Porunca nr. 6 din 10 ianuarie 1852 a Domnitorului Tarii Romanesti, Barbu Dimitrie Stirbei catre seful Ostirii stipula, printre altele, ca "paza granitelor printipatului despre munte si despre Dunare este incredintata comenzilor de graniceri si toata politia acestor granite ofiterilor comandiri, fiecare subt a sa raspundere cu desavarsita putere la punctul sau respectiv". Comandantul de punct veghea ca prin punct "nici un fel de marfa sa intre sau sa iasa pe ascuns decat prin legiuite puncte; scrisorile gasite asupra calatorilor si cartile de citit sunt poprite; pentru obiectele poprite, precum arme, praf de pusca si alte asemenea, comandirii vor pune raspundere strasnica asupra vamesilor a nu lasa sa intre ceva din acestea la nici o intamplare. Pentru lipitani si vite cornute comandirii se vor incredinta ei insusi la slobozirea trecerii prin numaratoare si cantarire".
           Comandantul de punct priveghea asupra tuturor slujbasilor din schela ca sa se poarte cu pasagerii cu toata cuviinta si fara nici un fel de asuprire, dand insusi pilda de buna purtare blanda si plina de cuviinta cu toti pasagerii, pana la cel mai mic.
           Modelul din Tara Romaneasca este preluat, patru ani mai tarziu, in Moldova.

           Unirea Principatelor Romane din 1859 a adus modificari si in ceea ce priveste structura granicerilor, in sensul contopirii celor doua administratii intr-una singura. Prin Decretul nr. 485 din 10 iulie 1862 a fost desfiintata granita de pe Milcov dintre cele doua state romanesti. Inaltul Decret Domnesc numarul 893/24 iulie 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza prevedea organizarea granicerilor din Moldova dupa modelul celui din Tara Romaneasca si unirea celor doua corpuri graniceresti. Corpul granicerilor, de dincoace si de dincolo de Milcov, unificat, facea parte integranta din armata, aflandu-se sub autoritatea nemijlocita a Ministerului de Razboi. El era organizat pe patru Inspectorii: Bucuresti, Iasi, Piatra-Neamt si Pitesti, structurate pe cate zece batalioane, fiecare cu cate trei-patru companii. Mentionam ca in scrisoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trimisa la 1 octombrie 1865 lui Napoleon al III-lea, imparatul Frantei, vorbind despre progresele pe care le facuse Romania in domeniul militar, preciza ca aceasta dispunea de 12.000 de graniceri.

           Dupa Unirea Principatelor (1859), Corpul Granicerilor a continuat sa ramana cu aceeasi organizatie pana in 1864, cand s-au infiintat in Moldova 15 companii de graniceri si s-a facut organizarea totala a granicerilor din toata tara. Aceasta organizatie cuprindea patru inspectorii, fiecare cu 2-4 batalioane a 4 companii.
           Granicerii, indiferent cum se numeau ei, faceau serviciul pe rand la frontiera, o treime din timpul lor erau in serviciu si 2/3 la casele lor. Ei nu erau alesi prin tragere la sorti ci dupa varsta si numai dintr-o zona de 30 de kilometri de la frontiera spre interior.
           Un moment de aleasa semnificatie, nu numai pentru graniceri ci si pentru intreaga ostire, l-a reprezentat solemnitatea de la 1 septembrie 1863, de pe platoul Cotroceni, de acordare a noilor drapele unitatilor militare.
           Acestea purtau cele trei culori introduse dupa proclamarea Unirii, rosu, galben si albastru, precum si inscriptia "Onoare si patrie". Granicerilor li s-au inmanat doua drapele: unul Cordonului Dunarii, altul Cordonului Muntilor.
           In 1866, inspectoriile de graniceri si dorobanti sunt desfiintate si se face organizarea pe batalioane si patru divizii teritoriale iar punctele de graniceri sunt numerotate.
           Prin Regulamentul nr. 1943 din 22 decembrie 1869 asupra serviciului granicerilor se confera un prim cadru organizatoric si functional armei granicerilor. Prin Decizia Ministerului de Razboi nr. 57 din 13 august 1870 se face o delimitare mai clara a punctelor principale si secundare de granita in vederea unei mai bune incadrari, in functie de importanta si dificultate.
           Ulterior, activitatea la frontiera, in functie de situatie si de problemele aparute, a fost reglementata prin diverse Decizii si Ordine ale Ministrilor Apararii si de Interne, creandu-se sau desfiintandu-se diverse puncte de frontiera.

           In perioada 1869 - 1872, institutia granicerilor cunoaste alte transformari, ca urmare a evolutiei sistemului militar din Romania, crescand si mai mult influenta elementului militar, atunci cand rezervistii sunt inlocuiti cu militari activi. Conform "Legii de organizare a puterii armate" din 11 - 23 iunie 1868, granicerii faceau parte, alaturi de dorobanti, din corpurile dorobantilor si granicerilor si depindeau direct de comandantul suprem - domnitorul Romaniei.
           In martie 1872, prin modificarea "Legii de organizare a puterii armate din 1868", granicerii sunt desfiintati ca structura corp aparte, ei intrand in Legea comuna si facand parte din regimentele de dorobanti, fruntariile fiind pazite de catre acestia. Este perioada in care zona de frontiera se stabileste la 30 de km de la granita spre interior, unde isi indeplineau misiunile companiile din regimente stabilite nominal prin decizie domneasca. "Armatura", imbracamintea si munitia era data dorobantilor de catre stat, iar judetele erau obligate sa construiasca cazarmile necesare. Ulterior, pana in 1904, paza s-a efectuat de catre unitatile de infanterie.