În ziua de 24 iulie 1864, domnitorul Unirii și al reformelor, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), a semnat Decretul Domnesc nr. 892, prin care a dispus:
„(...) Luând în considerație avantajele ce aduce sistemul după care se află organizați grănicerii de dincoace de Milcov, prin care se va unifica organizarea puterii armate în toată România.
Am decretat și decretăm:
Art.1. Se înființează în România de peste Milcov grăniceri organizați și administrați ca cei de dincoace de Milcov.”
Acest text a stat la baza unificării oficiale a forțelor militare de apărare a frontierelor de stat. Pentru prima dată unificarea grănicerilor era reglementată legislativ, general, în Principatele Dunărene după Unirea din 1859.
Acest decret a reprezentat o etapă însemnată pentru formarea unităților militare care trebuiau să apere hotarul noului stat apărut în Europa prin unirea Moldovei cu Valahia la 5/24 ianuarie 1859.
Dar nu era prima lege prin care grănicerilor li se acorda o atenție specială. În acel moment ei erau în număr de cca.12.000 de militari, reprezentând o forță a statului.
Încă din anul 1849, din timpul domnitorului Barbu Știrbei în Valahia, grănicerilor li s-a dat un drapel tricolor în care culorile erau dispuse orizontal. În jumătatea de sus a drapelului era culoarea roșie. Ea trebuia să reprezinte sângele vărsat de români, mai mult ca apa ploilor pentru apărarea pământului românesc. În partea de mijloc, tot orizontal era dispusă culoarea galbenă, bogăția în grâu și în poame a pământului românilor și, în fine, în partea de jos exista culoarea albastră, reprezentând cerul senin, care bucura ochii românilor.
După unirea politică a urmat unirea administrativă, a instituțiilor statului. Această nouă stare de lucruri a fost relevată și prin însemnele noului stat. Unul dintre cele mai importante era drapelul. Având în vedere că drapele unităților militare purtau cifrul (cifra) domnitorului, s-a considerat îndreptățit că trebuie să se conceapă un nou steag. Acesta trebuia să reflecte noua realitate: România unită. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și guvernul său au decis ca noile drapele, cu noile însemne ale României să fie înmânate într-o ceremonie solemnă unităților militare la 1/13 septembrie 1863. Acestea erau convocate pentru manevre comune în tabăra de la Cotroceni, pe câmpul de instrucție al batalionului de geniu. Finalul perioadei de instrucție coincidea cu aniversarea luptei din Dealul Spirii din 1/13 septembrie 1848. Atunci fusese un moment de glorie al unităților militare române, dar în același timp unul neplăcut pentru armata otomană. Ca urmare, din considerente diplomatice, s-a insistat că înmânarea noilor drapele armatei României ar avea legătură cu data de 30 august, ziua onomastică a domnitorului (Sf. Alexandru). Dar toată lumea știa ce se aniversează de fapt.
Ceremonia avea să fie înălțătoare. La ea au participat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, guvernul, Curtea de Casație, clerul înalt și un numeros public. Monitorul Oficial din 2 septembrie 1863 ne face și pe noi, astăzi, martori ai evenimentului înmânării noilor drapele unităților militare ale României, între care erau și cele de grăniceri la loc de cinste.
Așa cum preciza generalul P. V. Năsturel,
„Drapelele înmânate la 1 septembrie 1863, aveau pânza de mătase tricoloră, iar tricolorul este dispus orizontal și anume: sus roșiu, la mijloc galben, iar jos albastru; fiăcare fășiă are 300mm, lărgime și 1m,160 lungime, astfel că întregul drapel are 900mm lărgime și 1m,160 lungime; pe margine este înconjurat cu ciucurași de aur (franșiuri); pe ambele fețe se află inscripțiuni identice, cu litere de aur umbrite cu negru:
- pe fășiă roșie: ROMÂNIA,
- pe fășiă galbenă: 1-iul Regiment de (sau 2-a Legiune de),
- pe fășiă albastră: Lăncieri (sau Dorobanți, ori Linie, Geniu, Artilerie, Pompieri-n.n.) în cele 4 colțuri și înconjurat cu ramuri de lauri, se află numărul Regimentului, Batalionului sau Legiunii; în vârful prăjinii se află aquila napoleoniană așezată pe un cartel cu devisa Honor et Patria, și având în cioc o cruce; sub aquilă este legată o cravată albastră, singurul semn care reamintește disposițiunile tractatului de la Paris ”.
În anul 1874, în timpul domniei principelui Carol, au fost înmânate drapele noi armatei. De data aceasta, benzile drapelului roșu-galben-albastru au fost dispuse vertical. Pe hampă, care avea o înălțime de 3,14 m, a fost pusă banda albastră, în mijloc banda galbenă și în exterior banda roșie .
