Data de 24 iulie reprezintă o zi de sărbătoare pentru întreaga Poliție de Frontieră din România, când membrii ei se întâlnesc unii cu alții, camarazii discută şi-şi amintesc faptele bune şi greşelile care nu trebuie repetate. Se întărește astfel confreria tuturor poliţiştilor de frontieră.
Cum s-a ajuns la această fraternitate şi unitate, formată în timp de poliţiştii de frontieră?
Ca profesor de istorie, care am participat de mai multe ori la sărbătorirea Poliţiei de Frontieră, voi încerca să răspund repede, în puţine cuvinte la această întrebare, căci am un duşman neiertător – timpul.
De mult, în anul 1520, în timpul în care în Ţara Românească domnea principele cărturar Neagoe Basarab (1512-1521) şi în Transilvania era principe Ioan Zapolya şi rege al Ungariei (1516-1540), (Ioan Zapolya a ocupat tronul de rege al Ungariei după ce Vladislav II Jagello (Ullah) a fost omorât în lupta de la Mohacs din 1516), s-a format o comisie de mari boieri valahi şi de nobili din Transilvania care au stabilit hotarul nordic al Ţării Româneşti pe crestele Carpaţilor, la vest de Râul Olt, până la Dunăre (cursul din Ungaria). Prin delimitarea acestei graniţe, Valea Jiului a intrat în stăpânirea Ţării Româneşti, dealtfel ca şi Râul Fratelui şi Râul Vadului din Ţara Făgăraşului.
Ceva mai târziu, în timp ce tronul Moldovei era ocupat în prima sa domnie de domnul Petru Rareş (1527-1538), s-a ajuns şi la stabilirea hotarului dintre această ţară română şi Principatul Transilvaniei. Stabilirea exactă a hotarului a fost extrem de importantă, deoarece principalul venit din visteria statului provenea din taxele plătite de aceia care făceau negoţ. Cum Ţara Românească şi Ţara Moldovei aveau o poziţie geografică ce impunea ca drumul către marile emporii Edirne şi Constantinopol să treacă prin teritoriul lor şi taxele comerciale erau permanente. Se plătea la trecerea hotarului, a podurilor şi a vadurilor, la folosirea drumurilor amenajate, la poposirea în târguri şi în hanuri. Toate aceste locuri trebuiau păzite cu grijă.
Încă din Evul Mediu s-a stabilit ce sate mari erau obligate să dea o parte dintre locuitori pentru a face serviciul de grăniceri, de paznici ai hotarelor şi ai locurilor de trecere. Satele erau obligate să-i întreţină pe cei care erau înregimentaţi ca grăniceri, să le asigure hrana, uniforma. Aceasta era compusă din portul obişnuit – opinci, iţari, cămăşi, brâu în care-şi puneau amnarul, tutunul şi banii şi o vestă din blană de miel. Pe cap purtau o pălărie cu boruri mici numită clop. Iarna aveau haine lungi din lână sau blană de oaie, iar pe cap purtau căciuli tot din blană. Erau înarmaţi cu suliţe, pumnale, buzdugane, arcuri cu săgeţi. După apariţia armelor de foc, au fost înarmaţi cu pistoale, puşti şi tunuri uşoare. În multe cazuri, grănicerii aveau cai cu care puteau să-i urmărească pe contrabandişti.
