Radu-Ștefan Vergatti (n. 10 decembrie 1937, București), profesor universitar, absolvent al Liceului Sfântul Sava din București; al Facultății de Istorie - Universitatea București (Secția de Istorie Universală). Din anul 1965, de la terminarea facultății - asistent stagiar, apoi asistent și lector universitar la Facultatea de Istorie a Universității București. Între anii 1977-1985 transferat în învățământul liceal - profesor gradul I; Doctor în Istorie al Academiei Române (1980). Între anii 1985-1990 conferențiar universitar la Facultatea de Aeronave a Institutulului Politehnic București (cursul de Istorie a Aviației). Între 1999-2014 - profesor universitar la Facultatea de științe Umaniste a Universității de Stat Valahia Târgoviște. În perioada 2000-2010 profesor universitar la Facultatea de științe Socio-Umane a Universității din Pitești. Între anii 2000-2014 conducător de doctorat - domeniul Istorie, calitate în care a conferit titlul de doctor la cca. 40 studenți-doctoranzi. Autor de manuale de liceu, cursuri universitare, 40 cărți și un număr de 500 de studii și articole științifice în domeniile istorie, geografie istorică, geopolitică, demografie istorică, istoria dreptului, istoria literaturii, istorie comparată, publicate în România și în străinătate. Peste 500 de comunicări științifice la colocvii, conferințe, congrese, sesiuni interne și internaționale (inclusiv în limbile franceză, engleză, italiană, germană).
Recunoscut pe plan internațional ca specialist în demografie istorică fiind unul dintre puținii autori români în domeniu. Autorul primei și singurei monografii în țară despre profesorul ștefan Ciobanu un savant care a pus în lumină documente - Inedite din arhivele rusești despre Dimitrie Cantemir și despre evoluția literaturii româo-slave în evul mediu. Membru în colegiul științific și de redacție al mai multor publicații de specialitate. Membru titular al Academiei Oamenilor de știință din România. Membru al mai multor societăți și asociații naționale și internaționale de istorie, demografie istorică, geografie istorică (inclusiv membru al Fundației Europene Titulescu); Doctor Honoris Causa al Universității „Andrei Șaguna” Constanța și al Universității Valahia Târgoviște. Premiul U.N.E.S.C.O.; Diploma de excelență acordată de Universitatea Allameh Tabatabai din Teheran; Premiul Academiei Oamenilor de Știință din România; Premiul Național de Istorie „Nicolae Iorga”; Premiul „Gheorghe I. Brătianu” pentru cercetare științifică în domeniul istorie; Diploma de Excelență acordată de Academia Română - Institutul C. S. Nicolăescu-Plopșor; Premiul „Opera Omnia” acordat de Universitatea Valahia Târgoviște; Distincția „Neagoe Basarab” și Distincția „Constantin cel Mare” - conferite de Patriarhia Română; Distincția „Crucea Valahiei” conferită de Arhiepiscopia Târgoviște; Medalia Centenar conferită de Asociația Națională „Cultul Eroilor Regina Maria”, Premiul „Al. D. Xenopol” al Academiei Române; Decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler conferit de Instituția Președintelui României.
- Domnule profesor, de-a lungul timpului ați publicat în paginile revistei noastre un număr important de materiale de istorie și ați fost întotdeauna un apropiat al Poliției de Frontieră. Spuneți-ne câteva cuvinte pentru aceia dintre cititorii noștri care doresc să afle cine este de fapt profesorul universitar Vergatti Radu Ștefan - membru titular al Academiei Oamenilor de știință?
- Numele meu este Radu-Ștefan Vergatti și sunt născut în București, ca fiu al avocatului Alexandru Vergatti și al profesoarei de istorie Natalia-Theodora Vergatti (născută Ciobanu). Am avut o lungă carieră de profesor de istorie, de circa 60 de ani la catedră. În același timp, am obținut un doctorat în istorie universală, epoca medie, cu tema „Probleme fundamentale ale omului și societății în literatura orășenească franceză din a doua jumătate a secolului al XIII-lea”. A fost o îndrăzneală din partea mea și a academicianului Andrei Oțetea, precum și a academicianului Mihail Berza, de a accepta această teză în perioada în care subiectele erau alese din istoria partidului comunist, sau a mișcărilor social-politice subordonate ideilor comuniste. Mai târziu, am condus 40 teze de doctorat, la școala Doctorală a Universității Valahia. și acolo, tezele conduse de mine au avut subiecte cu caracter științific în domeniile în care aveam competența să mă pronunț. Remarcându-se această situație, acum mai bine de un sfert de veac, am fost solicitat să colaborez la Revista „Frontiera”. Mi s-au cerut, totdeauna, articole cu caracter științific, istoric, legate de trecutul grănicerilor. Totdeauna le-am scris cu plăcere. Uneori nu mi-a fost ușor. A trebuit să fac investigații personale, pentru a lumina ce a făcut un personaj sau altul. Este și cazul ultimului articol scris pentru Revista Frontiera și a atitudinii căpitanului Pavel Zăgănescu, cel care a acționat rapid, pălmuind cu putere un ienicer care jignise compania română. Sigur că mie, personal, mi-a plăcut colaborarea cu Revista Frontiera, cu înaltă ținută. Aș dori, dacă ar fi posibil, ca această revistă să fie mai mult difuzată prin intermediul centrelor de răspândire a revistelor. Conținutul ei este un bun care poate folosi atât celor aproximativ 13.000 membri ai Poliției de Frontieră, cât și tineretului din școli și universități.
- Vă mulțumim mult pentru cuvintele frumoase! V-am ruga să ne spuneți în continuare câteva lucruri despre familia Vergatti, deoarece acest nume, de-a lungul anilor a avut o rezonanță în domeniul juridic dar și istoric.
