității din Petroșani. A fost distins cu Steaua României, Crucea Patriarhală, Crucea Moldavă și Meritul Maltez și este laureat al Marelui Premiu al Societății Franceze de Înalte Sinteze din 1972.
Cărți publicate: Elemente de Anatomie și Fiziologie a Sistemului Nervos, 1948; Cibernetica (în colaborare cu Edmond Nicolau), 1961; Tratat de geriatrie practică, 1998; Incursiune în lumea sufletului. O abordare antropologică (Editura Paideia), 2003; Cele Trei Săgeți - studiu de istorie națională, 1995; Saga baronilor du Mont. 900 de ani de istorie politică și militară a Europei, 1995; Introducere în studiul kabbalei iudaice și creștine, 1996; Kabbala, între gnoză și magie, 2004; Antropogeneza și geneza culturii (în colaborare cu Ligia Apavaloae), 2006, etc.
În prezent conduce onorific Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române.
V-ați născut pe 6 iulie 1923, la București. Sunteți descendentul unei familii boierești române, cu originile în secolul al XIII-lea. Cum a fost copilăria dvs ținând cont de toate aceste aspecte? A fost ea diferită față de cei care nu au avut o istorie de sute de ani în spate?
E greu de spus foarte detaliat lucrul acesta. Am avut o copilărie deosebită față de mulți alții, pentru că părinții mei au avut o stare economică favorabilă, fiind boieri cu moșii. Nu am avut probleme economice, aveam o casă frumoasă în București și moșia de la Stolnici. Ceea ce poate că a fost particular, a fost faptul că timp de zece ani de zile am locuit la țară și am copilărit în mediul rural, făcând un liceu la țară, particular, adică cu frecvență redusă.
În anii ’30 familia dumneavoastră a luat hotărârea să vă mutați la Stolnici. Care au fost motivele și ce amintiri v-au rămas din acea perioadă?
La cei 7 ani de zile ai mei, cât aveam când am plecat din București la Stolnici, nu prea aveam o reprezentare exactă a fenomenelor politice sau economice. Cred că factorul principal a fost criza economică. Și atunci, pentru a restrânge puțin cheltuielile casei, fără a diminua calitatea vieții, tata a hotărât să ne retragem la țară, unde putea să supravegheze direct muncile agricole și unde, evident, cheltuielile erau mai mici decât într-o casă în București, cu tot ceea ce antrena ea, inclusiv viața socială în capitală.
Cum a fost copilăria la țară?
Eu o consider și acum, una fericită. Eram cu soră-mea, săraca, a murit și ea, și aveam tot ceea ce ne trebuia din punct de vedere economic și al confortului.
Era mai mică sora dumneavoastră?
Da, era mai mică. Mergeam călări, mergeam cu trăsurile, aveam motocicletă, ne plimbam împreună cu prieteni care veneau din București și stăteau ori la prieteni de-ai noștri, care aveau moșiile prin apropiere și veneau în vizită, ori stăteau chiar la noi. Adică nu am fost izolați. În plus, în perioadele de vacanță, o lună de zile o petreceam la mare, la Eforie, acum se cheamă Eforie Nord, și la Sinaia.
Știu că mergeați și în afara țării.
Am mers de două ori în afară. Tata hotărâse să ne educe în sistemul vechi englezesc, aplicând cu noi nevoia de a face niște tururi de educație în Europa. Astfel, ne-a trimis în ’36 în Viena și în ’37 în Italia. Urma să mergem mai departe, dar pe urmă a venit războiul și lucrurile s-au încâlcit și nu am mai plecat nicăieri.
Nu pot să nu vă întreb: cum era când treceați frontiera? V-au controlat grănicerii?
A fost foarte simplu: am plecat o dată cu trenul „Orient Expres” și o dată cu trenul „Simplon”, la vagonul de dormit și am trecut frontiera dormind, fiindcă coincidea cu orele în care eram obișnuit să dorm. Și, pe vremea aceea, toate actele, pașapoartele și biletele, le prelua însoțitorul de vagon și rezolva el toată povestea cu trecerea frontierei. Era o chestiune foarte formală, nu intram, practic, în contact cu vreun polițist de frontieră. Eu am vrut, eram emoționat, voiam să văd cum trecem frontiera, pentru că pentru noi trecerea frontierei avea o dimensiune metafizcă. Să treci dintr-o țară în altă țară nu era simplu. Nu am trăit momentul să pun piciorul într-o țară și apoi în alta, fiindcă ne-am trezit la Viena.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ați devenit student la Facultatea de Medicină, pentru ca în 1948, să obtinuți titlul de „Doctor în medicină și chirurgie”. Era o datorie față de familie, ținând cont că bunicul bunicii dvs. a fost unul dintre primii medici din Țara Românească, iar apoi trei frați din partea bunicului, erau, de asemenea, medici?
