Dacă am întreba ce este Eiffel, milioane de oameni ar răspunde fără ezitare că este Turnul din Paris. Structura a fost construită între anii 1887-1889. A fost inaugurat la 31 martie 1889, fiind deschis pentru public la 6 mai în acelaș an, urmând să servească drept arc de intrare la Expoziția Universală. Turnul a devenit una dintre principalele destinații turistice ale Parisului și lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual.
Puțini oameni știu însă că peste Râul Prut, în dreptul localității Ungheni, se află un pod feroviar construit în perioada 1876-1877, după proiectul arhitectului francez Gustave Eiffel. Podul a fost deschis pe 9/21 aprilie 1877. După Revoluție el a intrat în istorie sub numele de „Podul de flori”: la 6 mai 1990, zeci de mii de români de pe cele două maluri ale Prutului s-au reîntâlnit și s-au îmbrățișat, după circa jumătate de secol de înstrăinare. Așadar avem un turn Effel răsturnat care leagă cele două țări surori.
În apropiere de acest pod, pe malul Românesc al Prutului se află Punctul de Trecere al Frontierei Feroviar Ungheni, o mică gară amenajată special pentru controlul de frontieră în concordanță cu prevederile Schengen. Aici își desfășoară activitatea polițiști de frontieră care realizează controlul de frontieră la intrarea trenurilor în România. Specializați în controlul documentelor aceștia au dobândit în ultimii ani o nouă specializare care a luat naștere în urma traficului cu țigări dinspre Republica Moldova. Această nouă specializare constă în găsirea țigărilor ascunse în tren.
La prima vedere nu pare nimic deosebit și probabil că la începuturile acestei activități „lucrative” lucrurile erau simple. Un bax pe sub bancheta din compartiment, un cartuș pe sub o pernă...
Astăzi este o adevărată luptă între polițiștii de frontieră și contrabandiști, urmele acestui război fiind vizibile pe toate ușile, capacele, lămpile de iluminat și alte locașuri din tren. Toate au fost demontate și montate de zeci și zeci de ori de către polițiștii de frontieră. Nu de puține ori în spatele unei guri de ventilație sau în podul vagonului se ascundeau prețioasele pachete cu tutun.
În momentul de față aceste lucruri au fost „rafinate” la maxim. Colegii noștri au găsit compartimente făcute în tren pentru ascunderea țigărilor, cu doi sau trei pereți falși, care se deschideau cu scule speciale (un soi de cheie tubulară cu coadă lungă). Până și praf era pulverizat peste zona respectivă pentru ca eventualele zone curate sau lustruite să nu atragă atenția lucrătorilor noștri.
Și, ca și cum nu ar fi suficient, totul se întâmplă contra cronometru. Timpul pentru control este limitat făcând ca toate acestea să se desfășoare sub presiunea timpului.
Echipa noastră a participat la desfășurarea controlului în Ungheni și pot spune că sunt de apreciat colegii noștri pentru priceperea și flerul de care dau dovadă în această activitate. Însă nu pot să ascund că mă încearcă și acum când scriu aceste rânduri o senzație de ciudă. De ce acest sentiment?
În primul rând aceste trenuri care leagă cele două capitale, Chișinău și București, au purtat și poartă nume cu semnificație, nume frumoase, de suflet: Trenul Prietenia sau Trenul Unirea. În tren se vorbește românește. Și cei controlați și cei care controlează vorbesc aceeași limbă. Însă trenul acesta aduce ceva cu el de dincolo de Prut, ceva care îmi provoacă un soi de revoltă. Îmi este greu să descriu acest sentiment dar cred că se poate numi „nedreptate” Nedreptatea de a fi separate încă cele două maluri ale Prutului.
