„Am descris tipuri diferite de oameni din lumea porturilor dunărene. Am descoperit viaţa unui mic port cosmopolit, foarte original, necunoscut, deşi unic aproape pe glob, viaţa Sulinei, la gura Dunării.” - Jean Bart
Ziua de 9 mai este o zi cu o semnificaţie aparte pentru poporul nostru, însă este şi ziua în care eu, alături de colegul meu Alexandru am ajuns la ultima redută a Uniunii Europene, Sulina. O aşezare pe care o vizitasem în urmă cu mult timp, un orăşel pe care l-am asociat mereu cu ilustrul dirijor George Georgescu, cu Jean Bart şi al său Europolis, cu numeroasele comunităţi care au trăit acolo, cu nisipul fin pe care marea ni-l aduce şi ni-l spală nestingherit şi fără încetare, dar şi cu colegii mei, poliţişti de frontieră, buni profesionişti şi oameni de nădejde.
Pentru că Sulina este un loc plin de istorie şi de amintiri cu prinţese, piraţi şi poveşti de dragoste, haideţi să răsfoim împreună prin filele de istorie ale locului.
Oraşul Sulina este cea mai estică localitate a României, chiar a uniunii Europene, situată la 29 grade, 41 minute şi 24 secunde longitudine estică. Este aşezat pe Dunăre în zona ei de vărsare, de o parte şi de alta a Braţului Sulina, îndeosebi pe partea dreaptă a acestuia, în Delta Dunării, dar şi pe ţărmul Mării Negre. Localitatea se află la altitudini cuprinse între 0,5 şi 2 metri, fiind legată de alte localităţi, exceptând Sfântul Gheorghe, numai pe calea navigabilă a fluviului (72 km de Tulcea). Portul reprezintă poarta de intrare şi ieşire din ţară a navelor pe Dunărea maritimă.
Denumirile sub care a fost cunoscută aşezarea de la gurile Dunării sunt: Selina, Sunne, Solina şi în final, Sulina.
Existenţa oraşului-port Sulina nu este de dată recentă. Ea a fost atestată încă din 950 prin lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul „De administrando imperio”. Sulina este localizată în hărţile medievale în anul 1 327 de către Pietro Visconto. Probe sigure avem, însă în sec. XV, când flota turcă staţiona în anul 1469 la Sulina pregătind atacul asupra cetăţii Chilia. Cu timpul Gura Dunării mărindu-se, oraşul a început să decadă, aşa că prin 1853, nu număra mai mult de 1 000 de locuitori în cea mai mare parte ionieni, greci şi maltezi. Piraţii erau foarte bine organizaţi în aceste locuri, iar căpitanii de vase erau obligaţi să recurgă la serviciile localnicilor pentru a intra şi ieşi cu bine din port. În „Revista de studii şi cercetări economice” din 1933, I.C. Tudor nota în „Monografia portului Sulina” că apăreau „năvi cu aburi încă de la 1850 şi se întorceau încărcate cu grâne precum şi materii brute; de aici intensificarea producţiei în ţara noastră şi creşterea importanţei economice.” Un incident a avut loc aici in 1854, când o navă englezească de război, condusă de fiul amiralului Parker, a ancorat în Sulina, acesta fiind împuşcat în momentul debarcării de către un localnic. Până în 1855, bastimentele de război din Anglia au instituit blocada la Gurile Dunării, secţionând exportul cerealelor din Principate.
Localitatea Sulina, deşi modestă ca dimensiuni, era la sfârşitul sec. XIX unul din cele mai prospere oraşe din România, port liber, beneficiind în perioada 1870 – 1931 de regimul scutirilor de taxe – „porto-franco”.
Dezvoltarea sa spectaculoasă, economică şi urbanistică, s-a datorat Comisiei Europene a Dunării (CED), organism creat în urma hotărârilor Congresului de Pace de la Paris, din anul 1856, pentru a reglementa condiţiile de navigaţie la Dunărea de Jos şi care şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii în Sulina.
La începutul sec. XX iluminatul portului era asigurat cu instalaţii electrice, s-au construit cheuri pe ambele maluri ale Dunării şi au fost realizate lucrările de amenajare a reţelei de apă potabilă, prin ridicarea uzinei de apă. Edilii locali, beneficiind de sprijinul CED, s-au preocupat de înzestrarea oraşului cu trotuare şi pavarea drumurilor cu pietriş. Au fost luate măsuri de creştere a igienei prin asanarea terenurilor mlăştinoase. De asemenea, s-au construit două spitale cu dotări moderne şi o infirmerie comunală.
