Terminarea procesului de constituire a statului național unitar România Mare - 1 decembrie 1918 - a fost urmarea unor acțiuni îndelungate pe plan spiritual și material.
Formarea poporului român, pe o arie mai largă decât cea cuprinsă de granițele teritoriale ale României Mari, a sădit în mintea tuturor celor de același sânge ideea că trebuie să fie uniți. Ea s-a manifestat încă din zorii Evului Mediu, prin creații ale barzilor populari, cum au fost cei care au făurit balada Mioriței. În lumea conducătorilor politici, în aceeași perioadă, aceeași tendință și dorință de unitate s-a înregistrat în momente de cumpănă pentru Europa. Astfel, în anul 1415, la Conciliul de la Konstanz (Germania), unde s-a decis soarta marelui reformator ceh Jan Huss, românii, artificial scindați în trei state, au trimis o delegație unită: Dragomir, pârcălabul Cetății Dâmbovița din Țara Românească, Stibor, voievodul Transilvaniei și Grigore Țamblac, un erudit cărturar teolog de la curtea lui Alexandru cel Bun, domnul Țării Moldovei. Europa Apuseană a fost impresionată de frontul comun al românilor, dar prea puțini au consemnat conștient acel moment.
Nu mult mai apoi, în a doua parte a veacului al XV-lea, sub conducerea a trei mari voievozi patrioți – Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare – s-a încercat să se închege frontul românesc antiotoman. S-a reușit să se realizeze pentru câteva mari acțiuni victorioase. Ele au fost remarcate, în scris, în secolul al XIX-lea, de marele istoric francez Jules Michelet. Acesta a arătat limpede cât de mult datorează dinamica civilizației din Europa Occidentală românilor, un adevărat scut în fața atacatorilor necredincioși.
Faptele lui Mihai Vodă Viteazul, înfrângerea turcilor și, apoi, a coaliției maghiaro-polone, unirea țărilor române într-un singur stat, au avut răsunet pentru toți cărturarii și politicienii vremii. S-a dovedit că Romanitatea Orientală exista, fiind o realitate indiscutabilă.
Diplomații care au încheiat pacea Westfalică (1648) au trebuit să țină seama de cele întâmplate în zona carpato-dunăreană. Acolo exista un popor de sorginte latină, a cărui ființă nu putea fi ignorată.
În secolul al XIX-lea, care poate ar trebui numit veacul națiunilor, s-au pus bazele destrămării imperiilor-închisori ale popoarelor și nașterii statelor moderne. Atunci, în Țara Românească, prin școală, generația făuritoare a Revoluției din 1848 – N. Bălcescu, I. Ghica, frații Golești etc. – a fost educată în spiritul preamăririi faptelor lui Mihai Viteazul – unificatorul. În manualul Istoria Prințipaturilor Române, publicat în 1838, profesorul transilvănean August Treboniu Laurian a dedicat două treimi din pagini marelui voievod și acțiunii sale de unire a tuturor românilor. S-ar putea ca pilda lui să fi inspirat unul dintre punctele esențiale ale programului Revoluției din anul 1848: obținerea independenței românilor și unirea lor într-un singur stat.
Dar trebuia să fie găsite momentele conjuncturale favorabile, căci românii, singuri, nu puteau lupta împotriva marilor puteri, ale căror interese se întâlneau în zona carpato-dunăreană. Era necesar ca acestea să fie războaie care să ducă la înfrângerea și cedarea „vulturilor negri” și ai semilunei: Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic și Sublima Poartă.
Biruirea Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1856) a permis românilor ca, la 5 – 24 ianuarie 1859, cu multă înțelepciune diplomatică, să creeze România Modernă. A fost primul mare succes al generației pașoptiste, exemplu pentru unificarea Italiei și a Germaniei. Imediat a urmat al doilea.
În condițiile manifestării unei noi etape a crizei provocate de nerezolvarea „Problemei Orientale” și a înfrângerii Sublimei Porți de către armata ruso – română în războiul dintre anii 1877 – 1878, România și-a obținut independența, s-a reunit cu Dobrogea și a impus să-i fie recunoscut rangul de Regat. Însemnat a fost că, atunci, românii au reușit, prin forțe proprii, în frunte cu aceeași generație pașoptistă, sub conducerea regelui Carol I, să treacă la a doua etapă a făuririi statului modern: reunirea cu Dobrogea.
Alt moment de criză Sud- Est Europeană, evidențiat prin războaiele balcanice încheiate prin Pacea de la București (1913), a avut drept consecință reunirea cu România a părții de sud a Dobrogei, unde populația majoritară era românească, machedoromână.