De când mă știu eu am vrut să mă fac medic. De la 3-4 ani, deja, voiam să mă fac medic. Probabil că a fost influența aceasta a familiei: bunicul, care era medic, vorbea în casă foarte mult de medici. Aici veneau medici, cum era Ioan Cantacuzino, care era văr primar cu bunica mea. Adică am trăit în acest climat și eu nu știu dacă am fost manipulat sau a venit din proprie inițiativă, dar nu știu să fi dorit să fac vreodată o altă profesiune.
Nu v-a trecut niciodată prin gând să faceți dreptul, asemeni tatălui dumneavoastră?
Nu, absolut deloc.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial erați deja student la medicină. Cum vă amintiți toată acea perioadă? Ați făcut armata? Dar pe front ați ajuns?
Atunci, Mareșalul Antonescu luase o hotărâre: să protejeze studenții. Nu i-a trimis pe front, nu i-a luat în cazărmi, ci i-a obligat să facă serviciul militar în facultate. Fiecare sâmbătă era o zi de instrucție. Necazul nostru era destul de mare, că fetele erau libere în perioada aceea, iar noi, studenții, o lună pe an făceam armata la cazarmă. Am făcut o dată la o cazarmă aici în București, la vânătorii de munte, și după aceea am făcut într-un cantonament, undeva în Banat. Așa că armata a fost un fel de armată de lux. Dar, am ieșit căpitan. Și acum am rămas tot căpitan în rezervă. Pe mine nici nu puteau să mă promoveze, pentru că originea socială nu îmi permitea, când s-a comunitizat statul Român.
Domnule căpitan, aș dori să vă adresez o altă întrebare: în timpul bombardării Bucureștiului, în 1944, ați trăit niște momente dificile, când numărul răniților care veneau în spitale și aveau nevoie de ajutor, era mai mare decât posibilitățile de asigurare a supraviețuirii lor, iar atunci trebuia să decideți pe cine salvați și pe cine nu. Cum v-a marcat această experiență?
Primul bombardament m-a surprins aici în casă. Veneam de la examenul de chirurgie al profesorului Iacobovici, fusese un fel de exercițiu de alarmă pe la orele 11 și am crezut că este același exercițiu când au început sirenele. Stăteam chiar în locul acesta când au început să bubuie, să se scuture casa și să se audă avioanele pe sus. Am deschis ferestrele și m-am dus în curte. Și atunci, într-adevăr, a fost un masacru absolut inutil al Bucureștilor. Iar al doilea bombardamanet m-a surprins la spitalul Colentina, unde s-a făcut un fel de covor de bombe ca să acopere Gara de Est, fiindcă pe vremea aceea nu se țintea cum se țintește acuma. Se vedea unde este obiectivul, se izola zona și toată zona se rădea. Atunci s-a întâmplat la camera de gardă o scenă care m-a marcat pe toată viața. Să știți că nimic nu este mai greu decât să trebuiască să hotărăști dacă pacientul ăsta va muri, sau celălalt. Să depindă de tine, chestia asta.
Încă vă amintiți și v-au rămas în memorie aceste amintiri...
Da, este cel mai urât lucru din viața mea.
Răsplata pe care v-a dat-o medicina a constat în faptul că ați putut vindeca oameni. Ca un bilanț general, la sfârșit de activitate știți cam câți oameni ați salvat de la moarte în carierea dvs?
Nu, imposibil. Dar, pot să spun că nu numai aceasta a fost satisfacția mea, că am salvat oamenii. Sunt oameni care poate că nu i-am putut vindeca, dar le-am putut ușura suferințele. Sunt oameni cărora le-am ușurat chiar posibilitatea de a muri în condiții mai umane. Și medicina mi-a mai dat o altă satisfacție, cealaltă, cercetarea științifică. Adică am putut să cercetez anumite aspecte ale activității sistemului nervos, ale procesului de îmbătrânire, și acesta a fost unul dintre salariile vieții mele. Deși eram izolat, pentru că din cauza originii sociale nu puteam să fac parte nici din învățământ, nici din institutul de cercetare. Cu toate astea am făcut ceretare și am avut acest noroc absolut întâmplător, să mă axez pe problemele de cibernetică, ce nu necesitau laboratoare. Deci, am putut să le fac în condițiile de ostracizare în care eram, până când m-am afirmat și pe urmă mi s-a dat voie să și călătoresc foarte mult.