Specific aşezării erau casele din lemn, cu temelie înaltă de piatră şi balcon, învelite cu olană, care aveau la parter ateliere meşteşugăreşti, prăvălii sau cafenele.
Pentru rezolvarea problemelor comerciale, la începutul sec. XX, la Sulina îşi aveau sediul un număr însemnat de reprezentanţe consulare şi mai multe companii de vapoare.
În vara anului 1927 a fost inaugurată plaja şi cazinoul, înălţat pe stâlpi de stejar, cu pereţi din scândură şi acoperit cu tablă, Sulina devenind staţiune balneară ce oferea vizitatorilor agrement şi sănătate.
Vizitele suveranilor României, uneori pentru a inaugura lucrările realizate de CED pe canalul Sulina, au reprezentat evenimente importante atât pentru locuitori, cât şi pentru delegaţii instituţiei europene, care îi întâmpinau cu mult entuziasm pe înalţii oaspeţi.
Refăcută atât din punct de vedere economic, cât şi urbanistic, după distrugerile provocate de acţiunile militare din timpul Primului Război Mondial, activitatea oraşului port, dar şi cea a CED au fost serios afectate de Marea criză economică din anii 1929 – 1933. În urma acordului semnat la Bucureşti, pe 1 martie 1939, România a preluat principalele atribuţii ale CED, personalul acestui organism internaţional s-a repatriat, viaţa cosmopolită a Sulinei încetând să mai existe.
Comisia Europeană a Dunării (CED)
Congresul de pace de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeei, oferea o soluţionare a problemei Dunării, arteră de mare importanţă economică şi strategică. Prin prevederile Tratatului de pace, încheiat la 30 martie 1856 (art. 15-20), pentru a avea o navigaţie liberă, sigură şi controlată, se hotăra constituirea CED, alcătuită din delegaţii ale celor şapte state semnatare ale documentului: Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria, Turcia, Prusia şi Sardinia. Numărul statelor membre va cunoaşte modificări determinate de cursul evenimentelor istorice înregistrate în zona Europei centrale şi de răsărit. România a fost admisă ca membru cu drepturi depline în acest for internaţional în anul 1878, după semnarea Tratatului de la Berlin.
Alături de Galaţi, unde era stabilit sediul CED, Sulina reprezenta un punct important pentru activitatea sa. Aici au funcţionat o parte din serviciile acestei instituţii internaţionale: Casa de Navigaţie, Serviciul Tehnic, Căpitănia Portului Sulina şi o sucursală a contabilităţii generale.
În existenţa sa de nouă decenii, CED a îndeplinit un rol major în garantarea liberei navigaţii, stimulativă pentru comerţ şi benefică pentru economia riveranilor: a întreprins lucrări tehnice de mare anvergură prin rectificarea braţului Sulina, consolidarea digurilor de protecţie de la vărsarea braţului în Marea Neagră, a construit faruri, a semnalizat şi a balizat şenalul după normele internaţionale, a construit diguri, drumuri de halaj, a sprijinit comunităţile locale din Delta Dunării în construcţia de şcoli, spitale, aducţiuni de apă potabilă.
Inginerul englez Charles Hartley a fost cel desemnat pentru elaborarea planurilor de amenajare a braţului Sulina ca principală arteră fluvială navigabilă. Sub conducerea sa, în calitate de inginer-şef, s-au executat toate lucrările de pe acest braţ şi s-au amenajat toate construcţiile realizate de Comisie la Dunărea Maritimă. Pentru activitatea sa a fost onorat cu înalte distincţii şi medalii internaţionale, numele său fiind asociat cu sintagma „Părintele Dunării”.
Nu înainte de a încheia această scurtă incursiune în frumoasa istorie a micului oraş, îndrăznesc a vă recomanda cu căldură un roman care povesteşte freamătul şi farmecul de altă dată al Sulinei, este vorba despre Jean Bart şi al său roman Europolis.