Această organizare a grănicerilor numiţi potecaşi, deoarece umblau pe potecile ştiute de ei, sau pichetaşi – deoarece în zonele de munte aveau pichete de unde supravegheau zona de hotar, s-a păstrat în tot lungul Evului Mediu. Aşa cum arătau potecaşii în secolul al XVIII-lea se vede într-un monument de artă şi istorie ecleziastică, Biserica Potecaşilor din cătunul Vioreşti din satul Goruneşti, comuna Slătioara, Judeţul Vâlcea. Pe paramentul exterior al acestei biserici din zid cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, sub streaşină, pe trei laturi – în nord, în sud şi în est – se găsesc pictaţi potecaşi călare. Această pictură arată că potecaşii erau înzestraţi şi cu cai, cu care puteau să-i urmărească pe cei care încălcau legea, nu plăteau taxele comerciale, principalul venit al visteriei. Dacă se priveşte condica de venituri şi cheltuieli din timpul domnului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), este evident că cele mai mari venituri veneau în visterie din taxele comerciale, nu din produsele agricole, cum s-a susţinut uneori în mod greşit. Biserica Potecaşilor a fost ctitorită de vătaful de plai Ion Viorel în 1784 şi preînoită de vătaful de plai Ion Urşanu. Pictura datează din 1807. Potecaşii pictaţi călare – unii cu barbă, alţii cu mustăţi, mai tineri, mai vârstnici, au în dreptul lor scris de pictor numele pe care-l purtau. Au uniformă albă, apropiată de portul rural, cu tunică cu mâneci lungi, bordată cu o blană neagră, pantaloni largi, în picioare poartă opinci, iar pe cap - cuşmă din blană. Caii lor mândri sunt mânaţi disciplinat. Este o biserică foarte frumoasă şi unică prin această frescă laică, specifică grănicerilor.
Altă amintire a celor care păzeau hotarul este păstrată de un toponim „Drumul Potecaşilor”. El face legătura între comuna Măldăreşti (Jud. Vâlcea) şi un modern refugiu turistic. Se păstrează pe o lungime de cca. 7 km, având mai mult aspectul de cărare care în trecut putea fi parcursă uşor de un călăreţ. Semnificativă este vecinătatea cu culele, adevărate fortăreţe.
În partea de sud a Ţării Româneşti unde hotarul era format de fluviul Dunărea, grănicerii proveneau tot din sate limitrofe. Ei aveau numele de cordonaşi sau cordunaşi. Dar această denumire avea să fie adoptată şi pentru alte sate de graniţă, indiferent că erau sau nu pe Dunăre, cum erau de exemplu cele din Judeţul Buzău (fost Saac) - Gura Teghii, Balabanu, Bratocea etc. - Satele erau pe „cordon”. Cordunaşii care păzeau graniţa pe fluviul Dunărea primeau cizme scurte din piele de bovină cu tălpi groase pentru a rezista la apă. Li se dădea postav să-şi facă pantaloni, tunici, mantale rezistente la apă. Aveau şepci vara şi căciuli iarna. Ei aveau bărci numite caice. În mod obişnuit acestea erau construite la Giurgiu pe un braţ numit Cama. Bărcile de obicei aveau opt sau zece vâslaşi şi opt sau zece marinari înarmaţi cu cange pentru a putea prinde vasele contrabandiştilor. Pe unele şeice erau şi tunuri deservite de un tunar sau doi. Fiecare din aceste vase avea un căpitan. Echipajul fiecărui vas primea o sumă de bani pentru a-şi cumpăra alimente. Cordonaşii care lucrau în zonele de margine primeau echipament obişnuit ca al potecaşilor.
Între pichetele cordunaşilor erau poteci de legătură, numite adesea linii şi sisteme de semnalizare - clopote, buciume, goarne, focuri etc. - care permiteau să se ţină uşor legătura între ele. Recrutarea se făcea uneori anevoie, în mod forţat. Tinerii din satele de pe cordon dădeau şi bani uneori pentru a nu fi recrutaţi şi încorporaţi. Tinerii care erau în unităţile de grăniceri erau uneori obligaţi să lucreze la drumuri şi la munci agricole pe moşiile statului. În schimb în locul lor, pentru pământul pe care aveau obligaţia să-l lucreze în sat, erau înlocuiţi de săteni.