În timpul războiului pentru cucerirea Independenței, 1877-1878, grănicerii s-au evidențiat în lupte datorită instrucției lor speciale. Ei au fost primii care au participat, cu succes, la cucerirea redutei Grivița. Marele duce Nicolae al Rusiei a adresat o telegramă Principelui Domnitor al României Carol I prin care a cerut urgent un ajutor în luptă pentru înfrângerea rezistenței armatei turce comandată de mushir-ul (mareșalul) Osman Pașa. Imediat trupele de grăniceri români au trecut la atac. Meritele lor au fost deosebite, căci au reușit să cucerească fortificațiile turcești de la Grivița, de la Plevna și, apoi, pe cele de la Rahova.
La 19 februarie/3 martie 1878 în localitatea San Stefano de lângă Istanbul s-a încheiat tratatul de pace între Sublima Poartă și Imperiul Țarist. Rusia a încercat să ia mai mult decât i se cuvenea. Atunci au intervenit marile puteri. În lunile iunie și iulie 1878 la Berlin au convocat un congres, finalizat prin tratatul omonim. Marile puteri au impus Imperiului Țarist să accepte împărțirea Europei așa cum o doreau. Ca urmare a eforturilor deosebite ale grănicerilor, România a reușit să-și câștige independența și, din anul 1881, să se proclame regat, situație care i-a permis principelui Carol I la 10 mai 1881 să se încoroneze ca rege iar soția sa, principesa Elisabeta – regină. Grănicerii au trebuit să își mărească numărul și să își perfecționeze metodele de instrucție, deoarece în urma Războiului pentru cucerirea Independenței Patriei la teritoriul existent până atunci se alăturase și Dobrogea. Ea aducea teritoriului României ieșirea la mare. Era foarte importantă deoarece permitea țării noastre să își deschidă mult legăturile cu exteriorul. În schimb, I s-a impus prin tratatul de la Berlin să piardă cele trei județe din sudul Moldovei de răsărit – Cahul, Bolgrad și Ismail.
Situația nu s-a liniștit. În lume au continuat agitațiile pentru un nou război pentru reîmpărțirea lumii. În 1914 a izbucnit Primul Război Mondial. Pretextul l-a constituit asasinarea moștenitorului tronului Austro-Ungariei. Se formaseră două coaliții care aveau să lupte una împotriva alteia. Din primele zile s-a văzut că planul de luptă al Germaniei a eșuat. În 15 august 1916 România a intrat în război. Urmărea eliberarea teritoriilor locuite de români și ocupate de străini. În atacul liberator un rol extrem de important l-au avut trupele de grăniceri sub conducerea generalului David Praporgescu și a colonelului Ion Dragalina, trupele române au înaintat adânc în Transilvania, până la orașul Sebeș. Pe Valea Jiului, trupele române conduse de generalul Ion Dragalina au aplicat un plan deosebit de bun pentru înaintare în sud-vestul Transilvaniei. Nu au reușit. Armata austro-ungară a fost ajutată de armata germană. Armata română a trebuit să se retragă în Moldova. Oștirea rusă nu a dat ajutorul așteptat. În marile bătălii din vara anului 1917 la Mărăști, Mărășești și Oituz, armata română a obținut succese strălucite. A blocat înaintarea Puterilor Centrale. Dar armata română și populația au fost lovite atunci de epidemii – de tifos exantematic și de holeră. În toamna anului 1918 au fost decimați și de manifestări ale „gripei spaniole”. Pierderile umane au fost uriașe nu doar din cauza luptelor, ci și din cauza situației sanitare. În general în timpul Primului Război Mondial, din cauza gripei spaniole se consideră că au pierit 51 milioane de oameni, adică mai mulți decât cei morți din cauza luptelor. România a fost însă lovită și de alte epidemii.
La 11 noiembrie 1918 Germania a capitulat.
La 1 decembrie 1918, prin adunarea populară plebiscitară de la Alba Iulia, întreg poporul român eliberat de ocupație decisese să se unească, să formeze România Mare. Trebuiau reunite într-un tot teritoriile care până atunci fuseseră ocupate de puteri străine.
Articolul 1 al Rezoluției din 1 Decembrie 1918 a Adunării de la Alba-Iulia dispunea:
„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
Cel care a citit rezoluția de unire, Ștefan Cicio-Pop, a încheiat cu urarea: „Trăiască România Mare de la Nistru si până la Tisa!”.
Dar un grup de români a protestat, strigând „pe noi cui ne lăsați??”. Era un grup de maramureșeni din jurul Mănăstirii Peri. Acolo era un vechi centru de viață și de cultură românească. Și românii de acolo, din Maramureșul de dincolo de Tisa, cereau unirea cu patria-mamă. Ei au afirmat că ei nu erau la Alba Iulia pentru a stabili hotarul pe Tisa, ci ca să împingă hotarul până la granița Galiției, așa încât România să cuprindă între hotarele ei și Maramureșul românesc de peste Tisa.