P.T.F. Sulina – Arc peste timp
După cum fiecare dintre dumneavoastră cunoaşteţi, instituţia noastră este prezentă la gurile Dunării încă din cele mai vechi timpuri, iar ca punct de frontieră a început sa funcţioneze în baza Decretului Regal nr.2488 din 07.11.1878, având ca sucursală localitatea Periprava. Până în 1892, grănicerii (înfiinţaţi prin fuzionarea regimentelor de dorobanţi cu cele de infanterie) au asigurat şi în Sulina paza frontierelor, atribute care au fost însă preluate de Ministerul de Interne prin „Legea pentru organizarea autorităţilor administrative exterioare, dependente de M.I. şi fixarea circumscripţiilor administrative” din 04.10.1892.
Primul act normativ modern care reglementează practic controlul în punctele de trecere a frontierei este „Legea asupra organizării Poliţiei Generale a Statului” din 27.02.1903 completată de decizia nr.8751 din 01.04.1903 a ministrului secretar de stat Vasile Lascăr, care la art.4 stabileşte următoarele atribuţii pentru „Serviciul Poliţiei Generale şi a Statisticii”: legea asupra străinilor şi regulamentul pentru bilete de liberă trecere; expulzări, extrădări, izgoniri; poliţia de fruntarie; controlul liberării paşapoartelor şi scutirea de viză etc. Interesant este faptul că în capitolul final al regulamentului sunt enumerate principalele sisteme de evidenţă şi registre folosite în controlul de frontieră, câteva dintre ele folosite şi în prezent (Registru de intrare; Registru de ieşire; Registrul pentru expedierea corespondenţei; Registrul pentru înscrierea călătorilor care ieşeau din ţară; Registrul alfabetic pentru înscrierea expulzaţilor extrădaţilor şi izgoniţilor; Registrul alfabetic pentru înscrierea indivizilor urmăriţi şi suspecţi; Registrul pentru perceperea taxelor de viză, ş.a.m.d.)
În 1929 este promulgată „Legea privind organizarea poliţiei generale a statului” prin decretul nr. 2432, unde este prevăzută şi înfiinţarea „Comisariatul Poliţiei Port Sulina”, prevăzut cu un post de comisar-şef, un comisar, doi comisar ajutor, doi agenţi, doi detectivi, 1 impiegat.
Sulina era practic un oraş-port în care intrau şi ieşeau lunar sute de ambarcaţiuni, în care navele erau operate cu marfă (în special cereale pentru export) zi şi noapte.
Din 1931 dispar facilităţile guvernamentale acordate portului-liber prin art.1 al Legii privind desfiinţarea privilegiului de portofranco al oraşului Sulina.
După război, traficul începe să scadă simţitor, astfel încât prin 1950, în Sulina, se prezentau pentru controlul de frontieră 2 nave pe lună. Începând cu 01.03.1960 efectivele de grăniceri şi cele ale punctelor de control sunt luate în subordinea Ministerului Forţelor Armate. H.C.M. nr. 185 din 23.02.1960 este primul act normativ de după 1949 care reglementează activitatea şi funcţionarea punctelor de control şi trecere a persoanelor şi bunurilor peste frontiera de stat. Aici, în categoria PCTF - urilor portuare, este menţionat şi Sulina. Prin H.C.M. nr 258 din 26.05.1964 PCTF - urile de stat din organigrama Ministerului Forţelor Armate trec în subordinea Ministerului de Interne şi rămân în această structură ministerială până în zilele noastre.
Revoluţia din decembrie 1989 transformă în profunzime şi instituţia poliţiei de frontieră, iar punctele de control vor avea ca eşalon central „Direcţia generală de paşapoarte şi a poliţiei de frontieră” prin H.G. nr. 769 din 1991. Acest fapt este întărit legislativ şi prin Legea 56/1992 privind frontiera de stat a României, act normativ abrogat în 2001 prin O.U.G. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată de Legea 243/2002. În normele metodologice de aplicare a ordonanţei sus-menţionate, în Anexa nr. 1, Cap. V, punctul 3, la rubrica „Puncte de trecere deschise traficului internaţional, situate în interiorul ţării”, PTF Sulina este prevăzut ca punct portuar şi zonă liberă. În acelaşi an este adoptat şi actul normativ cadru al Poliţiei de Frontieră, respectiv O.G. 104/2001, aprobată prin Legea 81/2002. Ulterior OUG 104/2001 a fost modificat succesiv prin Legile: 265/2010, 280/2011, 255/2013, 314/2013 şi 115/2016.