Trebuia să vină însă o zguduire profundă, puternică, a ordinii prestabilite de marile puteri pentru a se putea elibera popoarele și a-și făuri propriile lor state. Acest nou cutremur pentru marile imperii l-a provocat Primul Război Mondial (1914 – 1918).
Datorită poziției ei strategice și a bogățiilor naturale pe care, atunci, le avea din plin – petrol, sare, cereale – România s-a bucurat de atenția ambelor tabere beligerante. Regele Carol I dorea să intre în luptă alături de Puterile Centrale, gruparea politică în frunte cu Nicolae Filipescu pleda pentru Antantă, însă premierul Ion I. C. Brătianu, mai înțelept, a declarat că nu este momentul ca țara să intre în luptă în 1914. Urmărind numai apărarea intereselor românilor, fără a le periclita, Ion I. C. Brătianu a așteptat până când i s-au oferit cele mai sigure și avantajoase condiții în vederea formării României Mari. Seriozitatea și simțul de responsabilitate ale premierului l-au influențat și pe noul rege al României, Ferdinand (1914 – 1927). Între cei doi conducători ai regatului s-au stabilit relații de prietenie și de încredere reciprocă, susținute și de caldele raporturi de familie ale cumnatului lui Brătianu, Barbu Știrbey, cu regina Maria.
În această conjunctură favorabilă pentru Regatul Român s-a semnat, la 4/17 august 1916, Tratatul secret cu Antanta. Prin el, Ion I. C. Brătianu spera să obțină formarea și recunoașterea României Mari la încheierea conflagrației. În schimb, România trebuia să declare război Puterilor Centrale la 14/27 august 1916 și să începă lupta la 15/28 august 1916.
Dar, secretul tratatului, ca orice secret politic, a fost imediat aflat. Ca urmare, Puterile Centrale s-au pregătit să contracareze atacul trupelor române. Mai mult, Antanta nu și-a respectat angajamentul de a ajuta România. Au urmat luptele armatei române cu forțe net superioare numeric și tehnic. A fost o relativă victorie a Puterilor Centrale. România nu a putut fi scoasă din război nici în decembrie 1916, când a pierdut Muntenia și Oltenia și a rămas numai cu Moldova, nici în vara lui 1917, când a câștigat bătăliile de la Mărăști, Mărășești, Oituz. Pentru Puterile Centrale au fost pierderi fantastice, căci s-a lungit linia frontului, au fost blocate armate în Est, nu s-au putut folosi bogățiile României.
În contextul eșecurilor generale ale trupelor germano – austro – ungare, a evidențierii incapacității guvernanților ruși, s-a ajuns la dezmembrarea Imperiului Habsburgic și la revoluția din Imperiul Țarist. Atunci, în anul 1917, pe un fond mai vechi, a început să se manifeste mișcarea de formare a statelor etnice.
În Rusia, a doua zi după revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917, Vladimir Ilici Ulianov - Lenin a promulgat și sancționat Decretul asupra popoarelor. Prin el, fiecare popor din Rusia era declarat liber, având posibilitatea să-și hotărască singur soarta. Acest act a putut fi folosit ca bază în lupta de eliberare a românilor din Basarabia, aflați în plină acțiune. Acolo, la 3/16 aprilie 1917, la Chișinău, se formase Partidul Național Moldovenesc. Din programul său rezulta lupta pentru „slobozenie” națională, bisericească și culturală. La 23 iunie 1917, la Chișinău, în Palatul Libertății, delegații „sovietelor” sau „adunărilor” soldaților și ofițerilor și ai Partidului Național au decis formarea Sfatului Țării. Imediat, în iulie 1917, de la Petrograd, Moscova și Kiev au fost trimiși la Chișinău comisari bolșevici, iudei, specializați în represiune, adică în „convingerea” oamenilor să meargă pe drumul cerut de ei. Grupul i-a avut în frunte pe G. Laifer, L. Fișelev, L. Sepetievski, Vasiliev – Totelboim etc. Totuși, bolșevicii nu au avut succes în Basarabia. Mai mult: din vara anului 1917 s-a trecut la înlocuirea funcționarilor ruși – rusificatori cu slujbași români.
Între 8/21 și 14/27 septembrie 1917, la Kiev, s-au desfășurat lucrările congresului naționalităților. Acolo delegatul basarabean Teofil Ioncu a arătat și a demonstrat că nu există „națiune moldovenească”, ci numai „națiune românească”. Vorbele lui au fost atât de convingătoare, încât a fost ovaționat minute în șir de delegați.