Știu că secretul dumneavoastră, după cum ați afirmat a fost întotdeauna munca, disciplina și maeștrii. Ținând cont de bogatul dumneavoastră CV, de activitatea didactică dar și de cea publicistică, cu peste 300 de lucrări științifice și 33 de cărți și monografii, de antropologie culturală, din diferite domenii medicale, de cibernetică și de istorie, îmi revine în minte o întrebare: cum ați reușit să scrieți si să produceți atât, ținând seama de domeniile deosebite în care ați lucrat?
Încă lucrez 4-5 ore pe zi și acum, deși sunt un om în vârstă, un om bolnav, abia mă deplasez, dar stau vreo 4-5 ore la calculator și scriu. Citesc, scriu, compilez și îmi pregătesc conferințele, cursurile și iconografia pentru cursuri și conferințe. Acum două zile am fost la Salonic pentru o conferință.
O mare parte a opiniei publice vă recunoaște ca istoric. De ce această confuzie, ținând cont de faptul că activitatea dumneavoastră principală a fost în domeniul medicinii, pe când cea legată de istorie a avut legătură strictă doar cu pasiunea pentru aflarea adevărului istoric.
Pentru faptul că presa este cea care m-a prezentat publicului, mai degrabă, pentru activitatea mea culturală – istorică și spirituală, că m-am implicat și în istoria bisericii și mai puțin am fost prezentat pentru activiatea mea medicală. Este o creare a unei imagini făcută de către mediile de informare, nu atât presa scrisă, cât televiziunea.
Cum priviți în urmă la viața prin care ați trecut, plină de urcușuri, dar și de unele coborâșuri? V-au marcat profund aceste experiențe?
Eu sunt o fire foarte optimistă. Așa am fost eu construit genetic și atunci, ori de câte ori mi s-a întâmplat ceva rău am zis că „lasă că o să fie ceva bun”. Și așa s-a și întâmplat. De fiecare dată când mi s-a întâmplat ceva rău am transformat totul în pozitiv. Am fost dat afară din învățământ, am nimerit pe cibernetică și mi s-a deschis un drum pe care altfel nu l-aș fi urmat. Am fost dat afară din spital, am nimerit la policlinică, unde am întâlnit-o pe soția mea. Și așa mai departe. Întotdeauna am avut în urma unui necaz o răsplată, care nu ar fi venit dacă necazul acela nu s-ar fi produs. Așa că optimismul meu s-a justificat.
Poate fi considerată această gândire pozitivă secretul tinereții fără bătrânețe?
Nu cred. Cred că secretul constă într-un singur lucru: am avut o zestre genetică bună. Părinții longevivi, bunicii longevivi, străbunicii longevivi. Suntem longevivi în familia noastră. Am avut o viață regulată, nu mi-am pierdut nopțile, nu am consumat droguri, nu am făcut excese de nici un fel și, în fond, am fost protejat de lucruri catastrofale.
Modul de a gândi al oamenilor, de a relaționa, diferă în funcție de locul în care s-a născut și în care trăiește fiecare? Gândesc românii diferit față de alte naționalități? Cum se face că unele popoare sunt mai meticuloase în timp ce altele sunt la capătul opus?
Trebuie să ne ferim de generalizări din acestea, care sunt mai mult de presă decât de cercetare științifică. Trebuie făcută o cercetare antropologică clară, dar, într-adevăr sunt unele culturi care pun accentul pe partea metafizică a lumii, alte culturi care pun accentul pe partea pragmatică. Unele culturi sunt minuțioase, implică o disciplină de viață mai mare, altele sunt mai liberale, mai puțin controlate. Dar, depinde și de evoluția mentalităților, evoluția însăși a substratului cultural pe care îl creează elitele, și, bineînțeles contextul istoric.
Despre minte am aflat lucruri interesante. Ce ne puteți spune despre suflet? Poate fi el studiat. Cum reușiți performanța să împăcați activitatea și gândirea științifică cu deschiderea spre orizonturile spiritualității? Cum de o personalitate preocupată de știință reușește să meargă la biserică timp de peste 5 decenii, duminică de duminică?
