Preşedintele Academiei Române, academician Ioan-Aurel POP
„Ziua Poliţiei de Frontierã Române, dincolo de importanţa sa festivă pentru întreg colectivul instituţiei, are o conotaţie istorică specială, pentru că marchează în fiecare an memoria colectivă, adică ne arată temeiurile din vremuri imemoriale pe care se aşază tradiţia apărării pământului nostru. Ca istoric al Evului Mediu, îngăduiţi-mi să vă dau două exemple cu întâmplări petrecute cu secole în urmă şi care menţionează preocuparea românilor pentru hotare, chiar şi pentru cele vremelnice”.
În Mărginimea Sibiului, cu precădere înspre munte, sunt circa 20 de sate, risipite pe o suprafaţă de 200 de km pătraţi. Sunt aşezări aparent rurale, de oieri şi agricultori, dar care au jucat şi rolul de oraşe, fiind adevărate „academii” şi „universităţi” de viaţă, de unde au izbucnit spre ţară şi spre lume valori intelectuale unice, adică poeţi, istorici, filosofi, ierarhi, ingineri, dăruiţi misiunii lor de specialişti şi de români. Sprijinul constant, precum şi în cazul Braşovului, a venit din Ţara Românească, ai cărei domni au stăpânit vreme îndelungată ducatele Amnaşului (Amlaşului) şi Făgăraşului (adică părţi largi din Mărginime), până în secolele XIV-XV, revărsându-şi puterea ocrotitoare asupra românilor de aici, în vremurile neprielnice, de grele asupriri şi vizibile nedreptăţi. Un exemplu este documentul emis la 29 mai 1418 – acum şase sute de ani – care vine din trecut, dar priveşte spre viitor, aşezând raporturile dintre românii nord şi sud carpatini sub semnul perenităţii. Prin acest înscris vorbeşte principele Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân, la solicitarea solilor „oaspeţilor” din Cisnădie şi spune, între altele, următoarele: „De aceea, noi am îngăduit cinstiţilor oameni din Cisnădie – ba le dăruim toate drepturile şi libertăţile vechi, pe care ei le-au avut în timpul părintelui nostru – cu această îndatorire, ca ei şi oamenii lor, şi anume românii şi alţii, de orice stare ar fi sau vor fi, să pască oricând în munţii noştri, cu turmele sau cu oile lor, ca şi oamenii noştri, păşunile noastre; , le dăm voie să se folosească şi să se bucure de păduri şi de ape, întotdeauna, cât timp vom trăi noi; şi dacă s-ar întâmpla ca noi să avem pricini sau neînţelegeri cu toată Ţara Transilvaniei, cu voi voim să păzim pacea şi o contenire trainică de arme şi, ceea ce este mai mult, vă vom trimite în timp de război pe unul dintre boierii noştri, cu o ceată de săgetaşi de-ai noştri, care vă va apăra pe voi şi târgul vostru şi vă va ocroti de raziile războaielor”. După cum se vede, „drepturile” locuitorilor din Cisnădie de a se bucura, împreună cu turmele lor, de păşunile, de pădurile şi de apele din munţii Ţării Româneşti veneau de la înaintaşii domnului în funcţie, fuseseră recunoscute de Mircea cel Bătrân, tatăl lui Mihail, erau confirmate de acesta şi urmau să fie mereu întărite de urmaşi. Mai mult, domnii Ţării Româneşti – şi nu autorităţile transilvane – asigurau o ocrotire specială, cu trupe înarmate, a Cisnădiei în vreme de război. Din această ocrotire specială sud carpatină proveneau, între altele, forţa, încrederea şi prosperitatea românilor din sudul Transilvaniei.
Hotarul dintre Transilvania şi Ţara Românească s-a precizat pentru prima oară pe teren în 1520, când a fost emis un document la Târgovişte, în care se consemnează o înţelegere în acest sens între Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti şi Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei. Atunci s-a fixat limita exactă, pe culmea munţilor, între Oltenia şi vestul Transilvaniei, de la râul Olt până la Dunăre. Din partea transilvăneană au fost atunci prezenţi la hotare în munţi „neamişii Haţegului”, adică Ianoş Cândreş, Cândea Laţcu, Sărăcin Freanţi, Mujina, Petru, Miclăuş, Iacov, Stanciul şi Iancu din satele Răchitova, Zlaşti, Tuştea, Râu Bărbat, Măţeşti şi Sătcel, iar din partea Ţării Româneşti s-au înfăţişat boierii Stanciul banul, Neagoe spătarul, cu fratele său Radu, Stanciul postelnicul (de Crasna), Radul logofătul (de Bărăşti), Albul postelnicul, cu fiul său Stoica (de Româneşti), Dan postelnicul, Socol logofătul (de Baia), şi Bran postelnicul (de Polovraci). Martorii acestui document sunt cei mai de seamă dregători ai Ţării Româneşti, anume Preda, marele ban al Craiovei, Calotă, marele vornic, Horvat, marele logofăt, Dumitru, marele vistier, Radu, marele spătar, Drăghici, marele paharnic, Hamza, marele comis, Jitiian, marele stolnic şi Bădica, marele postelnic. Înscrisul precizează clar şi scopul întâlnirii de la hotare: „[...] Şi s-au adunat cu toţii la câmpul Jiului, la Merişor, şi au ţinut sfat cu credinţă şi cu mare blestem au legat ca în veci în aceste două ţări certuri şi răzmeriţă sau tâlhării, sau hoţii, sau jafuri să nu se facă, ci să fie pace şi frăţie [...]. Şi care om va afla pe datornicul său să i se facă lege şi judecată dreaptă [...]. Şi pentru oi, unde se vor afla, sau pe munte sau la orice loc ar fi, să li se ia darea după dreptate şi după obicei şi după lege şi nicio altă asuprire să nu aibă”. Se consemnează apoi „aşezarea hotarelor”, de la apa Oltului până la Râşava (Orşova). Menţionarea circulaţiei oilor este importantă pentru rosturile de viaţă ale populaţiei româneşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Interesant este şi faptul că protagoniştii ambelor părţi – adică cei care s-au întâlnit pentru marcarea hotarului – erau cu toţii români.
Istoria hotarului nostru pe culmile Carpaţilor este, în fapt, o istorie a unităţii româneşti, pentru că hotarul acesta era fals. „Vămile cucului” adică drumurile şi potecile de munte erau mai multe decât însemnele de pază, iar românii de pe ambii versanţi au avut mereu grijă ca despărţirea, voită de mai marii politici dinspre apus, să fie una formală. Peste aceste diviziuni impuse a biruit întotdeauna unitatea românească, pe care, alături de toţi românii vrednici, au apărat-o şi grănicerii, mai ales grănicerii. Lor le aducem prinosul de recunoştinţă şi le dorim un viitor spornic şi plin de satisfacţii, într-o lume concurenţială, în care concertul naţiunilor înseamnă şi protejarea pământului acestora.