Prin H.G. 665/2008 sunt stabilite căile navigabile interioare ale României.
Dar să revenim la ale noastre şi la motivul vizitei pe care noi am făcut-o la colegii noştri din cadrul Grupului de Nave Sulina. După cum vă spuneam la începutul acestui material, am cunoscut, acolo unde Dunărea îşi ia rămas bun, oameni frumoşi, oameni simpli, colegi pentru care slujba de poliţist de frontieră înseamnă mult, foarte mult, am cunoscut buni profesionişti, oameni în care comunitatea poate avea deplină încredere. Haideţi să-i cunoaştem în cele ce urmează:
Comisar de poliţie Eugen Giovanovici – Comandantul navei MAI 1102.
M-am încadrat în Poliţia de Frontieră Română anul 2002, sunt absolvent al Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”. După absolvire, am fost repartizat la Biroul Organizare Misiuni din cadrul Grupului de Nave Sulina. La vremea respectivă Sulina avea un Grup de Nave şi un Sector al Poliţiei de Frontieră. În anul 2003 am fost încadrat comandant de navă pe o vedetă maritimă de intervenţie, erau nave rapide, însă fiabilitatea şi confortul erau o reală problemă, acestea fiind şi foarte vechi. În anul 2004 nava a fost scoasă din uz, iar eu, din acel moment, timp de câteva luni, am fost coordonator al PTF Sulina, apoi am fost şef de tură şi din 2005 am fost comandant pe o altă vedetă maritimă (VM34). Din 2006 până în prezent sunt comandant pe nava MAI 1102, navă de producţie germană, fabricată în anul 1969, cunoscută şi sub denumirea de Proiect 157. Ca principale caracteristici ale acestei ambarcaţiuni vă pot spune că aceasta are o lungime de 38,5 m, lăţime 7 m, deplasament 213 tone, viteză maximă 27 noduri şi o autonomie de peste 3 zile. Această navă a suferit reparaţii capitale în anul 1989, iar când mă refer la acest aspect, fac referire la corpul navei, motoare şi alte sisteme auxiliare. Ambarcaţiunea a intrat în dotarea instituţiei noastre în iunie 2006. La momentul fabricaţiei, nava a fost dotată cu un tun de calibru mare, la reparaţia generală din anul 1989, acest tun a fost înlocuit cu o mitralieră de calibru foarte mare, însă în locul acestei mitraliere s-a montat ulterior o macara care să deservească ambarcaţiunea de abordaj.
De-a lungul timpului am participat la diferite misiuni alături de echipajul MAI 1102, iar aici doresc să menţionez: Poseidon 2012, care s-a desfăşurat în două etape, prima etapă desfăşurându-se în Marea Ionică, în portul Preveza, iar a doua parte a exerciţiului a constat în deplasarea navei şi a echipajului din Preveza în insula Symi din Marea Egee. O altă misiune importantă la care noi am participat a fost în anul 2017 în insula Chios. A fost o misiune care s-a desfăşurat pe o perioadă de 4 luni în care i-am avut alături şi pe colegii noştri de pe nava MAI 1103 de la Mangalia. Din punctul meu de vedere consider că această misiune a fost un succes, am reuşit să salvăm un număr de aproximativ 430 de migranţi.
Meseria mea este o meserie foarte frumoasă, mai ales că sunt comandant pe o navă clasa 1. Tatăl meu a fost marinar – şef mecanic, mama mea a fost bucătăreasă pe un vapor, pot spune că a fost ceva frumos care s-a transmis din tată în fiu, iar când eşti înconjurat de ape şi când eşti născut la Sulina nici nu are cum să-ti placă altceva.
Agent şef principal de poliţie Florin Eugen Ciumacencu– Ponton MAI 8264 – Sfântu Gheorghe
Mi-am început activitatea în Poliţia de Frontieră Română în urmă cu 24 de ani. Am fost grănicer până în anul 1998, apoi am devenit poliţist de frontieră. De-a lungul carierei mele am lucrat doar pe aceste meleaguri, ceea ce constituie pentru mine un mare avantaj din punctul acesta de vedere, fiind născut aici în Sfântul Gheorghe. Sunt căsătorit, soţia mea este din Enisala, avem doi copii, o fată şi un băiat. Fiica mea are 24 de ani şi este inginer în Lumina – Constanţa, iar băiatul împlineşte 12 ani în curând.