Grănicerii erau instruiţi de căprari. Perioadele de instrucţie şi serviciu erau limitate în timp. După ce trecea perioada de instrucţie şi de serviciu pe graniţă, tinerii erau trimişi acasă, fiind schimbaţi cu o altă grupă din acelaşi sat care trebuia să fie instruită şi să efectueze serviciul de graniţă. Cu toate acestea, erau grăniceri permanenţi care păzeau continuu cât făceau serviciul militar hotarul, podurile, liniile, pichetele etc.
Pe Dunăre bărcile militare ale grănicerilor erau necesare căci în zona marilor bălţi - Balta Ialomiţei, Balta Brăilei - şi în Delta Dunării, lipovenii şi, de obicei, grecii foloseau semnale false pentru a duce la eşuare corăbiile negustoreşti. Apoi le jefuiau. Or, grănicerii aveau misiunea tocmai de a împiedica şi aceste situaţii şi de a face o poliţie de hotar.
Organizarea a fost relativ imuabilă până la Regulamentele Organice 1831-1832. Prin aceste legi date de administratorul Principatelor Dunărene, contele Pavel Kiseleff, s-a conservat şi puţin s-a îmbunătăţit organizarea grănicerilor în fruntea cărora au fost numiţi în 1848 ofiţeri proveniţi din rândurile marii boierimi: maiorul Christian Tell la Giurgiu, căpitanul Nicolae Pleşoianu la Islaz, căpitanul Cristofi la Calafat, căpitanul Caraxide la Cerneţi. În timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1856), s-a dat o lege în anul 1850 prin care unităţile de grăniceri urmau să treacă din întreţinerea comunităţilor săteşti de frontieră în aceea a statului. Dar alegerea lui Alexandru Ioan Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859) a dus la continuarea reorganizării unităţilor de grăniceri şi la unificarea acelora din Moldova şi din Valahia. În anul 1862 Alexandru Ioan Cuza a desfiinţat definitiv graniţa de la Focşani şi unităţile de grăniceri dintre principatele dunărene, mai ales că cele două unite căpătaseră în actele oficiale numele de România. Generalul Ioan Emanoil Florescu, de şcoală franceză, s-a ocupat de unificarea armatei, inclusiv a grănicerilor. A făcut-o folosind ca ajutoare şi ofiţeri francezi.
Împăratul Napoleon al III-lea, remarcând capacitatea domnului Alexandru Ioan Cuza, a căutat să-l folosească, pentru a putea deveni influent în sud-estul Europei. În acest sens, i-a scris lui Alexandru Ioan Cuza să formeze o armată de cel puţin zece mii de oameni şi să facă, cu ajutorul ei, o demonstraţie la Dunăre. În acest mod, împăratul francez avea pretextul de a spune că Sublima Poartă nu putea să guverneze România. Cerea independenţă pentru ea. Această scrisoare a lui Napoleon al III-lea către Al. I. Cuza a fost găsită şi citită de secretarul domnesc Dimitrie Sturdza. Acesta din urmă a luat scrisoarea, a dat-o consulilor Austriei şi Germaniei şi, chiar, reprezentanţilor Sublimei Porţi. Imediat, scrisoarea a fost transmisă presei şi publicată, în special, în ziare englezeşti. Domnul Alexandru Ioan Cuza a fost imediat informat. L-a pălmuit pe trădătorul Dimitrie Sturdza şi, în 1864, l-a alungat din palat. Dimitrie Sturdza, în goană, a fugit la el acasă, a încălecat şi s-a îndreptat către garnizoanele turceşti din Giurgiu. A trecut în Turcia.
Tot planul propus de împăratul Franţei Napoleon al III-lea a căzut. Alexandru Ioan Cuza a trebuit, cu ajutorul ministrului Mihail Kogălniceanu, să facă o serie de reforme pentru modernizarea ţării. Unele dintre acestea s-au referit şi la unităţile de grăniceri. Acestea au ajunsă să numere cca.12.000 oameni. Era necesar un număr atât de mare, căci România avea atunci o graniţă cu o lungime de 2 890 km.