- De curând, atât în revista C.N.S.A.S., cât și în Revista „Oltenia”, a Arhivelor Județului Dolj, împreună cu soția mea, avocat dr. Cristina Narcisa Vergatti, am publicat articole în care am scris și despre familia mea. Pe linie paternă, am putut stabili că familia își are originea în timpul domnului Matei Basarab. Era originară din Caracal, unde a făcut parte dintre ctitorii Bisericii Domnești din oraș. Tot în Oltenia, familia a mai ctitorit biserica din Balș și a contribuit la ridicarea bisericii Madona Dudu din Craiova. După anul 1831, prin prisma prevederilor înscrise în Regulamentul Organic pentru Valahia, a contribuit la crearea baroului din Craiova, recte al celui din Oltenia. Unul dintre străbunicii meu, Eliodor I Vergatti a fost avocat, deputat, senator și unul dintre semnatarii actului de independență la 9 mai 1877. Unul dintre fiii lui, bunicul meu, Ion (Jean) Vergatti a fost șeful corpului de control al Băncii Naționale Române, cu rang de guvernator. A murit în 1918, pe frontul din Rusia, într-un spital, după ce se opusese celui de-al doilea transport al tezaurului României în Rusia. Tatăl meu, Alexandru Vergatti, a fost avocat. A reprezentat una din speranțele dreptului penal românesc. A ajuns să fie numit prodecan al Baroului Ilfov, în timp ce Istrate Micescu era decan. În ianuarie 1945, însă, a făcut parte din grupul primilor 25 de avocați români care au fost eliminați din barou, deoarece aveau sentimente anticomuniste. De atunci înainte, până în anul 1971, tatăl meu a fost nevoit să aibă diverse profesii ca să supraviețuiască. În anul 1944, a divorțat de mama mea și s-a recăsătorit cu Santuzza Ofelia Romano. Nici această căsătorie nu a rezistat. În 1971 a plecat în Statele Unite, în orașul Detroit, unde a trăit până la 25 decembrie 1996, când a murit, bolnav de cancer.
Unchiul meu, fratele bunicului meu, Eliodor II Vergatti, a fost și el avocat, una din celebritățile baroului din Craiova. și el a fost însurat de mai multe ori - întâi cu Lineta Murgășanu și apoi cu Clemence Măinescu. Ramura din Oltenia se înrudea și cu alte familii boierești de acolo și nu numai: Obedeanu, Argetoianu, Tătărescu etc. Eliodor II Vergatti a fost ultimul decan al Baroului Dolj, până la desființarea barourilor în anul 1948. și el a avut o atitudine anticomunistă, refuzând să apere grupul Ana Pauker în procesul de la Craiova. Consecința a fost că în ianuarie ianuarie 1957 a murit în penitenciarul din Craiova. Din partea mamei mele, pot să scriu că ea descinde dintr-o familie franceză, Drouhet. În urma unei genealogii publicată în revista Bibliotecii Naționale, se vede clar că această familie își are originile cel puțin în secolul XVII, descinzând direct dintr-o familie a ducilor Beaufort. Apoi a fost un scriitor Drouhet, ulterior, în secolul al XIX-lea, un doctor Drouhet. Domnitorul Barbu știrbei l-a adus pe străbunicul meu, Pierre Drouhet, în Valahia, pentru a fi profesorul copiilor săi. Pierre Drouhet a trecut în Moldova și acolo s-a însurat cu Nathalie Olivari, tot de origină franceză.
Ei au creat cel mai bun pension de fete din orașul Bârlad. Din căsătoria lor au rezultat cinci copii: Charles Drouhet - profesor universitar de franceză, autorul manualelor de pe care s-a învățat în liceele românești din 1925 până în 1948; Marie Drouhet - măritată cu avocatul Dimitrie Prisiceanu, al căror urmaș este astăzi regizorul Dinu Cernescu, văr cu mine; Edouard Drouhet - colonel de artilerie, erou în timpul Primului Război Mondial, tatăl doctorului Edouard II Drohet, care a ajuns unul dintre creatorii inframicrobiologiei (micologiei) în Franța, director științific la Institutul Pasteur; cea mai mică dintre fetele și copiii familiei Drouhet a fost bunica mea maternă, Nathalie-Louise Drouhet, profesoară de limba franceză. S-a măritat cu profesorul de istorie Nicolae Ciobanu, din Galați. În anul 1916, Nicolae Ciobanu, bunicul meu matern, mobilizat ca ofițer cu gradul de căpitan, acordat lui deoarece era inspector în învățământ, a murit pe când apăra Pasul Predeal. A fost decorat post-mortem cu Virtutea Militară, Cl. I și a fost înhumat în Cimitirul Eroilor din Predeal. Nathalie-Louise, văduva lui, bunica mea, s-a măritat cu institutorul Apostol D. Culea.