În primul rând eu m-am ocupat de suflet foarte mult, din punct de vedere cultural, din punct de vedere teologic, din punct de vedere spiritual. Și am scris chiar două cărți, una chiar în timpul regimului comunist. În 1981 am publicat o carte „Anatomiștii în căutarea sufletului”, în care introduc modelele de explicare a activității psihice, dar și pe cele religioase, însă, folosind metoda istorică. A trecut prin furcile caudine ale cenzurii de atunci. Cartea a fost foarte căutată, în special, pentru aspectele acestea spirituale.
În al doilea rând, eu fac parte dintr-o familie care a fost foarte religioasă, în care am primit o educație de așa natură, încât niciodată, și asta le spun și la curs studenților, n-am considerat că trebuie să existe un antagonism între științe, activitatea spirituală și religie, ci doar o complementaritate. Chiar și acum scriu o carte despre acest subiect și, printre altele, abordez unele aspecte cum ar fi de exemplu, evoluționismul. Evoluționismul este un concept științific, pe care unele biserici le resping. Creaționismul este o viziune a bisericilor pe care știința îl respinge. Există posibilitatea de a găsi un drum care să le împace pe amândouă. Eu am fost de această părere și uite că m-a ajutat și nu am găsit niciodată în mintea mea un conflict între părerile care sunt de origine strict științifică și părerile care sunt teologice, pentru că am găsit întotdeauna posibilitatea să le împac.
Domnule doctor, sunteți unul dintre fondatorii neurociberneticii în Europa. Ați studiat timp de 65 de ani cum funcționează mintea omului. Care sunt secretele unei minți cât mai sanătoase?
Sunt două: o determinare genetică, fiindcă dacă nu ești înzestrat de la Dumnezeu, degeba, iar a doua e să ai norocul, în existența ta, să vii în contact cu oameni care să te formeze: familia, în primul rând, școala și, poate, conjunctura vieții să te pună în situația în care să vii în contact cu personalități. Eu am avut norocul să provin dintr-o familie care s-a preocupat de mine, am avut profesori și meditatori foarte buni, iar în profesiunea medicală am avut mari maeștrii de la care am avut ce învăța.
Iar când sufletul nu este în concordanță cu mintea? Când mintea vrea una și sufletul vrea altceva, ce e de făcut?
Mergem la doctor, la psihiatru! Rupturile acestea interne se întâmplă și istoria marilor personalități este destul de plină cu persoane, care au trecut prin crize mari existențiale, în legătură cu conflictele între convingerile pe care le aveau și realitățile pe care le descopereau. Dar asta este natura umană.
Domnule academician, știu că va pasionează tehnologia, după cum am văzut erați în fața laptopului, mai devreme, și mai știu că nu ezitați să folosiți tehnologia în orice moment. Chiar am citit că internetul este unul dintre prietenii dumneavoastră și că nu prea obișnuiți să scrieți de mână, ci doar la calculator. Care considerați că este partea frumoasă a internetului? Există și un negativă?
Internetul este un lucru care a apărut absolut neprevăzut. Am luat parte la toate congresele mari de la începutul informaticii. Nimeni, nici măcar sub formă de ipoteză sau Sience Fiction nu a pus problema unui internet. Internetul este un lucru extraordinar care a schimbat cu totul infrastructura culturii noastre și care este, ca toate lucrurile acestea mari cu două fețe: una pozitivă și una negativă. Eu m-am axat pe cea pozitivă, adică este o sursă, în primul rând, de informații. Vă imaginați acum, eu, care mă deplasez așa de greu în momentul de față, ce nenorocit aș fi fost neputând să merg în biblioteci, neputând să merg în institutele de cercetare. Așa că acasă stau și pot să citesc, să găsesc publicații, să găsesc ultimele știri, să comunic cu oamenii de știință prin e-mailuri, să le trimit articolele mele. Există o posibilitate de informare extraordinară, cu condiția să ai suficient spirit critic, să nu crezi că tot ce zboară, se mănâncă.
Asta ar însemna ca toată Biblioteca Academiei să fie și ea pe internet. Există un proiect, „daco-romanica”, în care noi am făcut o solicitare și acum revista noastră poate fi consultată chiar pe internet.