Mi-e greu să vă spun în cuvinte ce înseamnă pentru mine munca de poliţist de frontieră deoarece nu am termen de comparaţie. Nu este o meserie uşoară, trebuie să fii foarte atent cu cine interacţionezi, cum interacţionezi, trebuie să te gândeşti foarte bine înainte să iei o decizie şi să fii sigur pe tine de ceea ce faci. Altceva nu am făcut. Am fost poliţist de frontieră şi atât! Cu bune şi cu rele pot spune că este echilibrul familiei mele, o meserie care îţi oferă un anumit statut.
Agent şef principal Vasile Dragulschi – Ponton MAI 8264 – Sfântu Gheorghe
La fel ca şi colegul meu şi ca şi mulţi alţi colegi, de formare sunt grănicer. Sunt în această meserie încă din anul 1987. Sunt absolvent al Şcolii Militare Gheorghe Lazăr din Sibiu. După absolvire am fost repartizat la batalionul Sulina, compania Jurilovca, pichet Perişorul, iar după 30 de ani pot spune că m-am întors înapoi. Ceea ce facem noi nu este uşor, naveta pe apă este destul de dificilă, să fii departe de familie câte o săptămână nu e un lucru tocmai plăcut, însă ne-am obişnuit atât noi, cât şi familiile noastre. Lăsând la o parte dificultatea meseriei pe care ne-am ales-o, nu pot decât să concluzionez că avem o slujbă frumoasă care îţi oferă echilibru, dar şi satisfacţie. Pe lângă aceste aspecte, vă mărturisesc că îţi mai oferă şi altceva, îţi oferă iarnă şi îţi oferă ţânţari, hoarde de ţânţari, dar în timp te obişnuieşti şi cu asta. Iernile sunt însoţite de vânt foarte puternic, vânt care amplifică gerul cu destul de multe grade în minus, dar, după cum vă spuneam mai sus, puterea obişnuinţei face minuni, iar viaţa este frumoasă aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu.
Agent şef adjunct Cristian Şapoval – Ponton MAI 8263 – Canal Musura
Sunt aici din anul 2006 şi îmi place ceea ce fac. Izolarea noastră geografică pentru unii oameni poate fi chiar interesantă sau poate că o privesc ca pe o aventură, însă când această izolare face parte din serviciul tău, nu poţi să o tratezi decât cu multă seriozitate. Iernile sunt grele, momentele în care apele îngheaţă sunt şi mai grele, dar noi ne facem datoria aşa cum considerăm că e mai bine. Aici suntem bucătari, oameni de curăţenie, colegi şi, nu în ultimul rând poliţişti de frontieră. Încercăm să ne gospodărim după posibilităţi. Unul dintre colegii noştri, pasionat de grădinărit a amenajat o frumoasă grădină de legume la care muncim cu toţii şi din care ne aprovizionăm atunci când avem nevoie, dar asta nu înseamnă că activitatea pentru care ne aflăm aici are de suferit, suntem şi vom rămâne în continuare la fel de vigilenţi ca şi până acum.
Agent şef principal George Popoiu – Ponton MAI 8263 - Canal Musura
Sunt absolvent al primei promoţii a şcolii de grăniceri „Avram Iancu” Oradea, şcoală pe care am absolvit-o în anul 1994. M-am născut la Brăila, ceea ce înseamnă că sunt obişnuit cu apa, motiv pentru care m-am adaptat destul de uşor condiţiilor de lucru de aici. Fiind în serviciu timp de o săptămână, rămâi conectat şi ancorat în problematica locului de muncă, în felul ăsta timpul se scurge altfel. Aici ne aflăm în apropierea stâlpului de frontieră 1435 plus 300 de metri, suntem foarte aproape de ţara vecină, de Ucraina. Cu poliţiştii de frontieră ucraineni avem o relaţie de colegialitate foarte bună, care se desfăşoară în limita acordului de frontieră încheiat între cele două ţări. Îmi amintesc cu plăcere diferite momente ale carierei mele, unele mai plăcute, altele nu la fel de plăcute, însă acum îmi vine în minte un incident din anul 2014, luna octombrie, când mă aflam în serviciu la farul Sulina. În timpul unei furtuni violente pe Marea Neagră, nava cargo Fortuna S, aflată sub pavilion Republica Moldova, cu echipaj sirian la bord, a eşuat, având o încărcătură de 2.659 de tone de sare, pe canalul navigabil Sulina al Dunării. Doar norocul a făcut ca episodul navei sovietice „Rostock” din 1991, care a eşuat, de asemenea, pe canalul Sulina şi a blocat circulaţia pentru mai multe luni de zile, să nu se repete şi de această dată, nava cargo „Fortuna” fiind aruncată de către curenţii puternici ai Dunării şi ai Marii Negre de-a lungul şenalului navigabil. Grupul de Nave Sulina, la momentul respectiv, a avut un rol important în salvarea echipajului navei, a fost un moment care mi-a rămas oarecum în suflet. .