Acesta a avut un rol deosebit în unirea Basarabiei cu România, unde între anii 1918-1922 a fost ministru al propagandei. Când a revenit în București a fost director al învățământului primar în ministerul Învățământului și a creat așezămintele culturale, de mare importanță pentru unificarea tuturor teritoriilor României Mari. Ulterior, între 1940-1945 a fost directorul Fundațiilor Regale Regele Mihai I. A refuzat orice colaborare cerută de comuniști, care voiau ca el să conducă o revistă a cadrelor didactice din România. S-a stins în martie 1949, bolnav. Asupra mea, Apostol Culea a avut mare influență, deoarece încă din 1942-1943, când tatăl meu era pe front, el s-a ocupat de educația mea, punându-mi să ascult discuri cu muzică clasică. Îmi citea diverse cărți, care-l interesau și pe el. Mi-a dedicat și o carte „Aventurile lui Ion Runcan”. Din prima căsătorie a bunicii mele Nathalie-Louise Drouhet cu Nicolae Ciobanu se născuse mama mea, Natalia-Theodora, profesoară de istorie. După terminarea facultății, ea a fost reținută ca asistentă a profesorului Scarlat Lambrino în Universitatea București. Paralel, a predat la Liceul Pitar Moș și a fost cercetătoare la Fundațiile Regale. Între 1944-1946 a predat în orașul Brașov, la Liceul Honterus. Între 1946-1947, a revenit în București, ca directoare adjunctă la Liceul Doamna Stanca. Între anii 1947-1949 a fost directoare la Liceul Iulia Hasdeu. În fine, între anii 1949-1965, a fost directoare la școala Pedagogică nr. 1 Elena Doamna din București. Ca profesoară de istorie și directoare, mama a avut o influență extraordinară asupra elevelor, ceea ce a făcut ca o parte dintre ele să devină și ele profesoare de istorie. Am o soră, Anca șerbana Vergatti, născută la 21 august 1942. Prin hotărârea de divorț a părinților noștri din anul 1944 a fost încredințată tatălui meu. Ca urmare, am trăit mai mult despărțiți.
Deoarece eu am urmat cursurile Facultății de Istorie, perioadă în care m-am îmbolnăvit de ochi, având o scădere mare a vederii, sora mea a venit după mine la aceeași facultate. În anul 1965 am terminat amândoi facultatea. Eu am devenit asistent universitar, ea - cercetătoare la Institutul de Etnografie și Folclor. S-a măritat cu Paul Stahl și, în 1968, a plecat în Franța, la Paris. Acolo a început să lucreze la C.N.R.S., de unde a și ieșit la pensie. S-a măritat, a doua oară, cu Alexander Macdonald și s-a specializat în artă nepaleză. A fost total deosebit față de ceea ce făcea în România.
Eu, personal, am lucrat într-un domeniu larg al istoriei, pe toate perioadele. Am predat cursuri și am publicat și lucrări de istorie națională și universală. Pe lângă istoria propriu-zisă, m-am ocupat și de demografie istorică, domeniu în care am publicat volumul „Populație. Timp. Spațiu”, premiat de Academia Română în anul 2005, cu premiul „Al. D. Xenopol”. Am fost secretar general al secției de Demografie Istorică a Academiei Române, unde regretatul meu prieten Vladimir Trebici era președinte. Între anii 1960-1990, am fost obligat să-mi semnez lucrările cu numele de Ciobanu, adică numele de domnișoară al mamei mele. Am fost obligat să-mi schimb numele deoarece tatăl meu făcuse politică de dreapta, damnată de comuniști, care urmăreau până la a treia generație pe copiii celor pseudo-vinovați. În anul 1990 mi-am reluat numele cu care m-am născut, Vergatti. În anul 1968 m-am însurat cu Maria Miu, profesoară de limba engleză. Din căsătoria noastră s-a născut un băiat, Mircea Dan Vergatti. În anul 1987 el a absolvit liceul de arte plastice, a devenit grafician, iar apoi a absolvit și Facultatea de Geografie. După ce soția mea Maria a divorțat de mine, m-am recăsătorit în anul 1995 cu actuala soție, Cristina-Narcisa Vergatti, avocat și doctor în drept.
În decursul carierei mele, am publicat 40 de cărți, peste 500 de articole și studii științifice și am susținut peste 800 comunicări științifice și conferințe. Anul acesta, bogat în manifestări, am susținut multe conferințe referitoare la evenimente care împlinesc o cifră rotundă: 600 de ani de la moartea lui Mircea cel Mare, 170 de ani de la revoluția din anul 1848, 140 de ani de la câștigarea Independenței României, 140 de ani de la reunirea cu Dobrogea, 140 de ani de relații diplomatice ruso-române și, desigur, marcarea Centenarului Marii Uniri.
- Domnule profesor, în fiecare zi auzim tot mai des cuvântul Centenar. Ce înseamnă acest Centenar al Marii Uniri?
- Cred că răspunsul este foarte simplu: Centenar înseamnă o sută de ani de la împlinirea unui vis al tuturor românilor: crearea României Mari. Să nu uitați că în timpul Primului Război Mondial fiecare familie românească a pierdut cel puțin un membru pe câmpul de luptă. Se poate spune, fără a greși, că atunci pământul viitoarei Românii Mari a fost udat mai mult de sângele soldaților români ca de apa ploilor. Prin unire au format un tot, România Mare, toți românii care aveau conștiința că au aceeași origine, același sânge, vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași credință ortodoxă. În momentul în care s-a realizat unirea, toți românii au putut să se cunoască mai bine între ei, să se amalgameze și să întărească sentimentul că formează același neam. Scriu aceasta, deoarece spre exemplu basarabenii trăiseră în Imperiul Țarist, unde fusese un proces dur de rusificare, iar bucovinenii, transilvănenii și bănățenii - în Imperiul Austro-Ungar, unde fusese o acțiune de maghiarizare a unei mari părți a lor. Sigur că și rusificarea și maghiarizarea nu dăduseră roadele așteptate, dar pentru o parte a populației fuseseră eficiente. Prin unirea tuturor românilor, prin propagarea sentimentelor de unitate, de jos în sus, fără intervenția autorităților, în pofida acțiunii micului partid comunist care lupta pentru dezmembrarea României, s-a ajuns la succesul deplin de unificare, desfășurat în tot timpul scurgerii a o sută de ani, a centenarului. Deci, Centenarul nu este numai sărbătorirea a o sută de ani de la formarea României Mari, ci și a întăririi neamului românesc.
