Anul 1821 a rămas în sufletul și în mintea românilor prin ridicarea la luptă - Revoluție - sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Era un om înzestrat cu o inteligență deosebită. S-a ridicat din rândul moșnenilor. Cu ajutorul boierului Glogoveanu a învățat carte și câteva limbi străine: germană, dialectul austriac, greaca, turca și, foarte probabil, sârbește și rusește. Ele l-au ajutat mult să progreseze pe scara socială a vârstei de mijloc. În acea epocă, de altfel ca în tot evul mediu, era o extraordinară mobilitate, permițând să se afirme oameni capabili. Tudor Vladimirescu nu s-a dat înapoi de la nici o faptă care-l putea ridica. În timpul războiului dintre Imperiul Rus și Sublima Poartă, dintre anii 1806-1812, s-a înrolat în armata țaristă. Spera în ajutorul țarului pentru a-i elibera pe români de sub suzeranitatea otomanilor și a slujbașilor, domnii fanarioți.
Pentru faptele lui pe câmpul de luptă s-a evidențiat, iar comandantul rus, generalul M. I. Kutuzov l-a propus pentru decorare cu ordinul Sfântul Vladimir cu spade. Fiindu-i recunoscute meritele a fost ridicat și în ranguri boierești, ajungând la cel de vtori comis și de vel sluger.
A reușit să cumpere câteva moșii care l-au impus între contemporani. În târgul Cerneți, lângă ruinele orașului Turnu Severin, și-a construit o culă și niște case. În satul Prejna a ridicat și înzestrat o biserică în care este pictat portretul lui în calitate de ctitor.
Remarcându-l pentru calitățile de conducător, fruntașii societății secrete grecești Eteria i s-au adresat pentru a colabora cu ei. În casa marelui boier Constantin Samurcaș din București se țineau întrunirile secrete ale Eteriei. Acolo Tudor i-a cunoscut pe căpitanii eteriști, arnăuții Iordache Olimpiotul, D. Macedonski, Ioan Farmache, Hagi Prodan, polcovnicul Iova, bulucbașa Ghencea, precum și membri ai consulatului rus care sprijineau Eteria. Boierul Constantin Samurcaș l-a propus pe Tudor drept cel mai indicat să provoace și să conducă o răscoală în Oltenia. Aceeași opinie o avea și consulul Franței, Grigore Salicoglu, tot sprijinitor al Eteriei.
Au fost trimiși la Tudor doi căpitani eteriști, Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache. Ei trebuiau să-i ceară lui lui Tudor să semneze un „Legământ”. A fost iscălit. Prin acest act, toți trei se angajau să fie credincioși luptei de eliberare de sub suzeranitatea Sublimei Porți a tuturor popoarelor balcanice. Niciun popor nu era considerat ca având preeminență asupra altuia. Conținutul lui arată că nu era vorba de un jurământ al lui Tudor față de Eterie, nu era o subordonare față de greci sau arnăuți. Scopul lui era exprimarea dorinței de a lupta în comun împotriva otomanilor pentru eliberarea românilor.
Practic, Eteria, grecii, arnăuții erau pentru Tudor doar un vehicul de ridicare și eliberare a Valahiei.
Profitând de pe urma tumultului european, în noiembrie 1820 fruntașii eteriști greci din apropierea țarului Alexandru I, fostul consilier imperial Ioannes Kapodistria și mai tânărul secretar imperial Alexandru Sturdza, au sprijinit declanșarea răscoalei eteriste. Voiau să folosească drept bază de operațiuni Principatul Valahiei. Era în apropiere de Imperiul Țarist, de unde se spera să se primească ajutor, mai ales că în fruntea răscoalei eteriste se afla generalul țarist Constantin Ipsilanti, grec de origine. În Principatul Valahia erau mulți greci, dar și mulți alți balcanici, adunați pentru lupta de eliberare de sub turcii otomani și refacerea statelor lor etnice. Așadar, victoria luptei lor se baza pe succesele grecilor și românilor.
Tudor Vladimirescu a răspuns chemării la luptă. Țelul lui era clar. Voia să-i elibereze pe români de sub suzeranitatea sultanilor. Aici țelul său coincidea cu al Eteriei, până la un punct. Mai dorea să-i îndepărteze pe domnitorii fanarioți. Aici se lovea de Eterie, deoarece domnii fanarioți din Principate erau greci. Tudor nu-i putea ataca în mod deschis însă nici pe ei, nici pe clericii greci care-i spoliau pe români.
Ca urmare, a fost o acțiune paralelă a celor două mișcări - cea română și cea eteristă - care se întâlneau în punctul în care urmăreau destabilizarea Imperiului Otoman și eliberarea de sub suzeranitatea sultanilor.