Ștefan Cicio-Pop a lămurit situația. El a precizat la Alba-Iulia că declarația „pâna la Tisa” se referea doar la ținuturile românești aflate anterior sub stăpânirea Ungariei. În privința ținuturilor românești dinspre Galiția, deși erau situate dincolo de Tisa, și ele se uneau cu România prin voința exprimată la Alba-Iulia. Din piepturile tuturor celor prezenți s-a ridicat strigătul „Trăiască România Mare de la Nistru și până dincolo de Tisa!".
Trebuie remarcat că mulți dintre cei care au strigat „România de dincolo de Tisa” purtau vechile uniforme ale grănicerilor români care cunoșteau bine situația. Dorința lor exprimată cu glas tare nu s-a împlinit atunci și nici mai târziu. Cehoslovacia, stat inexistent până în 1918, a profitat de situația internațională de după Primul Război Mondial, de anumite complicități și simpatii și, deși linia de demarcație semnată de armatele cehoslovace și române era cu totul alta, a preluat aceste teritorii românești, iar mai târziu au ajuns la Ucraina.
Abia în anul 1920 corpul grănicerilor români, sub conducerea generalului Ștefan Ștefănescu, s-a reorganizat. El a fost împărțit de asemenea manieră încât să apere toate provocările de la graniță. Grănicerii români au putut să respingă în anul 1924 provocarea de la Tatar-Bunar. Apoi tot grănicerii români au respins acțiunile urmașilor comitagiilor bulgari care se infiltraseră în România și creaseră o serie de baze de comandă în interiorul țării. Pot aici să citez bazele din apropierea Gării de Est. Din păcate nu s-a acționat suficient de rapid și de eficace împotriva tuturor acestor provocatori. Li s-a permis chiar să creeze o școală bulgărească în București. Maghiarii, la rândul lor, au creat o serie de centre provocatoare în Transilvania. Ei foloseau ofițeri unguri care prin femei românce, vânzătoare de plăceri, ofereau date culese de la ingineri asupra liniei de fortificații Carol, care se construia în vestul țării. Inutil au fost oferite informații precise pentru localizarea acestor spioni ai statului maghiar.
Serviciile de contraspionaj românești nu au acționat. Singurii care au luat o serie de măsuri în vederea contracarării acțiunilor anti-statale din zona graniței, a celor care se ocupau de spionaj împotriva României au fost grănicerii. Pot da ca exemplu faptul că în anul 1940 pe granița din apropierea orașului Botoșani, unul dintre ofițerii români, profesorul C. Nuțu, a atras atenția asupra existenței unor spioni sovietici, parașutați în zonă. Cu toate acestea, comandantul grupului, maiorul Vișinescu, nu a acționat în niciun mod. Dimpotrivă. A lăsat ca grupul de trupe de desant, venit în zona Botoșanilor, să fie primit bine de populație, unde erau case care trebuiau să-i găzduiască. Grănicerii români au fost între primele unități care au acționat rapid și eficace pentru eliberarea Basarabiei. Tot aceste trupe au fost între primele care au luptat pentru cucerirea și eliberarea orașului Odesa. Grănicerii au fost între cei care au dezvăluit complotul care se punea la cale pentru aruncarea în aer a comandamentului român din oraș. Ei au putut să procedeze astfel deoarece, lucrând în zona graniței, cunoșteau limba și au înțeles ce vorbeau între ei localnicii. Înaintarea către sud, către Cotul Donului, unde au luptat trupele române sub comanda generalului Petre Dumitrescu, grănicerii s-au dovedit a fi trupe de elită. Ele au știut, alături de unitățile regimentului 1 Artilerie grea Craiova, să îi blocheze pe sovietici, care pregăteau atacul împotriva Stalingradului. Aici trebuie precizat, o dată în plus, că românii au luptat la Cotul Donului și nu la Stalingrad. Trupele de grăniceri au reușit să se întoarcă în țară, cu mari pierderi, în 1944, fiind adesea ferite de generalii lor în a da lupte inutile. În 1947 s-a trecut la reorganizarea trupelor de grăniceri. Intervenind comandamentul sovietic, trupele de grăniceri au fost trecute fie sub comanda Ministerului Apărării, fie sub comanda M.A.I. Abia în anul 2001 s-a stabilit data de 24 iulie drept zi de celebrare a Poliției de Frontieră prin OUG nr. 104/27 iunie 2001 și în acest fel s-a recunoscut opera unificatoare care a debutat în mod oficial în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
prof. univ. dr. Radu Ștefan Vergatti