- Care a fost „moștenirea secretă” pe care România a avut-o în tolba istoriei, astfel încât să fie posibil acest act al unirii?
- Moștenirea istorică a fost deosebit de puternică. În primul rând, a fost o permanentă legătură între toate regiunile locuite de români, chiar dacă în evul mediu acestea au fost separate, fiind împărțite în state istorice deosebite. Legătura s-a produs, în primul rând, prin cei care practicau transhumanța. În al doilea rând, prin negustori care treceau dintr-o zonă în alta. În al treilea rând, prin Biserica Ortodoxă, care și-a menținut credința ei, cu riturile ei, pentru marea majoritate a românilor. Au fost și mari domni și voievozi, care au ținut legătura între regiunile românești. Nu-i uitați pe Mircea cel Mare, care în Transilvania a stăpânit Amlașul, Făgărașul și cetățile Huedin și Bologa, pe Vlad Dracul care a avut puternice legături cu Transilvania, pe ștefan cel Mare, care a stăpânit Cetatea de Baltă tot în Transilvania și a clădit în lungul Nistrului cetățile Hotin, Soroca, Orhei, Tighina și a întărit Cetatea Albă, în fața Cetății Negre a cazacilor. Nu-l uitați pe Mihai Viteazul, care a realizat în 1599-1600 prima unire a tuturor românilor. Chiar dacă ea a avut un caracter confesional și politic, răsunetul său a fost uriaș. În întreaga Europă, la umaniști, a apărut sentimentul că aici exista și se păstrase latinitatea orientală, indiferent de granițele politice. Nu uitați că bogatul domn Constantin Basarab Brâncoveanu a deținut domeniul de la Sâmbăta și, prin firele politicii sale, a condus și Moldova. Practic, el a obținut o unire a celor două state, chiar neoficializată. Pornind de la aceste realități, domnii fanarioți au încercat și ei să unească cele două state, cel mai puternic exemplu în acest sens fiind al familiei Mavrocordat. În secolul al XIX-lea, în timpul stăpânirii temporale rusești, creatorul regulamentelor organice, contele general Pavel Dmitrievici Kiseleff, visa să devină principe al ambelor Principate Dunărene. În timpul nereușitei revoluții dintre 1848-1849, unul dintre principalele puncte ale programelor ei a fost acela de realizare a unirii celor trei țări române. Astfel, în anul 1856, la sfârșitul Războiului Crimeei, în timpul tratativelor de pace de la Paris, Gheorghe Magheru a putut să citească o scrisoare a fruntașilor politici români în fața delegaților marilor puteri care participau la Congresul de Pace. Scrisoarea a avut efect, a fost susținută de reprezentantul Angliei, de cel al Franței și, chiar, de cei ai Rusiei - cneazul Gorceakov și contele Kiseleff. Astfel, în 1859 s-a realizat prima etapă a apariției statului modern românesc. A fost meritul oamenilor politici de atunci, că au știut să profite de pe urma unui eveniment extraordinar, Războiul Crimeei și să realizeze prima etapă a unirii țării. Au urmat alte evenimente extraordinare, care au permis continuarea formării statului român modern - 1877-1878 războiul ruso-româno-turc, care a dus la independența statului român și ridicarea lui la nivelul de Regat; în același timp, tot atunci s-a realizat a doua etapă a formării statului național român, prin reunirea cu Dobrogea și Delta Dunării. În anul 1918, la finalul Primului Război Mondial, România a profitat de pe urma acțiunii de voință și enorm sacrificiu a poporului român și a realizat România Mare, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului cu Regatul României.
- Cine a avut meritul în realizarea Marii Uniri?
- Este greu să se răspundă la această întrebare. Fiecare dintre personalitățile din acea epocă are merite în acest sens. Unele dintre ele, au fost uitate, cum a fost, de exemplu profesorul basarabean ștefan Ciobanu, fruntaș al realizării unirii Basarabiei cu România. A trebuit să scriu, anul acesta, prima și singura monografie dedicată profesorului ștefan Ciobanu. Au fost și alte cazuri - mult timp nu s-a vorbit și nu s-a scris despre Iancu Flondor din Bucovina și lista este lungă. Dar, nu trebuie să se uite că în procesul de unificare au avut un rol important fiecare în parte, următoarele categorii sociale:
Profesorii și învățătorii, care au contribuit la readucerea și întărirea sentimentului românesc în inimile copiilor și ale elevilor de școală: nu uitați că în Basarabia se scria cu alfabet rusesc și se învăța exclusiv în limba rusă, până în 1917, că în Ungaria se învăța în maghiară. 2. Biserica Ortodoxă, care permanent a menținut spiritul românesc, prin oficierea slujbelor în limba română.
Armata română, care îi educa pe tinerii recruți în spirit românesc.
Justiția și administrația române, care au impus unificarea legislației pe întreg teritoriul României.
- Spuneți-ne câteva lucruri despre frontierele României din acele vremuri ale lui 1918.