În vara lui 1917 s-a format Sfatul Țării, cu rol de parlament al Basarabiei. El a fost constituit din deputați reprezentând toate naționalitățile din Basarabia: români (105), ucraineni (15), evrei (14), ruși (7), germani (2), bulgari (2), găgăuzi (2), poloni (1), armeni (1), greci (1). Urmărirea componenței Sfatului Țării arată că el a fost alcătuit în mod democratic, din deputați reprezentanți ai tuturor naționalităților, proporțional cu numărul fiecăreia.
La data de 2 decembrie 1917, Sfatul Țării, pe temeiul Declarației Drepturilor Popoarelor, semnată de V. I. Lenin, a proclamat Republica. La 24 ianuarie 1918 același Sfat al Țării, la Chișinău, declara independența, dând statului numele de Republică Democrată Slobodă.
Imediat, Ucraina a trecut la amenințări și chiar mici acțiuni militare. Reacția basarabenilor a fost cea așteptată și dorită: ei au cerut unirea cu România, revenirea Basarabiei la patria mamă, de care fusese ruptă în 1812.
Intelectualii români au susținut din plin mișcarea de masă a românilor dintre Prut și Nistru. Cu riscul vieții, au trecut Prutul și au pledat pentru unire. Între cei cu nume remarcabile și memorabile îi pot aminti pe transilvănenii: Andrei Oțetea, Onisifor Ghibu, Sebastian Bornemisa, Ion Mateiu; bucovinenii: George Tofan, Emanoil Iliuț, Ovidiu Țopa; basarabenii: Vladimir Cazacliu, Alexandru Văleanu, Ștefan Ciobanu, Vasile Horea; regățenii: Mihail Sadoveanu, Apostol Culea, Nicoară Beldiceanu, Tudor Pamfile, Nicolae Dunăreanu, Gh. Murgoci, Petre V. Haneș etc.
Toți acești intelectuali charismatici au străbătut satele Basarabiei, mergând cu căruța din loc în loc, au stat de vorbă cu oamenii de rând și i-au convins de necesitatea înfăptuirii Unirii cu România. A fost o acțiune mirifică, plină de patriotism, arătând că acești condeieri au transpus literele cărții în viață.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării a proclamat Unirea cu România. Dintre deputați, 86 (68,8 %) au votat pentru unire, 3 (2,4 %) au votat împotrivă, 26 (28,8 %) s-au abținut, 13 au fost absenți.
Premierul României, Alexandru Marghiloman, care în acea zi se găsea invitat la Chișinău, a intrat în sala de ședință a Sfatului, a luat cunoștință de rezultatul votului și a rostit: “În numele regelui și poporului român cu mândrie iau act de declarația domniilor voastre pentru unire”.
După revenirea premierului la București și o convorbire cu regele Ferdinand, la 9 aprilie 1918 s-a semnat Decretul Regal nr. 842, prin care se socotea definitiv și pe vecie unită Basarabia cu România.
A fost primul pas pe drumul constituirii României Mari.
Concomitent cu evenimentele din Basarabia, s-au desfășurat puternice acțiuni ale românilor care erau originari din regiunile cotropite de Imperiul Habsburgic: Bucovina și Transilvania – denumire care în sens larg cuprindea și Banatul, Bihorul, Sătmarul și Maramureșul.
Românii, datorită teroriei impuse de poliția imperială, au fost obligați să acționeze din afara granițelor Austro–Ungariei. În primăvara anului 1918, în SUA, au format Asociația Românilor din America (USRA). Românii au avut mare influență în acel moment, căci au oferit 32.000 – 35.000 de oameni pentru armata americană aflată în război. Nici un alt popor provenit din Imperiul Habsburgic, venit să locuiască în SUA – polon, ceh, slovac, iugoslav etc. – nu a dat un număr atât de mare de oameni pentru front.
La 15 septembrie 1918, în New York, la Carnegie Hall, s-a ținut o întrunire organizată de USRA. Au participat 4.000 de persoane. Alături de români au venit cehi, slovaci, poloni, iugoslavi. Totodată, au fost prezente personalități ale vieții publice și politice din SUA. Toți participanții au cerut președintelui american Woodrow Thomas Wilson să accepte dezmembrarea Imperiului Habsburgic. Răspunsul lui a fost clar: considera imperiul o „rablă ruginită”, deci nu-l mai susținea. A fost o victorie a forțelor popoarelor împotriva unei mari puteri caduce.