Eu am văzut lucrul ăsta, la o universitate din Singapore, unde toată biblioteca era pusă electronic. Studenții se duceau acolo, își luau cartea, vedeau ce vor să facă și dacă voiau să copieze ceva plăteau o taxă. Dar, în orice caz, erau acolo și aveau acces la toate cărțile din bibliotecă pentru că le găseau în format electronic. Eu cred că acesta e viitorul și dintr-un motiv foarte simplu: oamenii au acces mai ușor la un mediu informatic și mai rapid și, în plus, nu mai ocupă atâta spațiu. Eu a trebuit să golesc garajul, să îl umplu cu cărți.
Spuneați cândva că dacă într-o carte găsești măcar o idee care să-ți folosească, înseamnă că e o carte bună. La 95 de ani, încă mai găsiți cărți cu idei bune din care să învățați câte ceva?
Sigur că da și nu trebuie să te sfiești niciodată să înveți de la cineva, chiar dacă ți se pare că este mic, că e prea tânăr sau fără experiență. Asta am învățat de la profesorii mei, care atunci când puneau un diagnostic se sfătuiau inclusiv cu surorile medicale. Orice om poate să aibă o idee bună.
Sunteți cel care ați introdus rețeaua de geriatrie în România. Chiar dacă exista Institutul de Geriatrie, pe care l-a înființat Ana Aslan, dumneavoastră sunteți cel care a avut meritul de a introduce în România geriatria ca specialitate medicală. Ce ne puteți spune despre acest lucru?
Datorită progreselor mari pe care le-a făcut medicina pe de o parte, igiena, habitatul și condițiile de viață, media de viață a omului s-a prelungit foarte mult. Bătrânețea nu mai este o excepție, cum era pe la începutul secolului al XX-lea, unde media de viață era undeva la 50 de ani, ci în zilele noastre a devenit un lucru normal. Această populație vârstnică are modul ei special de a fi abordată, bolile caracteristice, tratamentele specifice, astfel că era nevoie de o rețea care să se ocupe de vârstnici. Rețea însemnând nu numai doctori formați la o catedră și cu niște cursuri speciale, dar și cabinete de consultații și spitale. Acesta a fost visul meu și am reușit să îl îndeplinesc.
Conduceți Centrul Internațional Antidrog și pentru Drepturile Omului. Aș avea o întrebare legată de consumul de droguri. Acesta distruge mintea, personalitatea umană și chiar duce la ruinarea acesteia. Ați spus acest lucru în nenumărate rânduri. În ceea ce privește consumul de droguri, s-au mai îmbunătățit lucrurile între timp?
Nu, din contră, s-au înrăutățit. Dar asta nu e vina nimănui. Presiunea internațională asupra noastră este foarte importantă. Gândiți-vă că în regimul comunist nu era nici un interes să se vândă droguri aici. Populația era săracă, iar riscurile de a introduce droguri într-o țară cu regim polițienesc sunt foarte mari și atunci nu a fost interesant. După căderea comunismului, evident că cei care fabrică și difuzează drogurile au forțat ușile și au pătruns la noi. Din 1989 până acum se observă o creștere treptată a consumului de droguri. Nu depășim consumul de droguri al celorlalte popoare europene, dar de unde nu aveam aproape nimic, acum începem să ajungem la nivelul celorlalte țări de pe continent, ceea ce este foarte rău pentru țara noastră. Acest consum de droguri nu ne deranjează fiindcă oamenii umblă după droguri ca să își creeze momente de bucurie, de plăcere, halucinații și așa mai departe, ci ne deranjează fiindcă deteriorează. Așa cum am spus, deteriorează omul din punct de vedere biologic, psihologic și îl ruinează total din punct de vedere social.
Ce părere aveți despre legalizarea drogurilor în alte țări, cum ar fi de exemplu Olanda, Cehia, Spania, etc?
Dar este vorba despre legalizarea nu a unor droguri, ci este vorba de legalizarea marijuanei. Drogurile celelalte nu sunt legalizate. Pentru moment, încă nu și-au pierdut mintea complet. Cred că este foarte riscant, nu pentru că marijuana ar fi mai periculoasă decât tutunul, care și el produce niște catastrofe foarte mari, dar marijuana deschide porțile spre apetitul pentru droguri. Este un fel de preludiu pentru cei care au, în special, gena respectivă, să se apuce de consumul de droguri. Așa că eu aș fi de părere să fie interzise mai departe. Pericolul tutunului e mult mai mare: cancerul. Arteritele astea grave… în fiecare an, nici nu știăi câte picioare se taie din cauza tutunului. Este un toxic foarte mare, dar este protejat pentru că reprezintă un venit național important și foarte multă mână de lucru.