- În anul 1919, Congresul de la Versailles, unde s-au semnat marile tratate de pace la încheierea Primului Război Mondial, a stabilit pentru România frontierele care fuseseră trasate încă din decembrie 1916 de lordul Balfour la Londra. Către răsărit, s-a revenit la frontiera naturală, etnică, pentru România, pe talvegul fluviului Nistru. Către nord, a fost trasată o frontieră convențională în defavoarea României: atunci a fost o delegație cehă pe lângă președintele S.U.A. Woodrow Wilson și a obținut să i se dea nou-născutei Cehoslovacii regiunea românească Peri. Nu era normal, deoarece acolo se găsea vechiul centru de cultură românească, mănăstirea Peri. Nu uitați că de acolo au plecat textele rotacizante. Către vest, s-a stabilit granița convențională cu Regatul Ungariei și cu Regatul Serbiei. Delegația română a cerut ca granița să fie cea naturală, pe talvegul râului Tisa. O analiză atentă, demografică și istorică, a stabilit granița convențională. Este drept, în unele părți, cum a fost regiunea Voivodina din Regatul Serbiei, a rămas o însemnată populație românească (circa 80.000 în anul 1921). Prin tratatul de pace de la Saint-Germain s-a precizat împărțirea Banatului de Munte între Regatul Sârbo-Croato-Sloven și Regatul România. S-a cerut atunci protecție internațională pentru români, dar nu s-a respectat tratatul de pace. Spre sud, granița fixată pe talvegul apei Dunării și apoi, convențională, în Dobrogea, de la Turtucaia până la Balcic, a separat Regatul României de Regatul Bulgariei. Nu pot să nu precizez că un rol deosebit l-au avut trupele de grăniceri în apărarea graniței.
- Unirea a făcut ca teritoriul țării să crească foarte mult. Ce a însemnat pentru omul de rând această unire?
Teritoriul României a sporit de la 137.000 kmp în 1914 la 295.049 kmp în 1919. Deci, mai mult decât o dublare a suprafeței. În ceea ce privește populația, ea a sporit de la cca 7,2 milioane locuitori în 1914, la aproximativ 16,3 milioane suflete în anul 1919. Această mai mult decât dublare a suprafeței și numărului locuitorilor țării a făcut ca România să devină cel mai mare, mai bogat și mai puternic stat din sud-estul Europei. Pentru omul de rând a existat această conștiență a puterii și importanței Regatului României. Ea s-a accentuat în momentul în care s-a înfăptuit reforma agrară, imediat după război și cca. 1,4 milioane familii de țărani au fost împroprietărite cu aproximativ 6 milioane hectare pământ arabil. Regatul România, asemeni altor state europene, cum era Franța, a devenit o țară a micilor proprietari. Fiecare familie din mediul rural era mândră că își are proprietatea ei, dată de regele Ferdinand. Foarte greu, oamenii și-au dat seama că această fărâmițare nu putea avea drept consecință o agricultură modernă, intensivă. Au fost totuși foarte numeroase cazurile când țăranii români, muncitori, au progresat și au reușit să folosească mașini agricole moderne. Unirea, totodată, a făcut ca să circule rapid, în întreaga țară, ideile și metodele cele mai bune în economie, în agricultură și în industrie. Nu uitați că exportul de cereale era foarte însemnat pentru România.
Această situație l-a făcut pe omul politic transilvănean Al. Vaida Voievod să afirme că România este o țară agricolă. Totuși, pentru omul de rând mare importanță a avut și dezvoltarea industriei. Voi menționa doar pe cei mai cunoscuți reprezentanți ai acesteia: inginerul chimist Nicolae Malaxa a reușit să producă cele mai bune locomotive din Europa, care circulau în Anglia, în Germania, țări cu veche tradiție în domeniu. Oțelăriile din Reșița și Hunedoara au produs oțel de foarte bună calitate, în concurență cu cel din Suedia. Industriașul Max Auschnitt a reușit să exporte cantități enorme de oțel. În acea perioadă s-au modernizat orașele. Arhitecți, cum a fost Horia Creangă, au creat o nouă structură urbană: de exemplu în orașul București au început să apară marile axe, cum este cea nord-sud. Atunci a început să se impună infrastructura modernă, în toată țara, cu utilități de canalizare, electrificare, gaze etc.
Au fost bani în România, căci țara deținea locul 4 în lume în zăcăminte de petrol. Exporta, irațional, din păcate, mari cantități de țiței. Din păcate, nu a întrebuințat bine banii obținuți. În fine, tot atunci s-au construit căi de comunicație ultramoderne, mă refer aici la șoseaua București-Oradea, extrem de bine asfaltată, cu ajutorul unor societăți suedeze. Ea punea în legătură Bucureștiul cu lumea occidentală și, mai departe, în sud, cu marea metropolă Istanbul. Portul Constanța s-a modernizat și, în pofida invidiei și barierelor sovietice, a devenit cel mai mare port din Marea Neagră. În perioada interbelică, în România s-au introdus, ca noutăți, transportul civil aerian și construirea, în 1930, a modernului aeroport Băneasa. Tot atunci, s-a răspândit telefonul, într-o formă ultramodernă, datorată inginerilor veniți din S.U.A, precum și radioul. Nu se putea ca toate aceste realizări să fi rămas fără impact în inima și în mintea oamenilor de rând. Sigur că toate această dezvoltare nu putea să ducă decât la progres, brutal întrerupt de consecințele celui de al doilea război mondial.
- Ce consecințe au avut, din punct de vedere operativ, diversitatea operaționalizării frontierelor României Mari?
- Practic vorbind, aceste două întrebări conduc la un singur răspuns: acolo unde erau frontiere naturale, Nistru, Deltă, Dunăre, nu au fost probleme atât de dificile de trasare, dar au fost de apărare. În rest, unde au trebuit să fie precizate frontierele convenționale, s-a ajuns la formarea unor comisii mixte, ale Regatului Român și ale statelor vecine, care au lucrat sub supraveghere internațională, a unor delegați veniți din partea participanților la semnarea tratatului de pace. Discuțiile cu Regatul Bulgariei nu au fost prea ample, deoarece s-a revenit la granița din anul 1913. Cu Polonia și cu Cehoslovacia nu au fost discuții prea extinse și s-a ajuns rapid la o înțelegere. Cu Regatul Ungariei, discuțiile au fost violente și, câteodată, s-a ajuns la forme jignitoare. De multe ori, au trebuit să intervină reprezentanții semnatarilor tratatului de pace pentru a liniști atmosfera. Sigur că un rol însemnat l-au avut în discuții și ofițerii de grăniceri, cum a fost generalul ștefănescu. A fost necesar punctul lor de vedere, deoarece ei erau cei care cunoșteau cel mai bine caracteristicile locului și structura populației. În general, însă, nu s-a modificat linia trasată de lordul Balfour.