Nu urmăresc să tratez ambele mișcări, aceea condusă de Tudor Vladimirescu și aceea condusă de Eterie, deoarece sunt suficiente lucrări care analizează aceste subiecte.
Mă aplec aici exclusiv asupra sfârșitului lui Tudor Vladimirescu.
În luna mai 1821 situația pentru armatele din Principatul Dunărean al Valahiei s-a înrăutățit. Țarul Alexandru I (1801-1825), în calitate de conducător al Sfintei Alianțe, nu putea aproba și susține o mișcare revoluționară împotriva propriei sale politici. A declarat-o public, deși în fruntea ei era fostul general țarist Constantin Ipsilanti. Și-a dat acordul deci ca armatele turcești comandate de Chihaia bei să înăbușe cele două răscoale din sudul Dunării. Pericolul era mare pentru Istanbul, deoarece se ridicaseră la luptă și o parte dintre bulgari sub conducerea lui Alexandr Nicolaevici, în oastea lui Tudor Vladimirescu.
În acele condiții, deși nu era în țara lui, nu vorbea bine românește, generalul Ipsilanti a vrut să rămână singur la comandă.
Împreună cu Tudor Vladimirescu, care încă din februarie 1821 avea o armată de peste 8 000 panduri înzestrată cu artilerie, a decis să părăsească Bucureștiul. Se dorea să se evite distrugerea orașului în timpul luptelor cu turcii.
Tudor ar fi vrut să se retragă spre Târgoviște. Era o zonă unde ar fi putut lupta mai bine. În același timp, el a poruncit unui căpitan al său, Ion Simion, să întărească mănăstirile fortificate din nordul Olteniei. Era un loc de rezistență, de unde se putea trece ușor peste munți, în „țările” românești din sudul Transilvaniei.
Direcția finală n-a fost către Târgoviște. Tudor a urmat grupările eteriste care s-au îndreptat către Pitești. Tudor a cerut pandurilor ca, în timpul marșului, să nu jefuiască populația întâlnită în drum. După cum s-a exprimat el, românii nu trebuiau să-i jefuiască pe români.
Nu a fost ascultat. La Bolintin, spre exemplu, pandurii au tâlhărit niște case de unde au luat câteva valuri de pânză. Imediat, jefuitorii au fost pedepsiți. Tudor a poruncit să fie spânzurați, ca pedeapsa să fie exemplară. Până la Golești a executat nu mai puțin de 25 panduri vinovați de tâlhărie. Era o totală deosebire față de eteriști, care se comportau diferit. Ei nu-i pedepseau pe cei care jefuiau populația. La îndemnul lui Ipsilanti, căpitanii eteriștilor Dimitrie Macedonski, Hagi Prodan, Iordache, Farmache, Alexandru Nicolaevici au început să-l denigreze pe Tudor. La data de 18/30 mai 1821, când pandurii au sosit la Golești, eteriștii au declanșat conspirația pentru înlăturarea lui Tudor. Acesta a căutat să aibă o explicație cu fruntașii eteriștilor.
Atunci, în seara zilei de 20 mai 1821, pe când controla pichetele de pază din tabăra pandurilor, Tudor a avut o confruntare cu căpitanii săi care refuzaseră să semneze un act de credință față de el. Acești căpitani erau Ioniță Urdăreanu, Ghiță Cuțuiu, Ghiță Oarcă și Iene Ienescu. Ca urmare a unei discuții violente, Tudor cu duritate, poate fără suficientă chibzuință în acel moment, a poruncit să fie spânzurat căpitanul Ioniță Urdăreanu, pentru nesupunere. Acesta era însă foarte iubit de panduri. El adunase mulți oameni din satul său Urda înrolați în armata lui Tudor. Erau rude cu el. Firește că s-au arătat nemulțumiți pentru că erau pedepsiți atunci când jefuiau. Pe căpitanul Iene Ienescu l-au salvat de la spânzurătoare rugămințile lui St. Cacalețeanu, comandirul artileriei și Mihai Cioranu, aghiotantul lui Tudor.
Ceilalți doi căpitani, Ghiță Oarcă și Ghiță Cuțuiu, au fugit și au scăpat cu viață.