Agent şef adjunct Emil Fronescu – Grup de Nave Sulina
De formare sunt artist plastic, în anul 1981 am absolvit Liceul „Nicolae Toniţa” din Bucureşti, specialitatea grafician, decorator, desenator, restaurator. Înainte de a intra în structurile Poliţiei de Frontieră, până în anul 2003 am fost profesor de educaţie plastică. În anul 2005, după o perioadă nu tocmai plăcută din punct de vedere profesional, am luat decizia de a mă înscrie la concursul pentru ocuparea unui post de agent de poliţie. Am ales Sulina pentru că din anul 1963 am locuit în Deltă, cu mici întreruperi ce-i drept şi sunt îndrăgostit de acest loc frumos, fiind un loc care mă inspiră foarte mult din punct de vedere artistic, este o zonă specială şi exotică aş putea spune, cu o istorie deosebită şi cu un oarecare mister.
Statutul pe care mi-l dă această meserie, în sensul că te poţi numi un protector al populaţiei, îţi dă un sentiment de bine. Este un sentiment plăcut când ştii că prin ceea ce faci contribui, fie şi într-o mică măsură, la binele comunitar. Este măgulitor când ştii că poţi face ceva fie şi prin simpla prezenţă, prin funcţia pe care o ai. Îmi place foarte mult ceea ce fac, acesta fiind şi motivul pentru care am ales să rămân pe aceste meleaguri.
În ceea ce priveşte latura artistică, sunt bucuros că fiica mea în vârstă de 13 ani îmi moşteneşte talentul şi, nu în ultimul rând, pot spune că iubeşte pianul, aceasta fiind elevă la şcoala de muzică. Cât despre mine, înclinaţiile artistice mi le-am cultivat singur, din câte ştiu nu le-am moştenit de la nimeni şi tind să cred că sunt prima generaţie a familiei mele cu astfel de veleităţi.
Acest tablou lângă care ne aflăm este una din piesele cu care mă mândresc şi nu doar prin prisma dimensiunilor, fiind o pânză de 3 m pe 1,10m. Este o paralelă între vechi şi nou. Când am început să fac schiţa acestui tablou, am adunat foarte multe elemente grafice specifice zonei, am adunat personaje şi oameni care m-au inspirat şi care astăzi se dezvăluie privitorului prin această frescă.
Pictura este pasiunea mea de suflet, este foarte important atunci când te naşti cu un talent să reuşeşti să-l cultivi de-a lungul vieţii. Pictez pentru toată lumea, sunt un artist deschis criticilor, aprecierilor, observaţiilor. Când te expui ca şi artist, indiferent de sfera artistică din care provii, te supui criticii publicului şi nu neapărat celui avizat. Mie chiar îmi place când cineva vede altceva faţă de ce am vrut eu să exprim sau ce am văzut eu, este un dialog constructiv.
Mă apropii de vârsta pensionării, nu mi-e deloc greu să-mi fac planuri, ştiu că iarna voi picta, iar vara voi fi pe barcă străbătând Delta de la un capăt la altul. Vreau să dau un exemplu personal fiicei mele prin activităţile pe care le întreprind. Important este să căutăm normalitatea, să găsim un echilibru, o balanţă, să nu facem excese de niciun fel şi să trăim în armonie deplină cu noi înşine şi cu natura care ne înconjoară.