Dimitrie Sturdza s-a dovedit foarte activ în acţiunea de creare a „monstruoasei coaliţii”. Aceasta a reuşit să-l detroneze pe domnul Al. I. Cuza în noaptea de 11 februarie 1866. Atunci, Dimitrie Sturdza a intrat în palatul domnesc şi şi-a însuşit cea mai mare parte a arhivei domneşti. Aceasta va fi restituită de familia acestui trădător târziu, peste 40 de ani, când a ajuns la biblioteca Academiei şi la arhivele statului.
Târziu, în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1877-1878, principatul României a participat la lupta pentru cucerirea independenţei de stat. Atunci unităţile militare de grăniceri au fost în linia întâi a trupelor române care luptau. Se crease un dispozitiv strategic de apărare a frontierei ce acţiona încă din ianuarie 1877 respingând cu succes mai multe încercări de pătrundere a armatelor turce pe teritoriul României, cu mult înainte ca trupele ruse să ajungă în zonă. Principele Carol I când a auzit artileria din Calafat bombardând Vidinul a rostit cuvintele împăratului Napoleon I din timpul bătăliei de la Austerlitz: „Aceasta-i muzica ce-mi place!”. Mulţi dintre lăudătorii principelui i-au atribuit lui aceste cuvinte. Realitatea constă în faptul că artileria română, bine înzestrată, datorită generalului Florescu, cu tunuri germane Krupp, a contribuit din plin la capitularea la 11 noiembrie 1877 a ultimelor unităţi militare turceşti din imediata apropiere a Dunării. Ţarul Alexandru al II-lea a felicitat şi a decorat în fiecare unitate a grănicerilor români cu Ordinul Sf. Gheorghe câte doi-trei militari. În urma luptelor, regimentele în care erau grăniceri, au înregistrat 2 231 morţi şi a avut cca. 3 300 răniţi. Ca urmare a vărsării de sânge a armatei române, prin Tratatul de pace de la San Stefano (3 martie 1878) şi prin congresul celor şapte mari puteri de la Berlin (1-30 iulie 1878), România şi-a câştigat independenţa, a obţinut reunirea cu vechiul pământ românesc al Dobrogei, dar i s-a impus să retrocedeze Imperiului Ţarist cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail. Marea realizare a României, obţinută cu imense sacrificii, cu vărsare de sânge (care poate putea fi evitată dacă nu apărea trădarea lui Dimitrie Sturdza) a fot obţinută şi datorită eroismului şi vitejiei grănicerilor.
Şi acum, după câştigarea independenţei de stat şi ridicarea României la rangul de regat (10 mai 1881), unităţile de grăniceri au trebuit să fie reorganizate. Era firesc. Suprafaţa ţării avea altă configuraţie. În Delta Dunării erau lipoveni, de origine rusă. Ei erau folosiţi de poliţia politică din Imperiul Ţarist, Ohrana, pentru transmiterea de informaţii, ca urmare trebuiau permanent supravegheaţi. La rândul ei, Dobrogea, avea pe teritoriul ei încă o numeroasă populaţie de origine turcă, tătară şi bulgară. Cele mai mari dificultăţi au apărut din partea naţionaliştilor bulgari, care au format grupările comitagiilor. Acestea cereau ca Dobrogea românească să le fie dată lor. Comitagiii s-au organizat creând centre de comandă în Bucureşti, pe Str. Horațiu nr. 29, lângă Gara de Est (Gara Obor), pe Str. Mihai Eminescu nr. 31 și pe actuala Str. Vasile Lascăr nr. 32.