Tudor s-a dus în foișorul conacului, crezând că prin pedepsirea cu moartea a lui Urdăreanu a înăbușit revolta căpitanilor. În timpul nopții, comandantul artileriei și ajutorul său Cioranu și-au dat seama de malversațiunile care i se pregătesc lui Tudor de către eteriști. Starea de spirit între panduri era încinsă din cauza spânzurării căpitanului Urdăreanu. În tabără a sosit căpitanul eterist Dimitrie Macedonski. A profitat de pe urma nemulțumirii pandurilor. I-a întrebat dacă îl mai vor conducător pe slugerul Tudor. Câțiva panduri au răspuns iritați că nu-l mai doresc. Au cerut ca în fruntea lor să vină căpitanii Dimitrie Macendonski și Hagi Prodan. Ambii erau arnăuți, greci, legați de Eterie, toleranți la faptele reprobabile făcute de trupe în timpul drumului de la București către Golești. Auzind acest răspuns, Dimitrie Macedonski a plecat în grabă către Iordache Olimpiotul, pe care l-a adus, împreună cu Ion Farmache, delibașa Mihail și Ghencea în fruntea a 25 de arnăuți. Cu toții au năvălit în foișorul unde dormise Tudor. Acolo, în urma unei scurte discuții, dimineața în 21 mai 1821, l-au anunțat pe Tudor că îl acuză de trădare a Eteriei și de înțelegere cu turcii. Iordache Olimpiotul a scos niște foi de hârtie, le-a fluturat fără a le citi, a declarat că sunt scrisorile lui Tudor către turci, l-a arestat și a plecat cu el, fără opoziția vreunui pandur, către Pitești. Tudor își înțelesese soarta. Era părăsit de toți căpitanii lui. Era conștient că fusese condamnat la moarte. Era amărât. În sufletul lui, suferea deoarece căpitanii în care crezuse, pe care-i formase, refuzaseră să îl secondeze în acțiunea lui de oprire a jafurilor. Ca urmare, părăsit, a putut fi arestat de eteriști.
Nimeni nu l-a apărat pe Tudor când a fost luat de Iordache Olimpiotul și dus la Pitești. Acolo a fost închis în casa Mavrodolu, unde locuia Iordache Olimpiotul. Tudor și-a dat seama de condamnarea lui la moarte. Mihail Cioranu a declarat că l-a auzit pe Tudor spunând că a îmbrăcat cămașa morții. În ziua de 23 mai 1821 Tudor a fost pus să încalece pe un cal. I s-au legat picioarele i s-au încătușat mâinile. Era o formă umilitoare de a fi dus prin Câmpulung la Târgoviște. A ajuns în aceeași zi în orașul Târgoviște unde era Ipsilanti. Acesta i-a ordonat „căpitanului” eterist Vasile Caravia să-l preia pe Tudor.
Porunca era ca Tudor să fie foarte repede interogat, pentru a-l sili să spună unde ținea banii armatei de panduri. În final s-a aflat că Tudor trimisese o sumă de cca. 800.000-1.000.000 lei în păstrare căpitanului său, Ghiță Opran, aflat în Rușava (Orșova) pe malul Dunării. Situarea localității în Imperiul Habsburgic a provocat o criză colerică lui Ipsilanti și eteriștilor din jurul său. L-au acuzat pe Tudor că voia să fugă cu toți banii în Imperiul Habsburgic, la Viena. Imediat, i-au înscenat un proces în casa de lângă biserica Geartoglu. În acea locuință erau întruniți câțiva boieri greci, în frunte cu Geartoglu. Nu se știe ce au discutat. Foarte probabil, la cererea lui Ipsilanti, l-au condamnat pe Tudor la moarte. Nu era o soluție legală, deoarece acei câțiva boieri greci nu reprezentau divanul țării, despre care se promisese că-l va judeca pe Tudor. În mare grabă, Tudor a fost coborât pe scara de onoare a casei și dus, din nou, în chiliile de la Mitropolie. Foarte repede, noaptea, la cererea lui Ipsilanti, Caravia l-a omorât pe Tudor. Pârvu Meșunescu, un martor ocular al unei părți a evenimentelor din acea noapte, a declarat că a auzit două focuri de armă din chiliile aflate în fundul curții, unde locuia și egumenul Chiril . Eteriștii s-au grăbit să-l ucidă pe Tudor deoarece s-au temut ca nu cumva populația orașului Târgoviște să se ridice și să-l elibereze. Imediat după ucidere, trupul lui Tudor a fost aruncat fie într-un puț de lângă grădina casei aflată lângă biserica Geartoglu, fie într-una din umblătorile de la Mitropolie .
Un document puțin cunoscut, „Memoriul lui Gheorghe Duncea din Prejna privitor la Tudor Vladimirescu”, publicat în anul 1978 de profesoara de limbă română Rada Davidescu de la Liceul Traian din Drobeta-Turnu Severin, în revista Drobeta, arată cum a fost omorât conducătorul revoluției românești din 1821.
Documentul înregistrează singura mărturie a unui om care afirmă că a văzut clar ce s-a întâmplat.
Gheorghe Duncea, care-l cunoștea pe Tudor Vladimirescu încă din copilăria acestuia și-i fusese apropiat tot timpul vieții, l-a trimis pe ginerele său, căpitanul Bosoancă, să stea mereu în preajma lui Tudor, să vadă ce se întâmplă. La un moment dat, căpitanul de poterași Bosoancă a văzut că Tudor lipsea din tabără:
„După cum spune căpitanul Bosoancă, ginerele meu, care a fost față până a omorât pe Sluger, se vede că el a avut o moarte mult mai grea de cum a fost a lui Horia și Cloșca din Transilvania.