În Franța, în Anglia, în Italia etc. deasemenea, existau comitete ale românilor care luptau pentru unire. Acolo, ca și peste ocean, românii au avut succes: au atras opinia publică pentru sprijinirea cauzei lor. O faptă care a arătat forța și capacitatea românilor a fost aceea a lui Iuliu Maniu. În starea de degringoladă existentă în capitala Imperiului Habsburgic, ofițerul de artilerie, românul Iuliu Maniu, a cerut comandantului pieței din Viena, generalul Steiner, să-i permită să formeze unități din militari români – soldați și ofițeri – și cu ei să restaureze ordinea în oraș. După ce a primit acordul, a acționat și a impus liniștea în Viena. Apoi, în fruntea unui corp de armată constituit din 30.000 militari români, prin Budapesta, a plecat spre Transilvania.
În Bucovina și în Transilvania evenimentele s-au precipitat. Pe fondul înfrângerilor militare, ultimul împărat habsburg Carol a promulgat, la 3/16 octombrie 1918, un Manifest prin care declara formarea unui imperiu federal. La 6/19 octombrie 1918, la Iași, Comitetul Bucovinenilor și Transilvănenilor a respins Manifestul imperial. Puțin apoi, la 11/24 octombrie 1918, la Cernăuți, Sextil Pușcariu a publicat actul programatic intitulat „Ce vrem”. El exprima dorința unirii Bucovinei cu România. O zi mai târziu, la 12/25 octombrie 1918, la Oradea, membrii Comitetului Executiv al Partidului Național Român au respins și ei Manifestul împăratului. La mai puțin de o săptămână apoi, în ziua de 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, în ședința parlamentului, deputatul Al. Vaida – Voievod a citit Declarația de Autodeterminare. Prin ea se arăta că românii au dreptul să-și decidă singuri soarta viitoare. A fost huiduit de mai mulți deputați maghiari, în frunte cu Szilagyi Lájos. Vaida – Voievod nu s-a lăsat intimidat, căci știa că vorbește în numele tuturor românilor din Transilvania și Bucovina. Cei din urmă convocaseră, la 14/27 octombrie 1918, la Cernăuți, în Palatul Metropolitan, o adunare a foștilor deputați din parlamentul de la Viena și a fruntașilor românilor. Atunci ei stabiliseră să formeze o Adunare Constituantă. Președintele ei a fost ales Iancu Flondor.
Adunarea Constituantă a declarat „Unirea Bucovinei integrală cu celelalte țări românești într-un stat național independent”.
Tot atunci s-a format Consiliul Național, alcătuit din 150 de membri, dintre care au fost aleși componenții Comitetului Executiv, ce avea rost de guvern. Practic, această acțiune, așa cum consemnează raportul Comandamentului Jandarmeriei din Galiția și Bucovina, a însemnat ruperea de Imperiu.
Orice împotrivire era de prisos, atât din partea Vienei, cât și a Kievului. Voința românilor nu mai putea fi înfrântă. La 15/28 noiembrie 1918, în Cernăuți, la Palatul Metropolitan, s-au desfășurat lucrările Congresului General al Bucovinei. În unanimitate, Consiliul Național a adoptat o Moțiune prin care a declarat unită Bucovina cu România.
Impresionant a fost tonul patriotic al actului și participarea democratică la Congresul General al reprezentanților tuturor minorităților ce trăiau în Bucovina. A fost încheiat atunci al doilea moment al marii uniri din anul 1918.
Actul de la 12/25 octombrie 1918, de la Oradea, al Comitetului Executiv al PNR din Transilvania a fost identic ca semnificație cu cel de la Cernăuți: românii nu mai recunoșteau autoritatea imperială și-și cereau dreptul la autodeterminare.
În Transilvania situația era deosebită. Acolo, pretențiile și propaganda Budapestei erau mai puternice. Ele nu au ținut seama de realitățile etnico-demografice. În 1918, în regiune, conform statisticilor oficiale maghiare, viețuiau 5.114.124 de locuitori, din care 2.930.120 români, 1.305.753 unguri, 539.418 germani etc.