Foarte ciudat este că aceste centre de comandă ale iredentiştilor au putut acţiona pe teritoriul României, deşi poliţia cunoştea existenţa lor. În anul 1903, Vasile Lascăr, în calitatea lui de ministru, a cerut şi a impus o lege prin care cerea să se formeze serviciul de informaţii externe românesc. Au urmat lungi discuţii şi abia în anul 1917 în timpul participării României la Primul Război Mondial (1916-1918) a luat fiinţă acest serviciu. Începuturile lui au fost utile pentru România şi în timpul celui de-al doilea război balcani (1913), încheiat prin Pacea de la Bucureşti (10 august 1913). Atunci, România a reuşit să preia un alt străvechi teritoriu românesc, Cadrilaterul. S-a extins în lungul litoralului, până la localitatea Ecrene, în nordul portului bulgăresc Varna. Tot atunci a putut prelua oraşul-port dunărean Silistra, vechi centru de cultură românească. Din nou s-a ajuns la o reorganizare a unităţilor de grăniceri şi mărirea numărului acestora, deoarece şi graniţa se lungise. Ca urmare a părăsirii neutralităţii de către Regatul României şi participarea la Primul Război Mondial, în urma vărsării de sânge a românilor, s-a ajuns la 1 decembrie 1918 la formarea României Mari. Având acum graniţe mult mai lungi, a trebuit să reorganizeze şi să mărească toate unităţile grănicereşti. Ea trebuia să-şi apere noile frontiere care nu erau puse în pericol numai de comitagii, ci şi de Uniunea Sovietică şi de iredentiştii din Regatul Maghiar. Imediat după formarea României Mari, în Uniunea Sovietică teribilul evreu de limbă poloneză Felix Edmundovici Dzerjinski a creat poliţia politică secretă bolşevică CEKA. În ea a instruit o serie de terorişti care trebuiau să destabilizeze ţările unde acţionau, apoi în locul regimurilor din statele respective, căutau să impună venirea bolşevicilor pentru a prelua puterea politică.
În România au fost trimişi mai mulţi terorişti, între care cel cunoscut sub numele de Max Goldstein, omul cu mâna cârlig de fier. Era poreclit astfel deoarece îi lipsea o mână în locul căreia medicii îi montaseră un cârlig de fier. El conducea şcoala de terorişti a organizaţiei numite Zakordot din Odesa. Acolo erau formaţi oameni a căror minte ajungea să fie dominată de ideologia de stat bolşevică. Se profita de pe urma cunoaşterii bune a Basarabiei, a Bucovinei, a Dobrogei şi eventual a Munteniei. Mai încercau să fie folosite şi legăturile de familie. Max Goldştein în anul 1920 a organizat un atentat reuşit în Senatul României. Atunci au fost ucişi ministrul Justiției Dimitrie Greceanu, Episcopul de Oradea Dimitrie Radu, președintele Sfatului Negustoresc Spiru Gheorghe, alte persoane fiind rănite. Profitând de haosul apărut în urma exploziei din Senat, Max Goldstein a reuşit să fugă în Bulgaria. De acolo a plecat la Odesa, de unde a revenit în Bulgaria.
În noaptea de 20-21 noiembrie 1921 teroristul Max Goldştein a încercat să intre în România. Pe podul de lemn care trecea peste canalul Ramadan din portul Giurgiu teroristul Max Goldstein a fost oprit de soldatul grănicer Heringa Alexandru. Max Goldştein a încercat să scape, împuşcându-l pe soldatul grănicer. Acesta, rănit, a dat alarma. Ca urmare, teroristul Max Goldştein a fost prins, în dreptul satului Călugăreni, de grăniceri, jandarmi şi săteni. A fost deferit justiţiei române şi judecat fiind condamnat la muncă silnică pe viață pentru activitățile sale teroriste. A murit în închisoare în 1924.