Valorile care sunt prețuite acum sunt aceleași cu cele de odinioară sau s-au schimbat?
Da, s-au schimbat. Au devenit mult mai puțin idealiste și mult mai pragmatice. Oamenii umblă după rezultate pozitive, umblă după bani, umblă după avantaje materiale și mai puțin după satisfacții de ordin intelectual, ceea ce a făcut ca întreaga cultură să fie sărăcită. De altfel și programele școlare, dacă observați, s-au orientat, din cauza birocrațiilor din Uniunea Europeană, către o pragmatizare a învățământului. Nu avem nevoie de oameni culți, nu avem nevoie de oameni cu deschidere către spiritualitate, avem nevoie de oameni care să știe să rezolve anumite probleme tehnice, să știe să strângă într-un anumit fel șuruburile. Nu e nevoie să discute diferențele dintre Platon și Socrate.
Dar nivelul de pregătire al studentului de acum diferă față de nivelul de pregătire al studentului de acum 50 de ani?
Da, diferă, pentru că pregătirea în liceu era mai solidă. Altfel, la universitățile care sunt serioase învăță studenții care sunt buni. Se pun cu burta pe carte fiindcă își dau seama că profesiunea este foarte importantă. Eu vorbesc de profesiunea noastră, de medic. Nu pot să vă spun ce se întâmplă în alte părți, dar în general, dorința studenților nu este atât de mare de a ști și de a cunoaște realitățile lumii, cât aceea de a-și însuși o profesiune din care să facă bani cât mai repede.
Ați prins perioada din regat, stalinism, comunismul naționalist și, bineînțeles, capitalism. Care a fost perioada care s-a mulat cel mai mult pe gustul dumneavoastră și care a fost la capătul opus?
Cea mai bună a fost cea din copilăria mea, adică monarhia constituțională cu Constituția din 1923. Și într-un fel acceptabil, în condițiile internaționale de atunci, nici dictatura lui Carol al II-lea nu a fost chiar așa de șocantă. Ceea ce a fost foarte grav este regimul comunist, dar nu cel al lui Ceaușescu, ci mai ales cel al lui Gheorghiu-Dej. Acela a fost cel mai oribil regim, în care au fost distruși, omorâți gratis oameni pentru simplul fapt că erau elite și reprezentau ceva care putea permite românismului să se afirme.
În curând o să împliniți 95 de ani, așa că vă rugăm să ne dați voie să vă urăm mulți ani sănătoși! Cum vă simțiți la vârsta aceasta și ce proiecte de viitor aveți?
Cu mintea mă simt bine, energie am, mă deplasez foarte greu, am un reumatism la picioare care mă impiedică să mă deplasez foarte mult, dar continui să lucrez, scriu cărți, fac conferințe, îmi țin cursurile, conduc institutul, iau parte la manifestări în țară și chiar și în străinătate. Nu mă las doborât de vârstă.
Pentru că a venit vorba de vârstă, Revista Frontiera a împlinit la 1 aprilie, 98 de ani de existență, fiind martoră a acestui secol de istorie zbuciumată, în care au fost consolidate frontierele României. Dorim cu această ocazie să vă înmânăm o copie după primul său număr apărut în 1920 și câte un exemplar din ultimile apariții.
Vă mulțumesc mult, apreciez demersul dumneavoastră publicistic, și pot să vă mărturisesc sincer că aveți o revistă chiar foarte interesantă. Vă urez și eu, la rândul meu viață lungă și la cât mai multe apariții!
În încheiere, domnule Academician Doctor, vă mulțumim mult că ați acceptat invitația noastră de a ne acorda acest interviu și v-am ruga, să transmiteți străjuitorilor frontierelor României câteva cuvinte!
Vă dau cuvântul meu, pornit din sarcinile pe care mi le-am luat împotriva drogurilor: îi rog pe toți polițiștii de frontieră să fie cu ochii în patru. Nu îmi e frică de conspiratori, nu îmi e frică de teroriști, nu îmi e frică de contrabanda la frontieră. Pentru mine, groaza cea mai mare este pătrunderea drogurilor în țară. Așa că, rugămintea mea este ca să ne ajutați și ne feriți de această catastrofă, că dacă se generalizează poate duce până la dispariția speciei umane.
Vă mulțumim mult și vă asigur, în numele colegilor mei, că vom face tot ceea ce depinde de noi pentru a împiedica extinderea acestui flagel.