Evident, era o superioritate a românilor. Ei au format, din vara anului 1918, în condițiile de previziune clară a dezmembrării ireversibile a Imperiului, Consiliile Naționale ale Românilor (CNR). Ele erau organe locale, alcătuite din români membri ai PNR și PSD. Deoarece atunci, în vara lui 1918, în condițiile prăbușirii puterii autorităților imperiale, cineva trebuia să preia funcțiile statului, această substituire a făcut-o CNR. Cum PSD era foarte puternic, membrii săi au jucat un rol însemnat. La 18/31 octombrie 1918, în Consiliul Național Român Central (CNRC) din Arad, din cei 12 componenți ai săi 6 proveneau din PNR (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Ciceo-Pop, Al. Vaida-Voievod, Aurel Vlad) și 6 din PSD (Tiron Albani, I. Flueraș, I. Jumanca, Enea Grapini, Iosif Renoiu, Basil Surdu).
La 10/23 noiembrie 1918, CNRC a adresat un ultimatum guvernului din Budapesta, cerându-i recunoașterea autodeterminării. Actul semnat de Ștefan Ciceo-Pop nu a avut rezultatul dorit, așa încât, la 13/26 noiembrie 1918, la Arad, au început tratative între CNRC și delegații guvernului din Budapesta. Nici ele nu au progresat.
Ca urmare, CNRC a decis convocarea, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, a Marii Adunări a reprezentanților poporului din Transilvania. Trebuiau să participe 1.228 de delegați de pe întreg pământul Transilvaniei, reprezentând toate minoritățile conlocuitoare.
Deși era ger, un început de iarnă friguroasă, oamenii au venit la Alba Iulia încă din ziua de 27 noiembrie 1918. Voiau să asiste la întrunirea deputaților, mai ales că în timpul războiului pentru unire fiecare familie de români jertfise cel puțin un membru al ei. Au sosit în preajma sălii Cazinoului Ofițerilor din Alba, locul desfășurării lucrărilor adunării deputaților, peste 100.000 de oameni.
În dimineața zilei de 1 Decembrie 1918, o zi luminoasă, cu un cer albastru, de cristal, în Sala Mare a Cazinoului Ofițerilor din Alba Iulia au început lucrările adunării sub președinția lui Gheorghe Pop de Băsești și a episcopilor Ioan I. Papp și Demetriu Radu. În unanimitate s-a votat unirea cu România.
S-a decis, la 2 decembrie 1918, ca, până la preluarea puterii de către Regatul Român, să fie formate Marele Sfat și Consiliul Dirigent, acesta din urmă cu rol de guvern. În acele zile, când toți locuitorii din Transilvania făceau să clocotească ținutul prin acțiunile lor, s-au impus exclusiv voința și dorința pe care le aveau, fără nici un fel de intervenție străină. Fac această precizare deoarece armata regală română, la data 2 decembrie 1918 nu depășise încă hotarele României și nu intrase în Transilvania. Mai mult, toate minoritățile conlocuitoare au aprobat actul de la 1 decembrie 1918. Astfel, la 8 ianuarie 1919, la Mediaș, Consiliul Central al Sașilor și Consiliul Național al Sașilor au salutat Unirea. La 10 august 1919, la Timișoara, Adunarea Șvabilor s-a declarat întru totul de acord cu Unirea. În aprilie 1919, maghiarii, prin ziarul “Uj Villág”, apărut la Sibiu, au confirmat “vrem să ne încadrăm în noua formă de stat”. În fine, la 27 septembrie 1919, țiganii întruniți la Târnăveni, într-un manifest scris într-o frumoasă limbă românească, au declarat că atât ei cât și urmașii lor vor fi cei mai credincioși cetățeni ai României Mari.
O delegație specială – formată din mitropolitul ortodox Miron Cristea, episcopul unit Iuliu Hossu, oamenii politici Al. Vaida-Voievod și Vasile Goldiș – a prezentat și comunicat actul unirii regelui Ferdinand la 12 – 13 decembrie 1918, la București. Regele a răspuns: „În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor”.
Astfel s-a încheiat pentru români, cu succes, marea jertfă de sânge care a dus la formarea României Mari. Practic, războiul fusese o revoluție națională a întregului popor român care, în acei ani, stropise cu sângele său mai mult cât o făcuse apa ploilor pământul străbun ce și-l dorea. Crease o țară cu o suprafață de 316.132 km², cu o populație de 17.343.549 de oameni, ce cuprindea între hotarele sale și România antebelică, având numai 137.908 km² și 7.904.404 locuitori. Cifrele reprezintă o răsturnare a situației anterioare: prin destrămarea imperiilor-închisori ale națiunilor, apăruse cel mai mare, mai populat și mai bogat stat din Sud Estul Europei.
Conferința de pace care a format sistemul Versailles – Washington a permis și impus o singură concluzie: marile puteri au fost obligate să se supună voinței popoarelor, să recunoască noile hărți ale mapamondului.