Sovieticii nu au renunţat la acţiunile teroriste. În anul 1924 unităţi teroriste provocatoare, pregătite în Uniunea Sovietică au organizat atacarea localităţii Tatar Bunar. Încercarea bolşevicilor sovietici de a pătrunde în sud-estul Basarabiei şi a provoca de acolo o ridicare la luptă a populaţiei ucrainene nu a reuşit. Acţiunea bolşevicilor, extrem de sângeroasă, a fost oprită de unităţile de grăniceri. Omul politic Gh. Tătărescu a rostit în parlament un lung discurs prin care a arătat şi a analizat ce s-a întâmplat la Tatar Bunar. Consecinţa a fost că în anul 1924 George Mârzescu şi Gh. Tătărescu au propus şi obţinut votarea legii prin care s-a interzis activitatea partidului comunist în România, partid oficină a statului sovietic.
Concomitent, în Transilvania iredentiştii unguri au căutat să obţină informaţii despre organizarea teritorială a trupelor de grăniceri şi a sistemului de fortificaţii militare. În ziarele din vara anului 1936 s-au publicat articole în care s-a arătat cum femei de moravuri uşoare de origine etnică maghiară culegeau informaţii de la ofiţerii români. Apoi le transmiteau la Budapesta. Astfel, se crea posibilitatea unor permanente agitaţii etnice în Transilvania. În acest sens este suficient să amintesc activitatea episcopului Márton Áron şi a profesorului Lad. Makkai.
După ce în anul 1940 puterea sovietică a cotropit Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa (28 iunie 1940), Ungaria a ocupat partea de nord-vest a Transilvaniei (30 august 1940 – al doilea Diktat de la Viena), iar Bulgaria a reocupat Cadrilaterul (7 septembrie 1940), România a intrat în al Doilea Război Mondial pentru eliberarea pământurilor cotropite de URSS (21 iunie 1941). În lupte, unităţile de grăniceri au fost în primul rând.
La Odesa, grănicerii, care vorbeau limba ucraineană au aflat şi ei că se pregătea aruncarea în aer a clădirii în care se mutase comandamentul armatei române în frunte cu generalul Ion Glogojanu. Au fost mai multe informaţii care au arătat că acea clădire fusese minată. Cu toate acestea, acolo s-a organizat chiar şi o masă pentru ofiţerii români şi germani. Generalul Iacobici nu fusese informat despre potenţialul atentat, la cererea generalului Ion Glogojanu. La banchet, deşi era om de mare cultură, s-a arătat a fi foarte superstiţios. A ţinut seama de informaţiile primite şi de un dublu accident al soldaţilor care aduceau sticlele de şampanie. Generalul Iacobici s-a suit în maşină şi a plecat fără să-şi mai ia rămas bun de la cei prezenţi.
După ce el a părăsit locul, în clădirea în care se instalase comandamentul român la ora 17,35 în ziua de 22 octombrie 1941 s-a produs o explozie devastatoare care a ucis 103 persoane, dintre care 16 ofiţeri şi 46 de subofiţeri români, 15 militari germani, 2 civili din oraş. Între cei ucişi a fost însuşi şeful comandamentului militar, generalul Ion Glogojanu, cel care avusese informaţiile din mai multe surse despre minarea clădirii, dar rămăsese acolo pentru că verificările nu evidenţiaseră pericolul. Imediat a urmat o represiune împotriva populaţiei.
După anul 1945, când s-a terminat războiul, România a fost sub ocupaţie sovietică. Atunci, întreaga armată s-a găsit sub comandament sovietic. Până în 1958, când s-au retras trupele sovietice, unităţile de grăniceri au trecut fie la Ministerul Securităţii, fie la M.A.I., fie la Ministerul Apărării. Apoi, între 1958 şi 1989 trupele de grăniceri nu au avut o situaţie deosebit de clară. Abia după 1990 au fost reorganizate. Prin OUG nr. 104/2001 s-au reorganizat unităţile de trupe de frontieră, căpătând numele clar de Poliţie de Frontieră. În art. 45 al OUG nr. 104/2001 s-a precizat că ziua de 24 iulie este dedicată sărbătoririi Poliţiei de Frontieră. De atunci înainte se sărbătorește această zi!