El spune că Slugerul a fost vândut de unul din căpitanii de panduri, Iordache, care călcaseră jurământul și, în timpul răzmeriței, cât au stat în tabără la Cotroceni, s-au dedat la omoruri și tâlhării prin București și prin împrejurimi. Iar Slugerul Teodor, după ce a primit jurământul de credință din partea boierilor țării, a făcut un sfat care să judece pe toți acei care au făcut asemenea fapte din capul lor, fără ca să știe cineva.
Unii dintre aceștia au vândut pe Teodor și l-au dat în mâna căpitanului Iordache, care era în oștirea lui Ipsilante. Căpitanul Bosoancă, de îndată ce a văzut că Teodor lipsește dintre ei, i-a dat în gând că a fost prins de cineva. Lor li s-a spus că s-a dus să se înțeleagă cu Ipsilante la Târgoviște, ca să se unească să plece cu toții contra Turcilor, din nou spre București; iar pandurii să aștepte acolo liniștiți, că Slugerul vine cu Ipsilante, cu oștirea lui, și face legătura cu pandurii aici. Atunci căpitanul Bosoancă a luat zece panduri cu el, s-au schimbat de haine și au luat haine de călugări pe ei și au plecat a doua zi la Târgoviște, să vază ce e cu Teodor. Acolo când au ajuns, au găsit pe Teodor prins în mâinile grecilor lui Ipsilante, care l-au luat afară din Târgoviște, l-au legat cu mâinile la spate, l-au desbrăcat în piele și l-au crăpat cu un iatagan pe burtă, trăgându-i mațele din el cu sucala de viu.
Așa i-a fost moartea Slugerului Teodor, pe care eu nu i-am văzut (-o), dar o scriu aici, așa după cum mi-a spus-o ginerele meu, căpitanul Bosoancă și el fugit în Transilvania, de două luni de zile.”.
Deci, moartea lui Tudor a fost cumplită. Cruzimea grecilor s-a dovedit nemărginită. Ea l-a determinat pe prietenul lui Tudor, Iancu Jianu, să declare că va deveni hoț și-i va anihila pe greci unde-i va găsi. După acest asasinat, Tudor a fost tăiat cu săbiile de grecii sângerosului Caravia, care i-au aruncat trupul ca să nu mai fie găsit.
Temându-se de o răscoală a populației, Ipsilanti a ascuns uciderea lui Tudor, poruncită de el. Chiar a lansat zvonul că l-ar fi ajutat pe Tudor să fugă în Rusia, unde s-ar fi ascuns.
A fost o moarte cumplită, îngrozitoare, premeditată și apoi trecută sub tăcere, a celui care în anul 1821 a ridicat la luptă întreg poporul Valahiei pentru a se elibera de sub turci și a-i îndepărta pe slujbașii acestora, domnii fanarioți. Tudor Vladimirescu a reușit numai să-i îndepărteze pe slujbașii sultanului, pe domnii fanarioți și să determine modificări fundamentale în viața politică și socială a tuturor acelora cu același sânge ca al lui. A rămas o figură luminoasă în istoria românilor, ca omul care a reușit singur, fără nici un ajutor, să dea imboldul unor mari schimbări. A fost personalitatea care a deschis calea către marile reforme care au dus la modernizarea României în veacul al XIX-lea care ar putea fi numit al lui Tudor.
Concluzie:
În anul 1821 boierii din Valahia au decis că Tudor Vladimirescu era cel mai potrivit pentru a declanșa și conduce o răscoală împotriva Sublimei Porți. Ea trebuia să fie cuplată cu răscoala grecilor numită Eteria. Țarul Alexandru I (1801-1825) nu a sprijinit aceste răscoale. El și-a dat acordul ca armatele Sublimei Porți să înăbușe răscoalele de pe teritoriul Valahiei. Atunci s-a decis asasinarea lui Tudor Vladimirescu de către conducătorii Eteriei. Tudor Vladimirescu era o personalitate puternică. Ar fi putut ridica la luptă întreaga populație a Valahiei. În consecință, s-a organizat un fals proces al lui în orașul Târgoviște. „Completul de judecată” în frunte cu boierul eterist Geartoglu l-a condamnat la moarte pe Tudor Vladimirescu. A fost executat probabil în noaptea de 23-24 mai 1821 de căpitanul eterist Caravia. Trupul i-a fost tăiat în bucăți și aruncat într-o fântână de lângă curtea domnească și în alte părți. Și pentru contemporani și pentru istorici a rămas amintirea unei mari personalități a românilor.