- V-am ruga să ne spuneți câteva lucruri și despre rolul pe care l-au avut grănicerii la înfăptuirea Marea Uniri.
- Regimentele de grăniceri au avut un merit deosebit în înfăptuirea și menținerea Marii Uniri. În primul rând, ele au trebuit să asigure noile trasee ale graniței, care înconjurau un stat mai mult decât dublu față de suprafața anterioară. Au trebuit să înfrunte și ostilitatea ordonată a statelor vecine. Către răsărit era ostilitatea Uniunii Sovietice bolșevice. Permanent, grănicerii sovietici au tras împotriva grănicerilor români pentru a-i ucide. În anul 1924 între 16-19 septembrie a fost organizată chiar o acțiune de cucerire a comunei Tatar-Bunar și a satelor din jur. Acolo, în sud-estul Basarabiei, în județul Cetatea Albă, au fost uciși grăniceri români. Această acțiune a fost susținută de propaganda sovietică în frunte cu bulgarul Kolarov, secretar al Internaționalei a III-a Comuniste (Komintern). Se urmărea de către oficialitățile sovietice dezmembrarea statului român și instaurarea puterii sovietelor. Nu s-a reușit. Spre Bulgaria, era aceeași situație. Comitagii bulgari, care, în mod ciudat, aveau cel puțin trei centre de comandă în București înainte de război (Str. Horațiu nr. 29, Mihai Eminescu nr. 31, Vasile Lascăr nr. 32) au fost tolerați de poliție și autorități, deși pe linia frontierei convenționale grănicerii bulgari atacau grănicerii români.
A fost o atitudine foarte greu de gestionat. Grănicerii români au avut misiunea îndeplinită constant de a opri provocările la frontieră și infiltrările spionilor în țară. S-a remarcat, în presa vremii, în Universul și în Curentul, de exemplu, că maghiarii și sovieticii foloseau femei pentru a afla informații de la ofițerii care lucrau la sistemele de fortificații Carol și Bogdan din vestul și din estul României. A fost meritul generalului Ernest Broșteanu de a demasca o serie dintre aceste spioane, pe care statul român le-a expulzat. Din păcate, mumca grănicerilor nu a fost susținută suficient de comandantul S.S.I. Mihail Moruzov, care a avut o activitate neclară. Această situație a dus la pierderea vieții a numeroși grăniceri, care și-au sacrificat familiile în vederea apărării țării.
- Cum este România la 100 de ani după Marea Unire? Ați spune ca proiectul de la 1918 este așa cum l-au gândit arhitecții Marii Uniri?
Arhitecții marii uniri, după anul 1918 au colaborat între ei pentru a realiza un stat în care întregul popor să aibă aceleași sentimente de dragoste pentru România Mare. Din păcate, datorită ambițiilor personale, între personalitățile care au fost în fruntea Marii Uniri, s-a ajuns ulterior la neînțelegeri, câteodată violente. Pot aminti aici conflictele dintre Iancu Flondor și Ion Nistor în Bucovina, dintre Onisifor Ghibu și ștefan Ciobanu în Basarabia, dintre Iuliu Maniu și Alexandru Vaida Voievod în Transilvania etc. Toate acestea nu au făcut bine progresului României: ele au fost exploatate de statele vecine - Uniunea Sovietică, Regatul Ungariei și Regatul Bulgariei, care priveau Regatul României ca pe un spin în ochii lor. Au făcut totul pentru a împiedica procesul de unificare a spiritului românesc. S-au lovit de opoziția oamenilor politici și de cultură români. Un exemplu în acest sens îl constituie crearea Așezămintelor Culturale. Această operă a lui Apostol Culea, însușită de comuniști după venirea lor la putere, a fost legiferată abia în anul 1938 de regele Carol al II-lea. Acest rege, denigrat în multe privințe în mod nedrept, a făcut mult pentru întărirea unificării României Mari: prin cultură (universități, unificarea Fundațiilor Regale etc.), a modernizat orașele, a întărit rețeaua de șosele, căi ferate, porturi și aeroporturi, a încurajat industria și cercetarea științifică și creația culturală. Din păcate, oamenii politici interbelici au făcut multe greșeli, care au permis să se ajungă la ruperile teritoriale din anul 1940: cotropirea Basarabiei de către Uniunea Sovietică (26-28 iunie 1940), ruperea Transilvaniei de nord-vest de către Ungaria prin al doilea Diktat de la Viena (30 august 1940) și, în fine, smulgerea Cadrilaterului din trupul României (7 septembrie 1940). Toate aceste drame au determinat o bulversare politică și intrarea României în al doilea război mondial. Să nu se uite că în foarte numeroase familii românești era vie amintirea celor pieriți în timpul Primului Război Mondial pentru formarea României Mari. Astăzi, România, la 100 de ani după Marea Unire, și-a reîntregit granițele exclusiv în direcția Transilvaniei. În oarecare măsură, spiritul românesc este puternic. Pentru întreaga populație a țării. Am folosit termenul „în oarecare măsură” deoarece educația comunistă, sub influență sovietică, nu a permis dezvoltarea acestui spirit așa cum ar fi fost normal, în profunzime și în extensiune. S-a încercat să se accentueze mai mult spiritul comunist și integrarea României în lagărul statelor socialiste. Au fost o idee și o tendință propagate cu abilitate prin învățământul românesc. Cum acesta a durat peste 40 de ani, din 1948 (reforma învățământului) până în 1989, pot spune că el încă persistă. Sunt foarte mulți dintre profesorii de istorie, și nu numai, formați atunci, care gândesc în acel mod. Din păcate, în școli învățământul istoriei, care era absolut necesar pentru păstrarea și accentuarea spiritului de respect pentru țară a fost redus la minimum în ultimii ani. Ar fi necesar, așa cum s-a procedat în perioada interbelică, să fie accentuate trei materii în învățământ: istoria patriei, geografia patriei și limba română, ca bază a formării culturii generale a fiecărui elev. Să nu se uite că aceste trei materii erau obligatorii și temei al examenului de bacalaureat, până în 1948. Aceste trei discipline se studiază în orice stat din zilele noastre când vrea să se păstreze ființa națională. Personal, ca profesor, optez pentru reintroducerea acestor materii ca studiu obligatoriu, cu seriozitate, cel puțin două ore pe săptămână, în întreg învățământul românesc. Ar mai trebui, prin învățământ, să se ajungă la prezentarea calităților reale ale poporului român, ale Bisericii Ortodoxe Române și la realizările românești. Fac această afirmație, deoarece în epoca lui Ceaușescu s-a mers pe linia de promovare a unui comunism naționalist românesc. El a făcut rău, deoarece a hiperbolizat o serie de aspecte din istoria românilor. Acestui curent, după 1989, i s-a opus un grup de pseudo-istorici care, dimpotrivă, au ales extrema cealaltă, lovind în trecutul poporului român, denigrându-l și prezentându-l în cele mai negre culori, prin prisma lucrărilor publicate la Budapesta, Sofia, Moscova dar și la București. Motivarea, pe scurt, este că tot ce ar fost anterior, ar fi fost greșit. Foarte ciudat, prezentându-și tezele ca senzaționale, originale și autentice, deși în realitate ele sunt vechi, antinaționale și antiromânești, acești pseudo-savanți au lovit și lovesc cu abilitate în evenimente și personalități care au fost și sunt o parte importantă și remarcabilă a trecutului românesc. Sunt personalități ale marii uniri, care rămân în umbră, contribuția lor fiind minimalizată astăzi. Anterior, ani de zile au fost împroșcate cu invective sau au fost trimise în închisori, unii au și pierit acolo, pentru că s-au opus comunismului. Pot cita în acest sens pe basarabenii Ioan Pelivan, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Halippa, ștefan Ciobanu, bucovinenii Iancu Flondor, șerban Flondor, Gheorghe Grigorovici, bănățenii Sever Bocu, transilvănenii Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Zenovie Pâclișanu etc. Este utilă punerea personalităților în valoare, pentru ca urmașii să învețe din munca și opera lăsată de ei, cum ar fi cazul profesorului basarabean ștefan Ciobanu, unul dintre apostolii redeșteptării spiritului românesc în Basarabia după unire.
- Domnule profesor, considerați că în pofida tuturor zbaterilor, divergențelor și cutremurelor de diferite intensități, 2018 a fost un an al sfințirii României?
- Anul 2018 poate fi considerat un an al sfințirii României prin redeșteptarea respectului față de România și față de înaintașii care au luptat pentru crearea acestui stat. Din păcate, actualii guvernanți au făcut prea puțin în mod real pentru un program național de sărbătorire a o sută de ani de la Unirea din anul 1918. Ar fi trebuit să se fi gândit la posibilitatea de mobilizare a tuturor istoricilor, filosofilor, politologilor, literaților etc. Există lucrări remarcabile, cum ar fi „Eroinele României Mari, destine din linia întâi”. A fost meritorie deoarece până în prezent nu a existat o lucrare atât de amplă, originală, enciclopedică despre rolul femeilor române în lupta pentru formarea României Mari. Ar fi fost util să fi fost alocate fonduri pentru publicarea și reunirea tuturor lucrărilor dedicate unirii într-un corpus. Să sperăm că punerea în lumină în această perioadă Centenară a personalităților și mai ales a personajului colectiv, poporul român, va constitui un exemplu demn de urmat de actualele tinere și mai puțin tinere generații. Cred că cea mai mare realizare a sărbătoririi Centenarului ar fi aceea ca noi toți să înțelegem adevăratele noastre posibilități și capacități, mult mai mari ca acelea ale generației ieșită imediat după marele război, când suferise de foamete, de molima cumplită a tifosului exantematic și a gripei spaniole, din cauza rășluirii țării de ocupația Puterilor Centrale și a jafului trupelor rusești în retragere și să acționăm ca atare pentru a lucra cu toate forțele minții și ale fizicului pentru dezvoltarea și prosperitatea României.
- După un secol de căutări, regăsiri, sacrificii, erori, suferințe și speranțe ortodocșii români încep să aibă o catedrală a poporului. Pe toata durata construcției au fost exprimate atât poziții pro cât și poziții de dezaprobare. Cum apreciați importanța așezământului monahal de pe colina Uranus pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat al românilor?
Ca profesor de istorie trebuie să spun că planul de construire a unei catedrale a neamului este vechi, cel puțin din timpul Regelui Carol I. Totdeauna au existat bani, dar au fost cheltuiți în alte direcții. Acum este meritul actualului patriarh de a fi lucrat cu înțelepciune pentru acest proiect și a fi construit un monument simbol al creării României Mari și a rezistenței acesteia și pe viitor, în pofida tuturor ostilităților. Nu trebuie să se omită că, până la urmă, acțiunea Patriarhului, evident prin el a Bisericii Ortodoxe Române, a reprezentat o dovadă de unitate a tuturor cetățenilor României.
- Sunteți un foarte bun cunoscător avizat al contribuției familiei Cantacuzino și a lui Constantin Brâncoveanu, în special la sporirea patrimoniului cultural românesc. Care este moștenirea familiei Cantacuzino care s-a păstrat până astăzi în tezaurul românilor?
- În tezaurul dezvoltării civilizației românești s-au păstrat realizări extraordinare ale acestei familii. Andronic Cantacuzino l-a sprijinit pe Mihai Viteazul să obțină tronul și a fost unul dintre sfetnicii săi de seamă, având și el o contribuție la unirea celor trei țări române. Fiul său, marele postelnic Constantin Cantacuzino a creat prima instituție de învățământ superior, în Țara Românească, la Târgoviște (1646-1648) și și-a educat fiii pentru a fi în fruntea statului. Astfel, unul dintre ei, stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716), a contribuit prin cartea religioasă la introducerea limbii române în oficierea cultului în Biserică. Fratele său, domnul șerban Cantacuzino (1678-1688), a mers mai departe: a susținut tipărirea marii cărți de cultură universală Biblia în limba română. El a impulsionat atunci tiparul în limba română, prin sprijinirea unor personalități de mare faimă, cum au fost episcopul Mitrofan al Buzăului și mitropolitul Antim Ivireanul. Nu numai atât, dar Cantacuzinii, și în Valahia și în Moldova, au creat un nou stil în arhitectură și în pictura murală bisericească. Dar poate cea mai mare realizare a lor a fost aceea că l-au educat pe urmașul lor, domnul Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
- Prințul Gheorghe Cantacuzino a fost un valoros ofițer de grăniceri, unul dintre eroii din 1916-1917, care a comandat brigada de grăniceri pe Valea Oltului, în Campania 1916 și luptele de la Oituz, un an mai târziu. În această perioadă a apărut deviza „Pe aici nu se trece”. În același timp a fost și președintele de onoare al Mișcării legionare. Putem valoriza noi faptele? Cum să percepem noi, generațiile de astăzi, faptele pe care Gheorghe Cantacuzino le-a făcut în perioada cât a fost ofițer de grăniceri și nu om politic.
- Gheorghe Cantacuzino, poreclit Zizi Cantacuzino Grănicerul, a trăit între 25 decembrie 1869 - 9 octombrie 1937. Din tinerețe, a fost educat în școala militară franceză pentru a deveni ofițer. El și-a iubit foarte mult țara. În momentul în care colonelul Alexandru Sturdza a insultat armata română, Gheorghe Cantacuzino l-a provocat la duel. Fiindu-i frică, Alexandru Sturdza a refuzat să lupte. Strălucitorul ofițer Zizi Cantacuzino s-a făcut cunoscut și prin celebra sa prietenie cu familia regală română. În timpul Primului Război Mondial, locotenent-colonelul Gheorghe Cantacuzino și-a dovedit calitățile militare: a comandat regimentul de grăniceri, în împrejurări foarte grele. A înaintat pe Valea Oltului și a luptat cu succes, ajungând până în marginea Sibiului. A condamnat cu temeritate incapacitatea generalilor Ion Popovici și Capri. S-a împăcat foarte bine cu noul comandant al Armatei I de pe Valea Oltului, generalul David Praporgescu. A rezistat cu succes în localitățile Porcești (Turnu Roșu), Racovița și Călinești. A fost un extraordinar exemplu pentru soldați, când fugea pe coamele munților cu revolverul în mână, îndemnându-i fără frică la luptă. În ziua de 1/13 octombrie 1916, pe Piscul Coți de pe Valea Oltului s-a aflat alături de generalul Praporgescu, atunci când acesta a fost ucis de o lovitură de brandt. și locotenent-colonelul Gheorghe Cantacuzino a fost rănit de schijele obuzului. Cu toate acestea, l-a luat în brațe pe general și l-a dus până la cel mai apropiat lazaret. Deși a fost rănit, a revenit în fruntea regimentului său de grăniceri și a apărat Pasul Predeal. și acolo a dat dovadă de un curaj extraordinar. A reușit, prin acțiunea grănicerilor comandați de el, să asigure retragerea unei părți a populației venite din Oltenia și din Muntenia. El a fost unul dintre cei care, în acele condiții, s-a remarcat și în luptele de apărare a Oituzului, alături de colonelul Marcel Olteanu. Amândoi acești ofițeri au dat dovadă de un spirit de sacrificiu extraordinar, impulsionându-și trupele. Au fost între cei care au strigat în fața trupelor germano-austro-ungare „pe aici nu se trece!”. Nu au pregetat niciun moment să-și pună viețile în pericol pentru a opri înaintarea armatelor Puterilor Centrale. Imediat după război a publicat mai multe broșuri în care a apărat România Mare. A fost înaintat la gradul de general, fiind decorat cu cea mai înaltă distincție militară, Mihai Viteazul Clasa I. În acea perioadă, tineretul a organizat către 1927 o mișcare politică numită Liga Arhanghelului Mihail. Ea avea la bază trei principii: antibolșevismul, naționalismul și ortodoxismul. Generalul Gheorghe Cantacuzino, și nu doar el, a fost atras de aceste trei principii care puteau apăra România Mare. În acele condiții, a preluat conducerea onorifică a Ligii Arhanghelului Mihail, devenită ulterior Partidul Totul pentru Țară. În realitate, el a fost un nume în fruntea partidului, căci descindea direct din domnul șerban Cantacuzino. Partidul era condus de Corneliu Zelea Codreanu.
